Arhivele regale – 29. – Amația – un om cu inima împărțită – 2 Regi 14:1-20, 2 Cron. 25:1-28

Cea de a doua faptă povestită retrospectiv din viața lui Ioas este înfruntarea dintre el și împăratul Amația, din regatul de sud.

„Domnul Îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui“ (2 Cron. 16:9).

Amația nu este un astfel de om și, din pățaniile lui învățăm cât de păgubitor este lucrul acesta. Deși a încheiat însemnările despre Ioas în 2 Regi 13:13, autorul cărții ține, așa cum am văzut deja, să ne dea din viața lui două evenimente: cel cu profetul Elisei și această înfruntare pe care a avut-o cu Amația, împăratul lui Iuda. Lecția pe care o primim este din evoluția lui Amația, Ioas fiind mai mult un personaj secundar.

„În al doilea an al lui Ioas, fiul lui Ioahaz, împăratul lui Israel, a început să domnească Amaţia, fiul lui Ioas, împăratul lui Iuda“ (2 Regi 14:1).

Pentru a înțelege mai bine despre ce este vorba, vom urma relatarea din cartea Cronici.

„Amaţia a ajuns împărat la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani, şi a domnit douăzeci şi nouă de ani la Ierusalim. Mamă-sa se chema Ioadan, din Ierusalim. El a făcut ce este bine înaintea Domnului, dar cu o inimă care nu era în totul dată Lui“ (2 Cron. 25:1-2).

Amația nu a fost dușmanul lui Iehova, ci doar un partener distant și rece, preocupat mai degrabă de propășirea proprie decât de progresul duhovnicesc al poporului sau de împlinirea unui plan mesianic divin. El se aseamănă cu mulți dintre noi, cei care existăm în perioada „laodiceană“ a Bisericii lui Christos (Apoc. 3:14-22).

Cum este soiul acesta de copii ai lui Dumnezeu care-L urmează și slujesc doar cu o jumătate de inimă? Cronicarul biblic ne dă trei evenimente sugestive în care este marcată decadența unui astfel de om. Amația ascultă de Dumnezeu când își răzbună tatăl, ascultă doar parțial de Dumnezeu când se războiește cu edomiții și I se împotrivește pe față lui Dumnezeu în războiul cu frații săi din Israel.

I. Răzbunătorul sângelui

Amația a vrut să înlăture rușinea de deasupra familiei lui și i-a ucis pe ucigașii tatălui său. Fără să se lase cuprins de o furie oarbă, Amația a respectat formal prevederile legii lui Dumnezeu (Deut. 24:16) atunci când și-a răzbunat tatăl:

„Când s-a întărit domnia în mâinile lui, a omorât pe slujitorii cari uciseseră pe împăratul, tatăl său. Dar n-a omorât pe fiii lor, căci a lucrat potrivit cu ceea ce este scris în Lege, în cartea lui Moise, unde Domnul dă porunca aceasta: ,,Să nu se omoare părinţii pentru copii, şi să nu se omoare copiii pentru părinţi; ci fiecare să fie omorât pentru păcatul lui“ (2 Cron. 25:3-4).

II. Războinicul victorios

Tot după prevederile Legii, Amația a făcut numărătoarea poporului „de la vârsta douăzeci de ani în sus“ (Num. 1:3).

„Amaţia a strâns pe oamenii din Iuda şi i-a pus după casele părinteşti, căpetenii peste mii şi căpetenii peste sute, pentru tot Iuda şi Beniamin. Le-a făcut numărătoarea dela vârsta de douăzeci de ani în sus, şi a găsit trei sute de mii de oameni aleşi, în stare să poarte armele, mânuind suliţa şi scutul“ (2 Cron. 25:5).

Oastea nu era decât o rămășiță a ceea ce fusese altădată. Cu doar cincizeci, șaizeci de ani înainte, pe vremea lui Iosafat, oastea lui Iuda fusese de patru ori mai mare. Păcatul păgubește și împărăția lui Iuda trecuse în această perioadă prin multe.

