Începând cu săptămâna aceasta, corul bărbătesc al bisericilor baptiste de pe coasta de vest și fanfara bisericilor baptiste de pe coasta de est pleacă spre Europa în ceea ce eu numesc ,,marea buclă evanghelică“.

Corul va ateriza la Paris, Franța, și va cânta Duminică 23 Iunie în cele două biserici române baptiste, apoi va pleca spre Nuremberg, unde va fi găzduit Marți în clădirea bisericii pentecostale, urmând ca Vineri să fie în Austria la Krems, iar Duminică pe 30 Iunie să fie în Viena și să cânte în bisericile de acolo … împreună cu fanfarele care vor sosi la Viena după ce vor merge mai întâi prin Moldova și România, iar apoi se vor îndrepta spre Italia.

Fanfara va fi însoțită de Valentin Popovici, fratele nostru mai mare, și de Ovidiu Rauca, președintele RBA. Pentru că cei care trebuiau să însoțească corul n-au putut merge, voi merge și eu împreună cu ei.

Două formații muzicale ale românilor din America care pleacă pe trasee diferite, dar care se intersectează pentru o Duminică în Viena, Austria, ca cele două coruri care înaintau pe zidurile cetății Ierusalim pe vremea lui Neemia (Neemia 12:13-43). Rugați-vă să facem și noi ,,mare vâlvă în cinstea Domnului“ cu ,,strigăte de bucurie care să ajungă până departe“! Se merită!

Dacă sunteți prin acele locuri, veniți cu noi. Dacă sunteți departe, rugați-vă pentru această lucrare.

,,Tot ce are suflare să laude pe Domnul! Lăudați pe Domnul!“ (Psalmul 150:6).

+++

Frate Daniel,

Mai jos aveti informatiile necesare tuturor celor ce vor sa participe impreuna cu noi in aceasta misiune.

   PROGRAMAREA SLUJBELOR 

Corului Barbatesc “Lauda Mielului”

Dumineca 23 Iunie 2019 – 9:30
Biserica Baptista Speranta
92 Avenue de la République
92120 Montrouge

Dumineca 23 Iunie 2019 – 16:30

Biserica Baptista Romana din Paris
121 Avenue du Maine 
75014 Paris

Miercuri 26 Iunie 2019 – ora 18

Biserica Penticostala Romana Maranata
Am Hassensprung  nr 8
Furth/Nürnberg D-90766

Sambata 29 Iunie 2019 – ora 18

Biserica Penticostala Elim
Maculangasse 9, A-1220 Wien

Dumineca 30 Iunie 2019 ora 10

Biserica Baptista Romana Betel
Svetelskystrasse 7, A-1110 Wien

Dumineca 30 Iunie 2019 ora 17

Baptisten Gemeinde 
Lerchenfeldstrasse 3, A-3500, Krems

+++

Marea buclă europeană II – S-a completat echipa de misiune 

Astăzi, vineri 21 Iunie 2019, au sosit cu autocarul și cei din România, veniți să cânte cu corul bărbătesc. Au aterizat și ceilalți din echipa americană. Mâine de la ora 10 dimineața va avea loc o repetiție de integrare a vocilor. Vor participa și cei din Paris. Echipa este deci cvasi completă.

Pe lângă Sami Prelipceanu am văzut cel puțin încă trei dirijori de calibru mare: Florea Burcă (Florida), Achim Pele (acum din România) și Silviu Jurjeu dirijor în biserica păstorită pe vremuri de tatăl meu în București, Șos. N. Titulescu 56A. Patru dirijori maeștrii. Până acum un singur predicator. Mă simt categoric în inferioritate.

Pentru cei ce am venit de ieri, ziua de vineri a fost folosită pentru vizitarea Parisului. N-am mai fost aici de câțiva ani buni. Azi am început cu catacombele Parisului, ca în celebrul roman clasic și … ne-am rătăcit. Am luat niște metrouri spre locul în care trebuia să ne întâlnim (la Halle) cu Cristina, ghidul nostru parizian, o tănără stabilită aici de șase ani de zile. Ne-am rătăcit în drum spre ea, așa că am tot coborât și urcat scări rulante uriașe, bâjbâind în pântecele bestiei, cum spune titlul unui alt cunoscut roman.  Până la urmă am luat legătura telefonic cu Cristina și am fost dirijați ca prin GPS spre punctul de întânire.

Eu am plecat din Los Angeles îndoit de spate, încorsetat cu un brâu și drogat cu tot felul de calmante. Am avut ocazia să le testez eficacitatea lor. Vai! Au căzut toate la examen! Numai prin 1982 la Roma, când ieșisem pentru prima dată din Romania în drum spre America m-am simțit mai rău ca acum. Atunci, deși aveam cam 28 de ani, mergeam îndoit de spate ca unul de 65. Acum, când împlinesc peste două zile 65, merg ca unul … care a și uitat cum mergea când avea 28 de ani …

În Paris poți veni în două stări sufletești diferite: poți fi ca un burete care absoarbe curios tot ceea ce întâlnește sau ca o oglindă programată să-și confirme presupozițiile deja formate. Am ales prima variantă și nu regret. În prima zi am petrecut câteva ore bune cu, Laurențiu Aioanei, păstorul bisericii unde l-am întâlnit pe vremuri pe fratele Ionel Cociș, acum pensionat. Biserica baptistă română a fost fondată încă din 1930 (1930-1934, pastor J. ŞCHIOPU,  1937-1946 pastor G. TELEAGĂ, 1959-1984 pastor I. HODOROABĂ, 1986-1987 pastor V. KLOES, adresa actuală : 123 avenue du Maine, Paris 75014).

I-am pus fartelui Laurențiu Aioanei câteva din cele o mie de întrebări pe care le aveam pregătite. Cu mult tact și răbdare, el mi-a confirmat sau spulberat câteva din miturile adunate în mintea mea de-a lungul anilor.

1. Parisul – cetatea care nu doarme niciodată. Adevărat!
   Sintagma, celebră la vremea ei, s-a generalizat acum la nivelul mondial al tuturor marilor metropole. Parisul este cetatea celor 12 milioane de locuitori, monstrul care înstrăinează unind aparent destinele într-un mozaic care, paradoxal, dă noțiunea unui întreg colectiv. Parisul este un Turn Babel în variantă modernă revizuită. În ciuda încurcării limbilor, oamenii au ales încăpățânați să se adune aici și să trăiască împreună. Am întâlnit foarte mulți francezi cu ochișori micuți (asiatici), și nu puțini cu pielea neagră (africani) sau măslinie (indieni, pachistanezi). Cu toate că aș fi preferat altfel, am întâlnit și o groază de români, în ipostaze nu dintre cele mai măgulitoare.
   Parisul s-a dezvoltat pe o suprafață imensă și se târăște în condiții de trafic foarte severe, numite aici ,,bushon“  (dop). Am făcut cei 12 km de la hotel până la clădirea bisericii române baptiste în peste 45 de minute. Inacceptabil! Un trafic infernal! L-am întrebat pe Laurențiu de ce aleg baptiștii români să mai stea în clădirea din centru și nu cumpără sau clădesc ceva într-una din suburbiile orașului. Mi-a spus că aceasta este cea mai rapidă cale de deplasare, pentru că rețelele stradale sunt construite intenționat dinspre periferii spre centru. Drumul de la o periferie la alta este enorm de complicat și de anevoios. Cei care au făcut intenționat acest plan urbanistic au tăiat astfel cercul orașului în felii distincte și izolate una de cealaltă, adevărate enclave, în care cei bogați stau cu bogații, iar cei de altă categorie nu pot să treacă pe acolo nici măcar în tranzit . Alte sectoare de cerc găzduiesc grupurile etnice minoritare, veritabile ghetouri, nu de puține ori zone ,,no-go“ pentru francezii get beget.

Parisul – cetatea exceselor. Adevărat!
Scăpătați într-o frăție a orfanilor care L-au alungat pe Dumnezeu (liberte, egalite, fraternite!), parizienii s-au fălit că sunt înțelepți și au înebunit, cum spune apostolul Pavel. Noaptea târzie și albă din cauza diferențelor de fus orar m-a găsit colindând canalele de televiziune de aici. Pe unul (canal cu adevărat urât mirositor!), se juca o pantomimă în fața unei săli arhipline (teatrul a rămas una din distracțiile preferate ale celor care au  abandonat adevărul Evangheliilor și se duc după povești închipuite). ,,Sceneta“ avea trei personaje: un bărbat homosexual, o prostituată și un funcționar. Fiecare era îmbrăcat corespunzător slujbei, primii doi foarte provocator, iar cel de al treilea ,,la trei ace“. Homosexualul și femeia pozau în cele mai ademenitoare manipulări ale trupului devenit obsesie sexuală. Funcționarul era ca un robot mecanic cu gesturi repetitive de birou. În final, totul s-a încheiat cu aplauze și ovații. Mesajul? Dezumanizații mașinăriei sociale de câștigare a pâinii de fiecare zi riscă să uite să se bucure și nu pot fi recuperați și umanizați nici de cele mai înflăcărate strădanii ale celor ce știu cu adevărat ce înseamnă viața. Albul devenise negru, iar negrul alb. Binele era calificat drept rău și răul era prezentat ca bine. Normalul era batjocorit ca anormal, iar anormalul era ridicat sterp la rang de virtute. ,,Curat murdar, coane Fănică!“ vorba lui Caragiale.  „Francezii, a spus-o unul din cei mai geniali fii ai națiunii, suferă de două maladii: ideile și viciul, amândouă practicate, ca să zic așa, fără nici o limită“.

Parisul – cetatea emigranților baptiști români. Fals!
Mitul s-a spulberat. Românii n-au venit la Paris ,,ca să rămână“, cum am emigrat noi în America, Canada sau Australia, ci se află într-un perpetuu du-te vin-o european. I-am privit foarte atent pe cei aproximativ 20 de tineri cu care m-am întâlnit la biserică aseară. Am avut surpriza să constat că ei nu vorbesc între ei în limba franceză. Nici dialogurile purtate între ei înainte sau după timpul acordat studiului n-au fost în franceză, ci în limba română sau, mă rog, moldovenească. Sigur, ei toți știu să vorbească franceza pentru că altfel n-ar putea să-și câștige existența aici. Limba franceză n-a devenit însă pentru ei ,,prima limbă“, cum a devenit engleza pentru noi în America, ci continuă să fie „the second language“. De neconceput pentru noi, lor tocmai asta li se pare ,,normal“. Mulți români baptiști au stat aici doar o vreme apoi s-au repartriat, iar  majoritatea celor ce sunt azi aici nu se văd rămânând pentru totdeauna.

Parisul – cetatea francezilor care nu le permit românilor să-și cumpere clădiri de biserici. Fals!
Venisem pregătit de câțiva români bogați din America să le propun celor de aici să cumpărăm o clădire pe numele nostru și să le-o subinchiriem spre folosință. Mi se spusese în anii trecuți că Federația Baptistă Franceză este singura care poate deține clădiri cultice. Fratele păstor a râs de o asemenea poveste. Orice grup etnic este liber să cumpere și să administreze o clădire de biserică. Federația franceză a fost doar preferată pentru că are un patrimoniu bogat și poate obține de la bănci împrumuturi cu rate mai avantajoase. Basm spulberat a fost și ideea că francezii atei n-ar vedea cu ochi buni deschiderea de biserici creștine românești, ci ar prefera chiar să le dea prioritate musulmanilor. Fratele păstor mi-a explicat că greutățile întâmpinate de români nu sunt legale sau administrative, ci sociale. Românii sunt mulți, sunt gălăgioși și dau peste cap un cartier, mai ales atunci când vin și cu … fanfarele.  Pur și simplu, francezii nu acceptă tulburările produse în vecinătatea lor de un grup numeros de creștini români. Este mai mult vina noastră, decât vina francezilor.
Adevărat este însă și că Franța nu s-a dovedit un mediu prea prielnic pentru reașezarea românilor evanghelici de după ,,revoluție“. Graficul vizitelor primite pe acest post așează Franța ca o pată albă de pustiu neexplorat de români. Cred că aici trebuie căutată rădăcina problemelor:

Despre alte impresii de călătorie voi scrie mâine sau mai bine zis ,,azi“ pentru că e trecut deja mult de miezul nopții. A tout à l’heure!

+++

21 Iunie – Vineri cu vederi din Paris

(Dacă n-aveți timp de lectura unui reportaj mai lung, începeți să citiți aceste rânduri de la sfârșit, ca evreii. Acolo este decantată partea cea mai importantă a mesajului)

+++

O imagine face cât o mie de cuvinte, așa că vă ofer câteva zeci de mii de cuvinte.

Cine caută, găsește. Moda de la Paris nu este doar ,,sumară“, ci și clasică, așa cum se poate vedea din acest catalog de vestimentație feminină:

Parisul este plin de temple noi și vechi. Iată unul vechi, Catedrala St. Eustacius (ceva cu urechea interioară …) și anunțul meciurilor campionatului mondial feminin de fotbal.

M-am lăsat cu bucurie dus de Sami Prelipceanu și scumpa familia a fratelui tenor care cântă în Adelaide, Australia de peste douăzeci de ani și am ajuns bineînțeles și la Opera mare (veche) din Paris. Într-o comemorare dedicată ,,cercurilor“, pe alocuri au apărut și niște roți uriașe de tractor, ce e drept aurite! Un fel de ,,dal capo al fine“?

Închinarea se face nu numai la idolii din catedrale, ci și la obiectele de modă. Am găsit câteva sugestii de cadouri numai bune de dus acasă, specifice pentru Parisul galeriilor comerciale Lafayette. Am însă nevoie de un împrumut bancar. Cifrele aferente sunt neprețuitele … prețuri:

Cine caută însă, găsește, iar eu am ochiul foarte bine format pentru așa ceva. Am „ochit“ un magazin second hand, ca Trifty sau Goodwill în America și m-am plimbat un timp pe lângă taxiul săracului, o trotinetă electrică. Unde era ea pe vremea copilăriei mele?! Noi le-am călărit pe cele cu rulmenți în loc de roți!

„Bună ziua, Reșița!“

Îmi place Parisul? Nu știu deocamdată. Este un fel de habitat la bâlci. Dacă vă plac mulțimile de necunoscuți și aglomerările de pelerini superficiali și exuberanți ,,ad nauseum“, vă veți simți ca acasă. Mi se spune însă că până și localnicii s-au cam săturat și cer municipalităților să stabilească un orar de vizită și restricții de circulație care să le dea dreptul să se simtă măcar din când în când ,,ca la ei acasă“.

Providențial (v-am spus că plec la drum curios să văd ce va face Duhul Sfânt), mi-a venit prin E_Mail o întâmplare cu Richard Wurmbrand numai bună de adăugat la culegerea mea de „Amintiri cu sfinți“:

,,Fr Dorin Druhora ne povestea cum l-a întâlnit prima data pe Fr R Wurmbrand si ce efect a avut acest om asupra lui :

Eram in primii ani dupa venirea in USA, venisem pentru masterat, apoi mi-am adus familia, si nu aveam nici unul din noi servicii. Umblam cu o masina care ne făcea mereu probleme, iar copiii nostri erau mulți si destul de mărunți. Si ca tabloul sa fie si mai sumbru, locuiam atunci  in Arizona, stat care are ca si simbol consacrat un cactus cu doua brațe in sus, simbol pe care noi l-am asemănat cu o cruce…. Iar crucile erau peste tot….
Imaginea pe care ne-o făcusem despre America, era acum o dezamagire pentru familia noastra. Impreuna cu soția, am definit aceasta tara in trei cuvinte: “fals”, “amăgire” si “sclipire”…
In acea perioada, un prieten de-al meu m-a chemat sa merg la el la serviciu, ca sa imi faca o surpriza, “dar ia cu tine si soția si copiii”, a precizat el. Lucra la un hotel, si cand am ajuns acolo, in holul de la Recepție, sosisera niste oaspeți pe care eu ii apreciam foarte mult, iar prietenul meu dorea sa ma “minuneze” cu aceasta intalnire…
La hotel venise familia fratelui Richard Wurmbrand.
Soțiile noastre s-au regăsit mai repede, deoarece sora Sabina iubea copiii, si imediat au avut subiecte comune. Dar fratele Richard nu se simțea prea bine, si statea tăcut in fotoliul dumnealui. Deodată m-a chemat: “Hei, tinere, te rog ajuta-ma sa merg la camera mea…” Am sărit sa-i dau brațul sa se sprijineasca, si am plecat impreuna. Mergea încet, abia târându-și picioarele, si am avut ocazia sa ii spun ce ma frământa: “frate Richard, cum vedeti Dvs America? Impreuna cu soția am găsit ca nu este decat FALS, SCLIPIRE si AMAGIRE….
Nu am primit nici un raspuns. Mi se părea ca nici nu m-a auzit, sau, mai rau decat atat, nici nu m-a băgat in seama… Am ajuns la usa camerei ce urma sa-i găzduiască. Dumnealui se străduia sa găsească poziția potrivită a cheii, ca sa deschidă usa, iar atunci mi-a raspuns: “Tinere, toată lumea nu este decat fals, sclipire si amagire, pentru ca “toată lumea zace in cel rau” (1 Ioan 5:19- Știm că suntem din Dumnezeu și că toată lumea zace în cel rău.). Datorită naturii serviciului meu, eu călătoresc in toată lumea, si am constatat de mult lucrul acesta. Dar eu nu ma uit dupa ce aparent se vede, ci oriunde ajung, caut sa întâlnesc Sfinții Domnului,  am bucurii sfinte cu ei, si niciodata nu sunt dezamăgit…”

Aceasta intalnire cu RW l-a ajutat pe fr Dorin Druhora sa mearga mai departe si sa se lipească de sfintii Domnului, găsind resurse sa continue alergarea spre inainte….

+++

22 Iunie – Valoarea fluctuantă a valorii

Ieri am mers mult pe jos și am obosit toți. Pe mine m-a durut rău spatele. Când am ajuns la Trocadero, de unde se vede în zare turnul Eiffel, le-am spus celorlalți că mă duc să mă așez pe o bancă de piatră, mai departe de mulțimea înghesuită să-și facă poze cu turnul. Ceilalți au rămas vrăjiți de măiestria unui fotograf din Africa care aduna o mulțime de clienți cu pozele lui ,,speciale“. Studiase unghiurile perspectivei și-i așeza pe clienți în poziții aparent caraghioase, dar din care părea că țin turnul cu două degete de vârf sau îl au în căușul palmelor făcute în formă de inimă. Lumea se amuza copios, mai ales de  pozițiile caraghioase în care erau puși să pozeze oamenii. ,,Ia uită-te domnule, mi-am zis. Nu mi-aș fi închipuit un african valoros în arta fotografică“.

Așezat pe bancă, într-o aglomerație de francezi, m-am trezit că am nimerit tocmai lângă două tinere americance. Erau frumoase foc. Una trăgea tare dintr-o țigare și eram gata să plec de lângă ele din cauza asta, când m-a prins de suflet conversația pe care tocmai o aveau.

,,Sh **it! Sh**it. Mi-au zis de acasă că am să fiu emoționată să văd turnul Eiffel. Nimic. Doar o piesă imensă de metal urât de șantier. Un Sh**it! Nu simt nimic. Nici o emoție. N-are nici o valoare. Maică-mea m-a trimis aici cu vise mari. Mi-a zis că poate găsesc un tip înalt și frumos și mă apuc să-i fac niște nepoți. S-o creadă ea. N-am găsit nici un om de valoare. Toți sunt niște animale mizerabile. Am speriat-o un timp pe mama că făceam ,,dating“ cu un dominican scund și urât, tot o piesă de sh**it. Nu-i nimic să merite să trăiești. Doar lucruri, lucruri și iar lucruri. Nici o valoare adevărată.“

M-am rugat pentru ea și aș fi vrut să-i spun ceva. Mi-ar fi plăcut să îi spun că valoarea nu se caută în afara noastră, ci înăuntrul nostru, iar lucrurile privite capătă valoare doar atunci când le acordăm valoarea sentimentelor noastre. Mi-ar fi plăcut să-i spun că este ca și cu banii. Când n-ai bani în buzunar, toate din jur sunt doar lucruri fără valoare care nu te interesează. Când ai însă bani, lucrurile devin dintr-o dată posesiuni probabile și te uiți la ele cu alți ochi. Mi-ar fi plăcut să le spun că așa este și cu dragostea. Când se trezește dragostea în inimă pentru cineva, persoana aceea devine deodată dintr-un animal obsedat numai de sex într-un prinț fermecător, un bulgăre de aur pentru care ești gata să dai tot, chiar și viața.

Mă tot gândem cum să-mi formulez gândurile astea într-un fel care să nu le jignească. Erau doar două ,,pițipoance“, două puștoaice de aproximativ 18 ani, cu năsucurile cârne ridicate în vânt și pe obraz cu aere de blazare, cu o morgă mândră de batjocoritoare plictiseală. Tocmai mă gândeam să mă întorc spre ele și să deschid gura, când s-au ridicat să plece, acre și agresiv țanțoșe. Două americance tipice pe care le urăsc toți europenii. Le-am văzut, le-am ascultat, dar n-am putut să le ajut cu nimic. „N-a fost să fie“, mi-am zis și m-am rugat să le găsească Dumnezeu un evanghelist mai îndrăzneț și mai priceput decât mine …

Azi, după repetiția corului bărbătesc a fost în grup o mică contrazicere. Aveam un singur autobuz și două grupuri care doreau să fie duse în două locuri diferite, spațial diametral opuse. Eu stăteam liniștit pe o bancă din spatele sălii și-l priveam cu admirație pe Sami Prelipceanu străduindu-se priceput să nu supere pe nimeni. Greu de făcut, aproape imposibil. Unii doreau să fie duși la turnul Eiffel și la o plimbare cu barca pe Sena. Alții, extenuați, doreau să fie duși la hotel ca să se odihnească pentru turul de forță de a doua zi.  Cumva și ca să scape, Sami a zis tare: „Hei, avem un păstor cu noi! Să ne spună el cum să facem!“ M-au chemat în față și am avut doar scurtul timp necesar să mă rog Domnului pentru o soluție. Nu era problema imposibilă ca a celor două femei din Biblie, dar nici eu nu eram Solomon …

,,Știu că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, am postulat eu, așa că propun să mergem toți la început la turnul Eiffel. Vedem acolo care sunt datele problemei, cât costă liftul, cât costă plimbarea pe Sena, la ce oră încep tururile și cât durează fiecare. Luați o decizie doar după aceea.“

Și așa au făcut. M-am apropiat de Sami și am vrut să mă explic, ca nu cumva să se supere: ,,Sami, valoarea unor întrebări stă în locul în care le pui și în oamenii cărora te adresezi. Închipuiește-ți că ai fi propus aceeași alternativă unor oameni din Caracal, Iași, Brăila, Cairo sau Los Angeles. S-ar fi uitat la tine siderați și ți-ar fi replicat: ,,Este o întrebare sau este o glumă? Cum adică să te duci la culcare când ai o șansă a vieții să vezi turnul Eiffel și să te plimbi cu vaporașul pe Sena? Păi, de dormit dormim toată viața … Hai să mergem repede la turnul Eiffel!“ N-a fost așa pentru că tu și cu ei nu sunteți undeva departe de Paris și pentru că o plimbare este așa de ,,la îndemână“. În plus, unii dintre coriști au fost pe aici și în anii trecuți. Pentru cei de aici, întrebarea ta a avut valoare și importanță. Pentru alții din alte părți, ea ar fi fost lipsită total de sens.“

Mi-a dat dreptate: ,,Așa este!! Numai aici și numai cu oamenii ăștia te poți găsi într-o astfel de situație ,,fără ieșire“.

După plimbarea pe Sena, eu m-am întors la biserică să fiu la ora de studiu biblic. M-a așteptat la debarcader un frate și m-a zorit la o mașină care ne aștepta cu motorul pornit la bordura trotuarului de lângă turnul Eiffel. ,,Hei, hei!“ am zis. ,,Numai președintele Macron și cu mine suntem luați cu mașina din locul acesta! Restul ar încălca regulile de circulație!“

„Vorbiți mai încet să nu ne audă cineva“, au glumit și ei.

I-am arătat lui Laurențiu titlurile câtorva studii rugându-l pe el să aleagă unul. ,,Vorbiți ce v-a pus Domnul pe inimă“ mi-a zis el.
,,Domnul este bun cu sănătatea mea și nu-mi pune nimic pe inimă. Numai tu îți cunoști biserica pe care o păstorești și te rog frumos pe tine să alegi. Mie nu mi-a plăcut niciodată chestia cu ,,Ce v-a pus Domnul pe inimă“. Știu, sună frumos și superspiritual, dar este periculos de falsă.“

A ales ,,Creșterea prin coflicte“, un studiu despre ce înseamnă să fi ,,un om după inima lui Dumnezeu“, ca David.

M-am încălzit vorbind. Ca prin farmec, mi-a dispărut orice formă de oboseală. A fost un studiu lung, mult mai lung decât ne propusesem. Vedeți voi? Și valoarea unui studiu nu depinde de valoarea celui care-l ține, ci de valoarea și interesul celor ce-l stimulează prin interes și atenție. Dumnezeu vorbește selectiv, devenind foarte comunicativ doar atunci când are în față oameni valoroși care doresc să-L audă vorbindu-le.

Și încă ceva: Și eu învăț la Paris ceva pe propria mea piele: Valoarea nu stă niciodată în noi. Nu trebuie să cauți să fii „un om mare“. Este suficient și mult mai bine „să ai un Dumnezeu mare!“

+++

De ce nu scoți mă limba, cum te-am învățat?

În Paris am întâlnit o ciudățenie. Nu vorbesc despre arhitectură sau caniculă, ci despre un om elegant, cu aspect de belgian sau olandez care trona regește așezat pe un scaun la o intersecție. Stătea tolănit cu mâinile pe burtă și cu ochii închiși a odihnă profundă. Cetățeanul părea desprins dintr-o pictură cu peisaj bucolic, de pe la jumătatea secolului nouăsprezece. Inspira liniște și beatitudine, deși era cumva out of place, nelalocul lui, în mijlocul unui șuvoi de du-te, vino parizian. Avea deasupra confortul unei umbrele, iar alături, puțin în față, era cățelul lui, îmbrăcat și el cu o vestă de lână, purta pe cap o pălăriuță tiroleză și era asortat caraghios cu stăpânul său sub o umbrelă numai cu ceva mai mică. Sub botul cățelului era un vas în care amuzații recunoscători pentru un zâmbet așezau câțiva bănuți, ca prețul de intrare la un bâlci.

Radu Oanță a râs românește cu toată gura și din toată inima. În ciuda protestelor mele, s-a dus să dea și el ceva mărunțiș: “Pentru cățelul ăsta! E nemaipomenit!”

Grupul nostru a intrat apoi într-o braserie să mănânce ceva. Eu m-am plimbat pe străzile din jur, flămând de atmosfera de citadin turistic, aglomerat ca strădelele înguste din jurul Lipscanilor bucureșteni, locul unde-și avea bunicul meu evreu prăvălia.

M-au atras mai ales mulțimile care așteptau răbdătoare la ușile unor teatre în miniatură, una din curiozitățile culturale de aici. După colț am dat de un aranjament statuar dedicat arhanghelui ceresc care răpune balaurul. Nu-l băga nimeni în seamă, oamenii grăbiți n-având vreme pentru astfel de drame demodate.

Am mai dat o dată colțul … și încă o dată … și m-am trezit pe neașteptate iar în fața tabloului viu cu cățelul. Bătrânelul simpatic se trezise între timp si, spre oroarea mea, îi dădea palme peste cap cățelului, spunându-i într-o românească impecabilă: “De ce nu ții, mă, limba afară cum te-am învățat? Javră ordinară! Scoate limba, n-auzi!”

Palmele îi aruncaseră cățelului pălăria poznașă de pe cap. Nu mai avea nici un fel de farmec. Toată scena m-a umplut de indignare.

M-am furișat repede printre oameni, fără să pot scăpa de ecoul acelui neașteptat: “Javră ordinară! … Javră ordinară!”

Și nu la câinele umilit mă gândeam …

+++

24 Iunie – Părăsind Parisul

Luni am făcut turul Parisului cu autobuzele și pe jos. L-am văzut mai mult și mai profund ca altădată. O maximă locală mi-a dat de gândit:

“Foarte multe femele, multe femei și doar puține zâne”.

Oh, Parisul ăsta! Sămânța lui Las Vegas!

Providențial, după Arcul de Triumf a venit la mine un porumbel. Eram pe o bancă și așteptam autobuzul. Singur. S-a uitat la mine, m-am uitat la el. Îndelung, întrebător. Apoi a dat să plece. Atunci am văzut. Atunci am înțeles. Atunci am primit mesajul. Vedeți, porumbelul meu era șchiop. Îi lipsea laba unui picioruș. Mergea însă…

Cam așa este și Parisul. În loc să zboare în neprihănirea înaltă a cerului a ales să meargă în tina pământului. Și merge prost pentru că este beteag și șchiop. Tare i-ar trebui o vindecare divină.

M-am plimbat ultima parte a traseului singur. Aveam nevoie. M-am rugat mult, simțind parcă ce a simțit Dumnezeu pentru Ninive pe vremea profetului Iona (care înseamnă porumbel). Ce bine că Dumnezeu are îndelungă răbdare și mare har!

+++

26 Iunie – Franco-Germania

Se spune că este cuplul care va conduce Europa! Istoric, Franța și Germania n-au fost vecini respectabili și nici respectați. Ambele țări și-au ieșit periodic din matcă și au inundat mortal teritoriile europene. Ce le-ar face să se alieze de data aceasta și de ce am crede că logodna lor de astăzi va duce inevitabil la o căsătorie reușită de durată? În cel mai bun caz, se anunță „o nuntă cu năbădăi“.

Ieri am călătorit de la Paris la Nuremberg. Porțiunea franceză a itinerarului a fost o plictiseală nesfârșită care mi-a adus aminte ce frumoasă este România … De îndată ce treci fosta graniță dintre cele două țări, totul se schimbă. Dezordonarea tuturor abuzurilor din Franța face loc disciplinei cazone saxone. Spațiile verzi sunt tunse elegant de o parte și de cealalta a autobandului. Casele grupate în sate și orășele miniaturale sunt parcă desenate de pictori flamanzi. Limba este aspră la timpan, dar oamenii sunt în general, dacă nu amabili ca în America, măcar elegant îmbrăcați și foarte curați.

Dacă francezii sunt oamenii ideilor și ai vicului, germanii sunt oamenii ,,lucrului bine făcut“, ca să citez un cunoscut personaj contemporan din România. Fără să fie așa de chițibușari ca elvețienii, germanii sunt perfecționiștii procesului, obsedații rigurozității și practicanții eleganței simetrice. Bunăstarea lor nu este dezordonată și nici debordantă ca a francezilor, ci frumos stivuită în structuri geometrice cu surprinzătoare unghiuri de perspectivă asupra vieții în general și a automatizărilor de tot felul. ,,Tot ce merită făcut, merită făcut cât se poate de bine!“ pare a fi deviza acestui popor care recucerește astăzi Europa prin hărnicia industrială și prin durabilitatea produselor lor. Dincolo de pasiunea lor pentru perfecțiunea industraială, se întrevede însă și un spirit de dominație, un duh de fanatism și sălbăticie cu rădăcini în inventatul tărâm al nibelungilor.

(NIBELUNGI, Cântecul Nibelungilor (Nibelungenlied), poem epic german (inspirat din mitologia germană, scandinavă și islandeză), compus în sec. 13 în Austria sau Bavaria, de un autor necunoscut. Format din 39 de cânturi, structurat în două părți, poemul reia teme și legende nordice antice: viața și moartea principelui Siegfried și răzbunarea soției acestuia, Krimhilde. Subiectul a fost reluat de R. Wagner în tetralogia sa, „Inelul Nibelungului”.)

Din subteranele acestui ținut mitic se ridică ritmic, la amenințătoare intervale periodice, spiritul agresiv german, obsedat cu ,,superioritatea supraomului“ rasei superioare, destinat să stăpânească Noua Ordine Mondială.

Ne-am oprit la un truck-stop ca să mâncăm și am dat nas în nas cu un Burger King. L-am ocolit ca oamenii pățiți și am intrat într-un cochet restaurant de lângă, incredibil, un „Starbucks“. Eu m-am dus apoi să văd un supermarchet pentru câini și alte animale de casă. Incredibil! Germanii acețtia au un cult al câinilor. N-am văzut nicidată atâtea articole pentru cetățenii canini ai planetei. Am vrut să cumpăr ceva pentru câinii fetelor mele, dar mi-a fost imposibil să mă hotărăsc ce să iau. Trebuie să vină ei singuri să-și aleagă.

Bavaria, în care ne aflăm acum este renumită (și) pentru produsele de mezelărie. În Franța, sub pretextul, pledoariei pentru sănătate, micul dejun oferit în prețul de cazare a fost lipsit cu desăvârșire de carne (și de multe altele). În Germania, românul din noi s-a repezit ca fiara sălbatică asupra hălcilor de mușchi, suncă și salam. Unde mai pui că hotelul nostru, un Holiday Inn american, are un fel de ,,all you can it“, un fel de delectare infinită.

Nuremberg, destinația noastră, este cel de al doilea mare oraș al Bavariei, după Munchen, dar primul în clasamentul subiectiv al celor mai ,,drăguțe“ orașe de aici.

Cetatea are un Palat Imperial în care au stat capii Imperiului și unde s-au semnat tot felul de tratate importente din istoria medievală a Europei. Hitler a ales locul acesta pentru simbolismul lui și a defășurat aici cela mai mari adunări patriotice publice. El se credea urmașul lui carol cel Mare (Charlemagne) care a vrut să refacă Sfântul Imperu Romano-Catolic și și-a așezat capitala la Neremberg. Această obsesie cu refacerea Imperiului Roman a fost preluată apoi și de Napoleon și de Hitler. De aici și terminologia de ,,al treilea Reich“, a treia încarnare a Imperiului European. Amestecând intenționat simbolismele nordice cu cele creștine, Hitler a promis germanilor „o domnie de o mie de ani“. Alimentat de scrierile lui Friedrich Nietzsche (,,Așa a grpit Zarathustra“, ,,Dincolo de bine și rău“, „Antichristul“, „Ecce Homo“, etc.) și de muzica lui Wagner (vezi: Wagner – A composer forever associated with Hiller“), Hitler a fost o explozie de violență de o intensitate nemaintâlnită, vrednică de fiara nespus de rea și de amenințătoare descrisă în profeții. El a sculat din adâncuri de mitologie telurică un vulcan care a aruncat în atmosferă ură, suferință și moarte.

Tot din cauza simbolismului, câștigătorii aliați ai celui de al doilea război mondial au ales Nurembergul pentru celebrul proces de condamnare a celor care au condus Germania hitleristă. Simbolic, ei au ,,pus capacul“ pe acest vulcan, ca să pecetluiască în adânc demonul german. Au reușit s-o facă?

Recenta colonizare intenționată a Germaniei cu adunături din Africa și din lumea musulmană arată că tratamentul continuă. Popularitatea din ce în ce mai mare a mișcării „Alternativa pentru Germania“ arată însă că din adânc se aud iar zgomote suspecte și scoarța stă să crape. Zâmbetul rece și politicos cu care ne privesc azi germanii se poate transforma foarte repede într-un rictus agresiv. Nimeni să nu subestimeze uriașa energie înmagazinată în acst neam!

După amiază am tras o fugă până la fostul Coliseum în care-și organiza Hitler celebrele manifestări de delir patriotic. Muzeul organizat acolo a fost o încercare grea. Miile de exponate de război, imaginile cu cadavrele vii din lagărele de exterminare și cu cadavrele moartede pe front au fost teribile. Mi-a venit rău și aproape au leșinat. Să fi fost boala mea din ultima vreme? Să fi sost canicula deosebită de afară? Să fi fost arșița durerii mele dinăuntru? Românul din mine are azi o mare doză de înțelegere și simpatie pentru evreul din mine.

Diseară mergem la biserica pentecostală din Schwabach, o suburbie a Nurembergului. Războiul pentru suflete continuă. De data asta știm deja cine este Biruitorul. Important este să-i convingem pe câți mai mulți să se dea de partea Lui. Acesta este  scopul suprem al periplului nostru european.

+++

27 iunie – La urma urmei, de ce o facem?

Pentru cei ce venim de pe alte continente sau din alte țări o călătorie este însoțită de multă curiozitate și de multe … cumpărături. Cam toate sunt ,,altfel“, nu de puține ori ,,noi“ pentru … noi.  Eu am descoperit multe lucruri pe care germanii le fac altfel. De la o ușă de trecere cu două canaturi care se închid alternativ, la fructele așezate pentru micul dejun lângă trei vase cu trei, patru feluri de iaurt rece scos de la frigider, numai bun să ne răcorească pe canicula asta, am admirat inventivitatea și simțul lor practic deosebit.

Nu sunt proști nemții … Mă gândesc să fac și eu acasă ce am învățat aici de la ei!

Ieri, grupul nostru s-a împărțit ca fiecare să ajungă pe unde a vrut mai mult. Unii ne-am temut de căldură și am rămas cu autocarul. Alții și-au făcut curaj, au luat mijloacele de transport locale, au mai mers și pe jos și au văzut mai mult, s-au întâlnit cu mai mulți și au intrat în mai multe magazine.

Familia Vețan Ronela și Petru, venită tocmai din Melbourne, Australia a luat autobuzul și a cerut șoferului indicații pentru a ajunge la un mall. Intreprindere dificilă pentru că nu știau prea multe cuvinte în limba germană. Din poticnire în poticnire, șoferul i-a bănuit că nici ei nu sunt chiar australieni și i-a întrebat direct: ,,Nu cumva sunteți români, că și eu sunt?“

Se întâlnește munte cu munte, darămite român cu român! Lumea este mică și Dumnezeu este mare! Planurile Lui pentru noi sunt potrivite cu multă înțelepciune!

De bucurie și din reflex ,,australieni“ noștri i-au spus șoferului cu ce ocazie suntem în Nuremberg și l-au invitat să vină seara la biserica pentecostală.

Seara, la finalul programului de cântări, s-au întâlnit iar. Șoferul, de loc de undeva de pe lângă Turnu Severin, venise cu încă un prieten.

„Domnule, am crezut că sunteți un cor obișnuit de la pocăiți, dar voi cântați frumos ca la televizor. Mi-a plăcut tot. Am ascultat tot și aș mai fi stat încă două ore să ascult! Am să mai vin pe aici, pe la biserica aceasta.“

Cam pentru așa ceva ne-am rugat noi când am plecat fiecare de acasă în acest turneu misionar. Dacă numai pentru câțiva oameni ca aceștia și tot se merită toată osteneala.

Prin mall au mai întâlnit și un alt român cu care au stat de vorbă. L-au invitat și pe el, dar i-a refuzat batjocoritor. Era unul din aceia care ,,le știu pe toate“ și s-au cățărat ca maimuțele mai presus de credință și de creștinism. O întâlnire tristă, dar asta este o altă poveste …

+++

28 Iunie – Viena, valsul unui vis frumos cu un vierme veninos

Caravana noastră a ajuns aseară la Viena, punctul terminus, locul unde zborul nostru se va întâlni cu cealaltă aripă a grupului: fanfara de pe coasta de est a Americii. Ei vin la Viena din România. Noi venim din Franța și Germania. Ei urcă, noi coborâm.

De fapt, Viena a fost aleasă în ultimii ani pe locul întâi din lume în clasamentul orașelor în care este cel mai bine de locuit (aici)

Subiectiv sau nu, părerea aceasta este împărtășită și de Sami Prelipceanu, coordonatorul grupului nostru. Aici a stat el când a fugit din România și tot aici i-a rămas pentru toteauna inima. Acesta este motivul tainic pentru care cele două grupuri muzicale din America vor slăvi de Dumnezeu împreună aici.

Drumul de ieri, de la Nuremberg la Viena a fost frumos și plin de trăiri emoționale. Unii dintre noi îl fac pentru a nu știu câta oară, mai ales cei veniți din România. Alții, mai ales dintre cei veniți din Australia, Ucraina sau America îl fac pentru prima oară. Din cauza asta entuziasmul pentru opriri dese nu este împărtășit de toată lumea la fel. Unii au prea mult, alții nu-l au de loc.

Majoritatea a decis să facem un ocol necesar pentru o oprire la Mauthausen, cel de al doilea lagăr de exterminare ca mărime și „producție“.

Pățit cu slăbiciunea și leșinul din Coliseumul lui Hitler din Nuremberg, am decis ca de data aceasta să stau afară la aer curat. Nu m-am putut totuși opri. Tremurând, am pășit doar puțin înăuntru, dincolo de poarta de la ieșire, suficient ca să văd parcelele cu teren arat pe care se aflau altădată barăcile deținuților și clădirile existente acum, renovate mereu, ca o perpetuă aducere aminte. ,,O grămadă de bani“, mi-am zis. „Oare cine cheltuiește atâta pentru păstrarea memoriei atrocităților de atunci?“

Văzându-le vopsite proaspăt cu var, mi-a venit în minte logica inversă cu care Fiul lui Dumnezeu deconstruia și deconspira perversitatea unei aparente venerări.

,,Vai de voi, învățători ai Legii“, a răspuns Isus, „Pentru că voi zidiți mormintele proorocilor pe care i-au ucis părinții voștri. Prin aceasta voi mărturisiți că încuvințați faptele părinților voștri, căci ei au ucis pe prooroci, iar voi le zidiți mormintele“ (Luca 11:47-48).

Mii și mii de copii de vârsta școlii sunt forțați azi de programa școlară să vină în pelerinaj la acest camp de exterminare. Aparent, este o cură de pocăință pentru evitarea repetării unor astfel de violențe. Nu pot însă să nu-i dau dreptate Creatorului care a văzut în astfel de manifestări ,,altceva“: perpetuarea morții nu evocarea martirilor.

Mă întreb și eu, cel care a preferat să nu calce peste acest geamăt colectiv al muribunzilor exterminați aici doar pentru „vina“ de a fi evrei:  „Este risipa aceasta de bani o cinstire a eroilor sau o lăudare a călăilor? Este identificarea aceasta cu păcatele părinților o pocăință care evită repetarea ei sau este o pregătire subconștientă a perpetuării ei, o prelugire a mentalității de atunci.“

Nu, nu m-am dus să văd celulele reconstruite și nici camerele de gazare. Am preferat să nu reînoiesc cunoștința cu pozele cadavrelor reduse la simple schelete de pe care nici viermii nu mai aveau ce să culeagă.  Pe când eram doar un copil ușor impresionabil, rudele mele din partea evreiască a familiei mi-au pus în mână un exemplar din cartea ,,Fabrica morții“, un album cu poze din lagăr. Luni de zile (nopți de fapt) am avut coșmare. La răstimpuri, era suficient să văd numărul încă tatuat pe mâna lui tanti Nora ca să mă prăbușesc iar în întunerecul acelor imagini de groază.

N-am intrat împreună cu ceilalți să ,,fac un tur“. M-am furișat doar puțin dincolo de poarta ,,de la ieșirea din lagăr“. Am căutat să retrăiesc ceea ce au simțit acei foarte puțini care au ieșit vii pe acolo. Restul au părăsit lagărul ,,în sus“ pe poarta cerului.

Providențial sau nu, pe durata popasului nostru la lagăr s-a dezlănțuit o furtună cu fulgere și cu tunete. Mai ales tunete, foarte mari și foarte răsunătoare tunete. Oare ce dorea neapărat să ne comunice cerul?

Înfiorat, am ieșit repede afară. M-am dus să privesc panorama mirifică a orașului care se vedea în vale. Nu mi-a fost dat însă să mă liniștesc. Mă aștepta acolo o altă grozăvie, mai perversă! Înălțată desupra turturor acoperișurilor se vedea în zare turla impunătoare a unei biserici. Era aceeași biserică la care se duceau în fiecare duminică să I se închine lui Dumnezeu ofițerii și militarii care ,,lucrau“ la lagăr …Înfiorătoare perspectivă spre universul interior al oamenilor.

.

Au venit și ceilalți. Am plecat mai departe. Cât de departe? Oare suficient de departe ca să putem uita? Ce bine că nu vedem lumea așa cum este, ci așa cum suntem noi înșine. Mulți aud, puțini ascultă. Mulți privesc, dar puțini văd și multora li se explică, dar foarte puțini pricep cu adevărat. Uitarea și ,„distrarea“ (antagonismele duale: atracție-distracție sau atragere-distragere) sunt uneori singurele medicamente care ne pot vindeca sufletul ca să putem trăi normal în continuare.

Austria este țara unei naturi binecuvântate de Dumnezeu. Odată cu apropierea de Viena a crescut și bucuria lui Sami Prelipceanu. A luat microfonul autocarului și ne-a comunicat tot felul de amănunte despre cartierele prin care trecem, despre panoramele de la drepta și de la stânga, despe numele a tot felul de cartiere, monumente și muzee. Îl puteai simți tresărind interior la străfulgerarea unor amintiri de pe vremea când și-a petrecut aici anii tinereții. Freamătul interior devenise realmente palpabil, se revărsa în exterior peste noi ca parfumul unui buchet de flori, ca o invitație sau ca un mesaj de bun venit „în lumea lui“. Sami este un suflet de artist. Un caracter neînregimentabil, un vizionar care are nevoie de libertatea totală a spiritului pentru a crea ceva încântător pentru el și pentru cei din jurul lui. Fără îndoială, un astfel de temperamant n-ar fi reușit să pună la punct rigurosul program al călătoriilor noastre. Omul din umbră care a reușit performanța aceasta este soția lui, Laura Prelipceanu, fata Emiliei și a lui Iosif Serac, fost președinte și coordonator pastoral al luptei pentru supraviețuirea decentă a credincioșilor sub persecuția ateilor comuniști din România, acum aflat într-una din bisericile baptiste din Aria San Francisco. Cu ceasul cronometrând călătoriile și popasurile, cu tabelele și telefoanele necesare pentru plasarea noastră în camere de hotel, cu calmul perseverent necesar în dialogurile cu funcționarii aflați la diferitele ,,recepții“, Laura a fost fața nevăzută a lunii, ancora de sub suprafața apei necesară pentru stabilitatea popasurilor și zâmbetul atât de necesar pentru aplanarea unor inerente, deși nedorite, începuturi de dispute interioare. Faptul că a avut pe cap și grija celor doi băieți năzdrăvani care i-au însoțit, n-a făcut-o să fie mai puțin atentă cu fiecare din cei aflați sub îngrijirea ei în această călătorie.

Ne-au găzduit, probabil, la cel mai masiv hotel din Viena, ,,Piramida“ celor … foarte, foarte multe camere. Fiecare dintre ele are cel puțin un întreg perete acoperit cu oglinzi masive, ceea ce-l face mai spațios, mai voluptuos și îi dublează impresionant metrajul cortinelor și perdelelor de la geamul dinspre stradă.

Ni s-au dat doar câteva minute ca să ne aruncăm bagajul în cameră și ca să ne spălăm de oboseală sub câteva rafale de apă din baie, pentru că ni s-a oferit șansa unei incursiuni spre centrul istoric al orașului. Zilele și mai ales serile următoare vor fi pline de repetiții și programe de biserică.

Am parcat uriașul autobuz pe unul din segmentele traseului circular care delimitează centrul vechi al Vienei și am pornit în căutarea unui restaurant. N-a fost greu să-l găsim. Centrul vechi este plin de terase, de grădini stradale, de săli și chiar subterane dedicate meselor îmbelșugate. Mai toată lumea din Viena, sau cel puțin așa mi s-a părut mie, era în seara aceasta în centru. Ceea ce m-a mirat cel mai mult a fost mulțimea celor care vorbeau … românește.

După ce am mâncat ceva ,,specific austriac“, am plecat repede să mai prindem câteva minute din cele două ore acordate pentru vizita noastră de seară. Ne-am încumetat spre „centrul centrului“, acolo unde este amplasat monumentul dedicat lui Gutemberg și măreața Catedrală a Sfântului Ștefan.

(WIKIPEDIA – St. Stephen’s Cathedral (more commonly known by its German title: Stephansdom) is the mother church of the Roman Catholic Archdiocese of Vienna and the seat of the Archbishop of Vienna, Christoph Cardinal Schönborn, OP. The current Romanesque and Gothic form of the cathedral, seen today in the Stephansplatz, was largely initiated by Duke Rudolf IV (1339–1365) and stands on the ruins of two earlier churches, the first a parish church consecrated in 1147. The most important religious building in Vienna, St. Stephen’s Cathedral has borne witness to many important events in Habsburg and Austrian history and has, with its multi-coloured tile roof, become one of the city’s most recognizable symbols.)

Orga găzduită de această catedrală este o ,,celebritate“ în ea însăși. Despre ea și despre alte elemente ale catedralei puteți citi aici.

Pentru cunoscători, o catedrală funcționează pe două planuri. Aparent, și pentru majoritatea, ea este un centru creștin major patronat de slujirea unui funcționar superior al Bisericii, un episcop. Sub acest strat însă, o catedrală este o incursiune în procesul de funcționare al societăților masonice care conduc lumea. În orele în care accesul publicului este interzis, în catedrale se desfășoară procesiuni pentru iluminarea și integrarea cadrelor noi în elitele care au iluzia că păstoresc mulțimile spre pășunea propășirii comune. Clădirile acestor centre de inițiere și închinare au un specific anumit, o arhitectură plină de simbolism mistic și de dimensiuni cu mesaje codificate. Masonii erau ,,constructori“, iar masca lor a fost preluată de inițiații care zidesc azi ,,templul lui Solomon“. Acest nume nu este, așa cum ați fi înclinați să credeți, numele celebrului personaj biblic, ci o colecție de zeități în trei silabe: ,,Sol“ (zeul soare în latină), „om“ (sunetul fundamental la care vibrează materia primordială din care este făcută lumea pentru mistica indienilor asiatici) și „on“ iarăși numele zeului soare, de data aceasta pentru Egipteni. În masonerie, la treptele diferite ale ascensiunii inițiatice, simbolurile au sensuri diferite, uneori contradictorii, alteori complementare.

Am studiat puțin cu ochiul meu format în catedrala de la Ulm și în celebrul Palat de la Neuschwanstein și am găsit relativ repede reperele unui așezământ masonic de dimensiunile impresionante demne de una din marile capitale ale imperiului de altă dată.

Mulți s-au grăbit să ia liftul spre culmea clopotniței pentru a privi de acolo panorama Vienei. Eu am rămas în uriașa sală centrală a catedralei pentru că m-a înlănțuit de o bancă un miniconcert de orgă. Am închis ochii, mi-am reglat urechile ca să elimin zgomotul de fond al turiștilor și am rămas sigur cu mine însumi în imensa vibrare armonioasă a aerului produs de țevile uriașului instrument. Pe vremea când nu existau căști la urechi, radiouri și televizoare, oamenii veneau aici ca să scape de zgomotele lumii și să zboare dincolo de gravitația materială a planetei spre bolta catedralei și dincolo de ea, spre bolta maiestoasă a cerului. Le-am căutat în imaginație tovărășia și m-am lăsat transpus și transportat dincolo de alergăturile cotidiene în stratul diafan, dar etern, al armoniilor muzicale. „Mulțumesc, Doamne, pentru acest tratament odihnitor și regenerator pentru suflet!“

Nu știu de ce însă, ori de câte ori orga cobora în notele de jos ale fluierelor mari, în mine răsunau încă ecouri ale tunetelor care ne acoperiseră deasupra lagărului de la Mauthuasen. Și ori de câte ori țiuia în fluierele mici, sub pleoapele ochilor mei închiși străfulgerau fulgerele de acolo. Mă tem că la noapte mă voi întâlni iar cu coșmarele mele din copilărie ..

Azi, vineri, când finalizez acest articol despre ziua de ieri, hotelul este aproape pustiu de la ora la care se sfârșește micul dejun și până spre seară. Numai bine pentru mine și pentru alții ca mine, bolnavi de drumeție în căutarea unei infirmerii în care să ne oblojim bătăturile de la călcâie și din suflet.

+++

29 Iunie – O zi a minunilor

Dacă prin minune se înțelege un eveniment cu o foarte mică probabilitate, ceea ce s-a petrecut azi la Viena este o minune de magnitudine majoră.

M-am uitat cu drag la cei care au cântat în fanfara americană și la cei ce au cântat în corul bărbătesc reunit din oameni de pe trei continente și mi-am dat seama că probabilitatea de a face parte dintr-un asemenea eveniment ,,baptist“ desfășurat în cea mai mare adunare pentecostală din Viena a fost minusculă. Numai Dumnezeu poate face astfel de lucruri!

Vă voi da în curând un link spre înregistrarea video. Până atunci, iată trei imagine din holul hotelului Piramida, unde am cântat două strofe spre delectarea gazdelor.

+++

30 Iunie – Dincolo de linia de sosire

Oare de ce ne acordăm mai greu cu fusul orar la revenirea acasă? Mi s-a spus că este mai greu pe direcția aceasta decât spre Europa. Dacă este adevărat, data viitoare mă întorc la Los Angeles prin Dubai și Tokyo!

Alții spun că s-a consumat adrenalina și corpul se resimte mai rău după două acomodări de fus orar decât după una. Dacă este așa, n-am ce face. Va trebui să aștept.

Mi s-a spus și că de vină n-ar fi neapărat decalajele de fus orar, ci … vârsta. Probabil că aceștia sunt cel mai aproape de adevăr. Același răspuns l-am primit și când am încercat să le povestesc unor colegi de drum despre necazurile din ultimul an cu sănătatea mea. ,,E vârsta, Daniel! E vârsta!“ Și eu, care-i credem prieteni! Nu mă supăr pentru că și ei au adunat cam același număr de primăveri ca și mine …

+++

Despre diaspora română din Europa. Din start, trebuie să încep cu răspunsul la întrebarea cea mai importantă: „Cum ți s-au părut bisericile române vizitate în această buclă europeană?“

Încep prin a vă spune că am avut sentimentul că se naște cel de al treilea pol de putere în lucrarea neoprotestantă română. Să mă explic: Foarte mulți ani, America a fost locul de unde a venit credința în România, locul unde s-au format lucrătorii și locul de unde s-a finanțat lucrarea. Era ca un topogan cu America sus și România la bază. Oameni entuziaști ca Ioan Truța, frații Popovici și Ieremia Hodoroabă (Franța) au adunat bani și au produs pentru România biblii, cărți de cântări, literatură creștină și emisiuni de radio. După 1989, România s-a ridicat mult în resurse pentru lucrarea din biserici. Nu mai are nevoie de Biblii tipărite pentru că și le poate tipări singură, nu mai are nevoie de cărți de cântări pentru că își publică cântările proprii, nu mai are nevoie de materiale de școala duminicală sau pentru educarea copiilor pentru că le produce și le tipărește singură. Mai mult, România a început să trimită în America astfel de resurse pentru lucrare.

Acum, prin emigrarea spre Europa, s-a format noua diasporă a românilor: Au apărut și au crescut biserici puternice și din ce în ce mai stabile în mai toate țările Europei. Noi le-am vizitat doar pe cele din Paris, Nuremberg și Viena, dar aud de peste 50 de grupuri distincte care se adună în Londra și de alte astfel de biserici locale românești în Italia și Spania.

Bisericile din America încep să scadă numeric din cauză că nu se mai dau vize pentru cei din România și din cauza procesului natural de americanizare a noilor generații. Bisericile din România scad și ele din motive varii, dintre care multe îmi sunt necunoscute. Bisericile din diaspora europeană se ridică, nivelând astfel planul de activitate al românilor de pretutindeni (n-am spus nimic de Australia!). Orice societate misionară și orice for de conducere și coordonare va trebui să ia în seamă această ,,noutate“. Vor trebui elaborate căi de colaborare „între egali“, „darea și primirea“ făcându-se în toate cele trei direcții. Pentru încă puțină vreme, America va merge să misioneze din inerție în România, iar cei din România vor considera ca diaspora europeană trebuie coordonată de la București. Diaspora europeană se maturizează însă. Cresc liderii de acolo și se vor muta acolo alți lideri deja formați în alte părți (și pe mine m-a ispitit acest gând cât am fost acolo). Cu o sursă materială superioară României, bisericile din diaspora pot și trebuie să înceapă să meargă pe propriile picioare.

+++

Există și calea integrării în națiunile gazdă pentru o lucrare extinsă cu Evanghelia. Europa nu este America! Peste ocean, cei care pleacă din bisericile românești au la dispoziție o sumedenie de biserici americane foarte bune, multe chiar foarte bune, la care și eu m-aș fi mutat de mult dacă n-aveam chemarea pe care o am.

În țările europene, bisericile ,,evanghelice“ sunt, dacă nu o notate nedorită, atunci o prezență ignorată sau chiar descurajată. Ce vor face românii din țările Europei la a doua și a treia generație? Eu le-am recomandat să urmeze două alternative: una pentru emigrarea temporară scurtă și alta pentru emigrarea pe termen lung. Ei trebuie să citească atent Biblia și să vadă ce au făcut cei din poporul Domnului în asemenea situații.

Profeții falși au căutat să-i amăgească pe evrei spunându-le că exodul babilonian va fi doar un sughiț, o deportare de scurtă durată și că toți se vor întoarce acasă.

„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,,Eu sfărâm jugul împăratului Babilonului! Peste doi ani, voi aduce înapoi în locul acesta toate uneltele Casei Domnului, pe care le-a ridicat Nebucadneţar, împăratul Babilonului, din locul acesta şi le-a dus în Babilon. Şi voi aduce înapoi, în locul acesta, zice Domnul, pe Ieconia, fiul lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi pe toţi prinşii de război ai lui Iuda, care s-au dus în Babilon, căci voi sfărâma jugul împăratului Babilonului.” (Ieremia 28:2-4).

Ieremia a primit însă un alt mesaj de la Domnul:

„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel, către toţi prinşii de război pe care i-am dus din Ierusalim la Babilon: ,,Zidiţi case şi locuiţi-le; sădiţi grădini şi mâncaţi din roadele lor! Luaţi-vă neveste şi faceţi fii şi fiice; însuraţi-vă fiii şi măritaţi-vă fetele, să facă fii şi fiice, ca să vă înmulţiţi acolo unde sunteţi, şi să nu vă împuţinaţi. Urmăriţi binele cetăţii în care v-am dus în robie şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!“ (Ieremia 29:4-7).

De aproape trei mii de ani aceasta este strategia din diaspora evreiască. Oriunde ajung, ei caută să se identifice cu poporul în care trăiesc și să contribuie la tot ce se întâmplă în țara aceea. Chiar și în Babilon, Daniel a mâncat carne de la masa împărătească (Daniel 10:3), a acceptat să i se schimbe numele după un zeu păgân de acolo, și-a schimbat portul și limba, dar și-a păstrat inima întreagă pentru Domnul. Așa au făcut toți ceilalți, inclusiv evreul Mardoheu și împărăteasa Hadasa.

Mă amuză, ca semi-evreu, să aud că românii îi dau exemplu pe evrei ca să-și țină limba și identitatea națională în America, Australia și Europa, deși nu vor să se mai întoarcă acasă. Acesta este mai mult un reflex care crează o zonă de confort personal, decât o strategie coerentă a exilului.

V-aș pune o întrebare: ,,Cum îi cheamă pe cei mai importanți evrei care au influențat viața în România?“ Cum se face că ei au purtat și poartă nume românești (incluzându-i aici pe Mircea Crișan, trio Grigoriu, pe Silviu Brucan, Vladimir Tismăneanu și pe Petre …Roman!). Cum s-au numit cei mai importanți zece evrei din Polonia? Dar din Rusia? Dar din Germania? Cum se face, la urma urmei, că majoritatea evreilor care trăiesc în diaspora au ajuns să nu mai aibe nume … evreiești? (Pentru o surprinzătoare listă cu evrei cunoscuți în toată lumea, mergeți aici)

În ce privește păstrarea limbii, românii se fac că nu știu că evreii și-au schimbat limba națională de câteva ori. Cartea profetului Daniel este scrisă în două limbi tocmai pentru că vremea aceea era una a tranziției de la limba vorbită înainte de Babilon (ebraica) și cea vorbită după aceea (aramaica). Domnul Isus a vorbit limba babiloniană, aramaica. Din cauza diferenței dintre diferitele versiuni ale limbii vorbite în țările diasporei lor, evreii care s-au întors acasă, în Israel, au trebuit să ,,reinventeze“ o limbă comună, cu unii termeni noi și cu alți readuși în uz după milenii! Nu-mi spuneți mie că românii trebuie să-și păstreze limba  … ca evreii.

Păstrarea încăpățânată a limbii române în viața celor ce au de gând să stea pe o durată lungă în țările Europei înseamnă statornicirea într-o categorie de clasa a doua și viața personală trăită ,,cu frâna de mână trasă“. Chiar și cei care vizitează doar Europa la lucru cu gând să se întoarcă cât mai repede posibil acasă ar face bine să-și însușească cât mai curând limba vorbită în țara în care au ajuns. Asta îi va ajuta să avanseze profesional la întreaga capacitate intelectuală și să propășească financiar așa cum merită. În America există un termen pentru aceasta și românii trebuie să-l învețe și ei: „Învață să nu te vinzi ieftin!“ Mulți din ,,căpșunarii“ truditori vor ajunge astfel ciberneticienii europeni și mulți din îngrijitorii de bătrâni ar putea profesa în calitate de cadre medicale. Părinții care-și forțează copiii să nu învețe limba țării în care trăiesc îi condamnă la un viitor schizofrenic, sfâșiat între două culturi, în loc să le acumuleze pe amândouă.

Prin acceptarea schimbărilor necesare vieții din ,,babilonul european“, cei din diaspora ar putea ajunge sus, sus de tot, iar la întoarcerea acasă ar putea folosi ceea ce au învățat ca să întrețină relații prospere cu oamenii de afaceri din țara exilului lor temporar. N-ar fi formidabil?!

Ca martori ai Evangheliei, românii trebuie să fie lumină în jur și să-i ajute pe vecinii lor să se întoarcă la Dumnezeul lor. Da, există un Dumnezeu al germanilor, un Dumnezeu al francezilor și un Dumnezeu al italienilor, tot așa cum există un Dumnezeu al românilor, mereu Același, egal cu Sine însuși, dar descoperindu-ni-Se în interiorul culturii în care ne aflăm.

Nu va reuși nimeni să convertească un german la Dumnezeul românilor! Așa cum nici un francez, spaniol, belgian sau italian nu se va face membru într-o biserică românească din diaspora (Ar trebui mai întâi să învețe să vorbească românește!). Orice manifestare a unui popor se face într-un climat specific unei anumite culturi, iar europenii sunt mândrii de cultura lor, incomparabilă istoric cu ,,realizările“ României.

De ce credeți că le-ar da Dumnezeu dispensă specială românilor plecați de acasă și le-ar îngădui să-și suspende misiunea de a fi lumină și sare acolo unde trăiesc? Uitați-vă la ei cum se îmbracă asemenea popoarelor europene, mănâncă la fel ca popoarele europene, își iau mașini europene, dar nu-și dau seama încă de responsabilitatea de a fi martorii Evangheliei în mijlocul popoarelor europene. Ciudată logică a lucrării! Ciudat paradox al credinței! Pe alocuri, singura ,,performanță“ urmărită de liderii bisericilor românești din diaspora este să ,,reziste“ oricărei schimbări liturghice care i-ar face să nu mai semene cu cei ,,de acasă“. Așa am făcut și noi o vreme, până ce au început să ne părăsească tinerii, nemulțumiți cu „viața de rezervație“, într-un încăpățânat „muzeu al satului“.

+++

Conform principiului că noi, americanii, mergem în diaspora românească din Europa la semănat, nu la secerat, am refuzat cu încăpățânare să iau bani de la bisericile vizitate. Nelu Moț mi-a adus însă un plic cu darul unei familii care, a spus el, mă simpatizează. L-am rugat să-i ducă înapoi ca să nu-mi pierd simpatia lor pentru mine și nici a mea pentru el, dar mi-a explicat că suntem deja plecați pe drum și nu se poate. I-am dublat cu ce aveam în portofel și i-am împărțit celor trei studenți care veniseră să se alăture corului nostru, unul din Suceava și doi din Ucraina (sau invers). Mi-a spus cineva că făcuseră eforturi mari să vină spre noi, închiriaseră o mașină și avuseseră chiar și două pene de cauciuc pe drum … Așa că providența divină s-a dovedit și de data aceasta perfectă.

+++

Ce nu mi-a plăcut la Paris?
Nu mi-a plăcut mulțimea pestriță de mărginași ai civilizației care au invadat metropola. Am auzit rar vorbindu-se franțuzește și atunci când am auzit era cu un puternic accent arab. Și nu mi-a mai plăcut nici că la un moment dat ai noștri au fost împinși cu forța de forțele de ordine: ,,Vite! Vite!“(aici cu sensul de „repede“). La câteva secunde s-a auzit zgomotul unei bombe artizanale puse de niște teroriști. Vorba aia: „Bună ziua ți-am dat, belea mi-am căpătat!“

Acum aproximativ zece ani, parizienii îi acuzau în presă pe israeliți că merg cu puștile prin Ierusalim, întreținând o atmosferă de teroare pentru populația palestiniană. Acum, prin Parisul critic de altădată merg militari în patrulă, doi câte doi, și chiar trei. Despre autocritică însă …„qu’ils devront attendre encore un peu“.

+++

Ce mi-a plăcut la Paris?
Mi-a plăcut Parisul ca oraș și mulțimea de edificii cu iz de istorie. Orașul este un manual cu foile deschise. Parisul este locul în care a apărut ideea de răsturnare a dreptului divin de a conduce lumea, din care au izvorât apoi ateismul, socialismul și comunismul utopic. Franța reprezintă dreptul umanității de a se autoconduce după un slogan vrednic să fie pus deasupra porții unui orfelinat: ,,Liberte, egalite, fraternite“. O fraternitate care și-a ucis Tatăl ceresc și a uitat în morală și comportament ,,cei șapte ani de acasă“.

Francezii sunt celebri pentru că au o etică circumstanțială. Vreți un exemplu? Seara, Sami Prelipceanu s-a dus la compania de lângă hotel să ceară voia ca autobuzul care ne lua devreme a doua zi să parcheze în curte. ,,Nu“ și „nu“. Chiar și atunci când s-a oferit să plătească, răspunsul a fost tot un categoric nu. A venit șoferul, i-a spus ceva lui Sami în limba română și … s-a petrecut minunea. Patronul i-a auzit și, pentru că tocmai se terminase meciul în care România făcuse un „egal de salon“ cu Franța și eliminaseră astfel împreună Italia din turneul de fotbal al echipelor de până la 21 de ani, atitudinea lui s-a schimbat radical. „Mais non! Je ne savais pas que vous étiez roumaines!“ Și ne-a dat cel mai bun loc de parcare din curtea companiei lui.

Și mi-au plăcut la bisericile române! Sunt conduse de păstori tineri, energici și plini de râvnă. Circumstanțele din Europa sunt mult diferite de cele din America, de acea i-am admirat fără să le pot da un sfat oarecare. Proximitatea României și libertatea de liberă circulație pune păstorii din Paris la încercări mari. Ceea ce avem în comun cu ei este că avem un Dumnezeu mare și întotdeauna suficient pentru încercările prin care ne trece.

+++

În Nuremberg și în Viena, clădirile bisericilor în care am cântat aparțin românilor, nu ca la Paris, unde stau cu chirie la biserici franceze.

Este un mare pas înainte și o dovadă că ei au prins rădăcini durabile și binefăcătoare. Ambele orașe sunt mult mai mici decât Parisul și viața în ele este mai liniștită.

Nu pot spune că am vizitat francezi în Franța și austrieci în Austria. Probabil că ei nu locuiesc prin locurile prin care am ajuns eu. De fapt, românii de pe acolo mi-au spus că francezii și austriecii adevărați nu sunt cei din capitală, ci cei din orașele mai îndepărtate de ea, unde chiar și portul și dialectul le este specific.

+++

Despre predici. Nu este ușor să predici ,,din loc în loc“ atunci când nu ești un evanghelist și nici atunci n-ar fi ușor pentru că nu știi dacă este cineva neîntors la Dumnezeu în audiență. Am încercat să predic ca la Bethel, dar este foarte dificil să predici ,,ca acasă“ printre oameni pe care-i vezi pentru întâia oară în viață. M-a liniștit faptul că am fost doar o pauză între cântările corului și că misiunea mea a fost să țin ecoul încă activ până când ei vor cânta iar. Nu cred că am însoțit vreodată un cor mai bun ca acesta. Faptul că la cei veniți din America s-au alăturat și bărbați din Europa și mai ales unii ,,profesioniști“ veniți din Australia și România a ridicat foarte mult nivelul corului.

Am întâlnit mulți care mă cunosc mai mult de pe Internet sub numele meu de ,,barzilai en dan“. A fost un fel de confirmare a călăuzirii sub care am început și continui activitatea mea pe bloguri (aici).

Nu m-am dus să impresionez pe nimeni. Am trecut de faza în care eram interesat de imaginea mea în ochii oamenilor. Am căutat doar să le aduc aminte de Biblie, ca de singura busolă pe marea învolburată în care trăim. Dacă-L ascultăm pe Dumnezeu, chiar și când se sparge corabia putem ajunge la mal cu bine, ca cei care au călătorit împreună cu apostolul Pavel atunci … și de atunci încoace.

Mesaj subliminal cu pâine