Se pare însă că motivația lui Amația n-a fost tocmai curată. Împăratul se pregătea de luptă și în loc să se sprijine pe puterea lui Iehova, căuta să vadă pe ce forță militară se poate bizui. Acest lucru se vede foarte clar și din faptul că Amația merge să angajeze mercenari din Israel:

„A mai tocmit cu plată din Israel o sută de mii de viteji, cu o sută de talanţi de argint“ (2 Cron. 25:6).

Dacă s-ar fi consultat cu profeții Domnului înainte să facă acest târg sau dacă s-ar fi gândit că niciodată până atunci o astfel de mezalianță nu fusese binecuvântată și nu dusese la nimic bun, Amația n-ar fi făcut-o. Propteala dă întotdeauna motive de pocăință, iar Amația a fost mustrat imediat de Domnul:

„Un om al lui Dumnezeu a venit la el, şi a zis: ,,Împărate, să nu meargă cu tine oastea lui Israel, căci Domnul nu este cu Israel, nu este cu toţi aceşti fii ai lui Efraim. Dacă mergi cu ei, chiar dacă ai face la luptă fapte de vitejie, să ştii că Dumnezeu te va face să cazi înaintea vrăjmaşului. Căci Dumnezeu are putere să te ajute şi să te facă să cazi“ (2 Cron. 25:7-8).

Cuvintele lui Dumnezeu i-au atras atenția lui Amația că biruința va veni de la Domnul, nu de la superioritatea forțelor lui militare. Cu o inimă împărțită, Amația se dovedește preocupat de bani în momentul în care ar fi trebuit să fie preocupat doar să facă voia Domnului:

„Amaţia a zis omului lui Dumnezeu: ,,Dar ce să fac cu cei o sută de talanţi pe cari i-am dat oastei lui Israel?“ (2 Cron. 25:9a).

Suma nu era de loc mare, dar Amația este un om căruia nu-i place să piardă. Orice neascultare însă se plătește, în timp ce ascultarea are întotdeauna promisiunea unei mari răsplătiri:

„Omul lui Dumnezeu a răspuns: ,,Domnul poate să-ţi dea mult mai mult decât atât“ (2 Cron. 25:9b).

Amația s-a supus Domnului și a trimis acasă un sfert din oastea lui. Cei trimiși înapoi veniseră însă cu gândul la prada de război pe care aveau să o primească, așa că în loc să se bucure că și-au primit plata fără să-și riște viața, ei au plecat acasă dezamăgiți și mânioși:

„Atunci Amaţia a despărţit ceata care-i venise din Efraim, şi a poruncit ca oamenii aceştia să se întoarcă acasă. Dar ei s-au mâniat foarte tare pe Iuda, şi au plecat acasă cu mare furie“ (2 Cron. 25:10).

Pentru că a ascultat de mustrarea divină, Amația a primit drept răsplată o foarte mare biruință.

„Amaţia s-a îmbărbătat, şi şi-a dus poporul în Valea Sării, unde a bătut zece mii de oameni din fiii lui Seir. Şi fiii lui Iuda au prins din ei zece mii de inşi vii, pe cari i-au dus pe vârful unei stânci, de unde i-au prăvălit în vale aşa încât toţi au fost zdrobiţi“ (2 Cron. 25:11-12).

Bucuria biruinței a fost întunecată de vestea prăpădului pe care l-au făcut foștii lui aliați prin cetățile lui Iuda:

„Însă, oamenii din ceata căreia îi dăduse drumul ca să nu meargă la război cu el, au năvălit în cetăţile lui Iuda, dela Samaria până la Bet-Horon, au ucis acolo trei mii de inşi, şi au luat multe prăzi“ (2 Cron. 25:13).

Fapta lor a mai dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie, că nici alianța cu Amația nu fusese de dragul poporului lui Dumnezeu, ci doar pentru interese personale.

III. Răzvrătitul idolatru

Există biruințe care ne înalță și biruințe care ne dărâmă. Pentru Amația, victoria asupra edomiților a avut două urmări catastrofale: idolatria și mândria. Prima i-a atras gelozia lui Dumnezeu, iar cea de a doua i-a adus pieirea.

„Când s-a întors Amaţia dela înfrângerea Edomiţilor, a adus pe dumnezeii fiilor lui Seir, şi i-a pus dumnezei pentru el; s-a închinat înaintea lor, şi le-a adus tămâie. Atunci Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Amaţia, şi a trimes la el pe un prooroc, care i-a zis: ,,Pentru ce ai căutat pe dumnezeii poporului acestuia, când ei n-au putut să-şi izbăvească poporul din mâna ta?“ Pe când vorbea el, Amaţia i-a zis: ,,Oare te-am făcut sfetnic al împăratului? Pleacă! Pentru ce vrei să fii lovit?“ Proorocul a plecat, zicând: ,,Ştiu acum că Dumnezeu a hotărât să te nimicească, pentru că ai făcut lucrul acesta şi n-ai ascultat sfatul meu“ (2 Cron. 25:14-16).

Fapta lui Amația este total lipsită de logică, de judecată și de bun simț. În loc să-i arunce pe edomiți de vârful stâncii, Amația ar fi trebuit să le arunce de pe munte idolii neputincioși! Ușurința cu care Amația i-a adus la Ierusalim și li s-a închinat dovedește ce puțin era atașat Amația de Dumnezeul cel viu și adevărat. De data aceasta, mustrarea divină nu-l mai atinge. Idolatria își aruncase mreaja ei malefică asupra lui, mintea i-a fost întunecată și inima lui s-a împietrit. Ironia parșivă cu care îi răspunde trimisului lui Dumnezeu este o amenințare voalată cu o trimitere directă la bunicul său care-l asasinase pe profetului Zaharia (2 Cron. 24:20-22).

Concluzia la care a ajuns profetul batjocorit și amenințat de Amația a fost corectă. Nu ne mai rămâne decât să vedem modul în care s-a materializat ea. Cine se face surd la mustrarea Domnului se condamnă singur la pieire.

„Un om care se împotriveşte tuturor mustrărilor, va fi zdrobit deodată şi fără leac“ (Prov. 29:1).

Împietrit de idolatrie și orbit de mândrie, Amația și-a cauzat singur moartea, luându-se la bătaie cu Ioas, împăratul lui Israel de la Samaria. Probabil că el a urmărit șă-și șteargă rușinea și să se răzbune pentru măcelul înfăptuit de cei din Efraim, dar adevărul este că totul s-a întâmplat „fiindcă Dumnezeu hotărâse să-i dea în mâinile vrăjmaşului, căci căutaseră pe dumnezeii Edomului“ (2 Cron. 25:20). În loc să caute să se răfuiască doar cu cei din seminția lui Efraim, Amația declară război întregului Israel:

„După ce s-a sfătuit, Amaţia, împăratul lui Iuda, a trimes să spună lui Ioas, fiul lui Ioahaz, fiul lui Iehu, împăratul lui Israel: ,,Vino, să ne vedem faţă în faţă!“ Şi Ioas, împăratul lui Israel, a trimes să spună lui Amaţia, împăratul lui Iuda: ,,Spinul din Liban a trimes să spună cedrului din Liban: ,,Dă pe fiică-ta de nevastă fiului meu!“ Şi fiarele sălbatice din Liban au trecut şi au călcat în picioare spinul. Tu te gândeşti că ai bătut pe Edomiţi, şi de aceea ţi se înalţă inima ca să te mândreşti. Acum stai mai bine acasă. Pentru ce să stârneşti un rău, care ţi-ar aduce peirea ta şi a lui Iuda?“ Dar Amaţia nu l-a ascultat, fiindcă Dumnezeu hotărâse să-i dea în mâinile vrăjmaşului, căci căutaseră pe dumnezeii Edomului“ (2 Cron. 17-20).

Pasajul din cartea Cronici ne spune ceva mai mult despre această întâmplare relatată și în 2 Regi 14. Aflăm, de exemplu, că „Amația s-a sfătuit“ înainte să meargă la război. Cu cine s-o fi sfătuit însă el? Cu siguranță nu cu Domnul sau cu unul din profeți! Amația a preferat să stea de vorbă cu sfetnicii de la curte, gata întotdeauna să-l lingușească și să-i spună exact ceea ce dorea inima lui să audă. Fudul peste măsură, Amația a fost pus la punct de ironia mușcătoare cu care i-a răspuns Ioas. Fabula ironică rostită de împăratul din Samaria ne amintește de fabula rostită de Iotam înaintea locuitorilor Sihemului (Jud. 9:7-15). Asemănările se opresc însă aici. Departe de a fi un personaj pozitiv, Ioas nu amintește nici el nimic de Dumnezeu și de ascultarea față de El. Este limpede că Dumnezeu s-a folosit doar de el pentru că dorea să-l pună la punct pe Amația. Ioas l-a pus la punct nu numai cu vorba, ci și cu fapta. După ce l-a învins pe câmpul de luptă, Ioas l-a smerit înaintea locuitorilor din regatul lui Iuda:

„Dar Amaţia nu l-a ascultat, fiindcă Dumnezeu hotărâse să-i dea în mâinile vrăjmaşului, căci căutaseră pe dumnezeii Edomului. Şi Ioas, împăratul lui Israel, s-a suit: şi s-au văzut în faţă, el şi Amaţia, împăratul lui Iuda, la Bet-Şemeşul lui Iuda. Iuda a fost bătut de Israel, şi fiecare a fugit în cortul lui. Ioas, împăratul lui Israel, a luat la Bet-Şemeş pe Amaţia, împăratul lui Iuda, fiul lui Ioas, fiul lui Ioahaz. L-a adus la Ierusalim, şi a făcut o spărtură de patru sute de coţi în zidul Ierusalimului, dela poarta lui Efraim până la poarta unghiului. A luat tot aurul şi argintul, şi toate vasele, cari se aflau în Casa lui Dumnezeu, la Obed-Edom, şi vistieriile casei împăratului. A luat şi ostateci, şi s-a întors la Samaria“ (2 Cron. 25:20-24).

„În loc de un program glorios de reconstruire, zidurile Ierusalimului sunt dărâmate, în loc ca bogățiile neamurilor din jur să fie aduse poporului său, bogățiile sale sunt jefuite și duse la curtea altui rege, în loc de propășire personală și binecuvântarea unei familii numeroase, rudele lui au fost luate ca ostateci, în loc de pace, război, în loc de biruință, înfrângere, în loc de dragostea celor din popor, a ajuns să fie urât de ei și a sfărșit-o chiar omorât de ei“ (Dilard, 2 Chronicles, p. 203).

„Amaţia, fiul lui Ioas, împăratul lui Iuda, a trăit cincisprezece ani după moartea lui Ioas, fiul lui Ioahaz, împăratul lui Israel. Celelalte fapte ale lui Amaţia, cele dintâi şi cele de pe urmă, nu sunt scrise oare în cartea împăraţilor lui Iuda şi Israel? De când s-a abătut Amaţia dela Domnul, s-a făcut împotriva lui o uneltire la Ierusalim, şi el a fugit la Lachis. Dar l-au urmărit la Lachis şi l-au omorât. L-au adus pe cai, şi l-au îngropat cu părinţii săi în cetatea lui Iuda“ (2 Cron. 25:25-28).

Vă aduceți aminte că tatăl lui Amația a murit asasinat, iar el a căutat să se răzbune și să ridice rușinea de deasupra familiei sale. Ce trist și ce paradoxal este că Amația a murit el însuși în rușine, asasinat și el de slujitori care nu i-au mai suportat isprăvile!

Iată lecțiile recomandate de Warren W. Wiersbe (With The Word, p.218) din pasajul despre împăratul Amația:

„Fii mulțumit cu sfera ta de biruință care este după măsura de credință pe care ți-a dat-o Dumnezeu (Rom. 12:3). Când ai privirea ațintită la Dumnezeu, victoriile te vor face să fii smerit și toată slava va fi a Domnului. Când nu te mai gândești însă la Dumnezeu, victoriile te vor umplea de mândrie și-ți vor pregăti prăbușirea. Bagă de seamă să nu te amesteci în treburile altora. Învață să accepți ceea ce-ți dă Domnul. Stai acasă și vezi-ți de treabă. Amația ar fi făcut bine dacă ar fi ascultat sfatul din cartea Proverbe:

„Mândria merge înaintea pieirii, şi trufia merge înaintea căderii“ (Prov. 16:18)

(Înapoi la Cuprins)



Categories: Studiu biblic, Teologice

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: