Motto: Valoarea unui om nu se datorează circumstanțelor ci caracterului său.

Cazul lui Iefta reprezintă încă o spirală descendentă spre un palier mai de jos. Israelul continuă picajul periculos spre dezastru.  Proorocul Samuel își construiește fragmentul următor cu măiestria unui adevărat dascăl. Drept consecinţă, preambulul la istoria lui Iefta ne prilejuieşte câteva lecții foarte folositoare.

I. Ascensiunea lui Iefta

Să le luăm pe rând:

1. Spune-mi cui te închini ca să-ți spun cine te robește!

Ironia acestei situații este evidentă în diagnosticul pe care îl pune Samuel:

„Copiii lui Israel au făcut iarăşi ce nu plăcea Domnului; au slujit Baalilor şi Astarteilor, dumnezeilor Siriei, dumnezeilor Sidonului, dumnezeilor Moabului, dumnezeilor fiilor lui Amon şi dumnezeilor filistenilor, şi au părăsit pe Domnul şi nu I-au mai slujit. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel şi i-a vândut în mâinile filistenilor şi în mâinile fiilor lui Amon.“  (Jud. 10:6-7).

„Filisteni ați vrut, filisteni vă dau! Moabiți ați vrut, moabiți vă dau!“ pare să spună Dumnezeu prin pana lui Samuel.

Pentru asigurarea unui echilibru corect între libertatea omului şi suveranitatea Lui, Dumnezeu îi respectă alegerea lăsându-l să mănânce din rodul rătăcirii lui până se satură, cum bine renarca regele Solomon:

,,Cel cu inima rătăcită se satură de căile lui.“ (Prov. 14:14).

Aşa s-a întâmplat cu israeliţii şi de data aceasta:

„Ei au apăsat şi au asuprit pe copiii lui Israel în vremea aceea optsprezece ani, şi anume: pe toţi copiii lui Israel care erau de cealaltă parte a Iordanului, în ţara amoriţilor, în Galaad. Fiii lui Amon au trecut Iordanul ca să se bată şi împotriva lui Iuda, împotriva lui Beniamin şi împotriva casei lui Efraim. Şi Israel era într-o mare strâmtorare.“ (Jud. 10:8-9).

2. Recunoașterea greșelii, fără renunțarea la obiceiurile proaste nu este suficientă înaintea lui Dumnezeu.

„Copiii lui Israel au strigat către Domnul, şi au zis: «Am păcătuit împotriva Ta, căci am părăsit pe Dumnezeul nostru şi am slujit Baalilor.»“ (Jud. 10:10).

Din nefericire, învățăm mult prea puțin din experiențele prin care ne trece Dumnezeu. De aceea, El este nevoit adeseori să ne smerească inima prin suferinţă (Ps. 107:12) pentru a ne face să vedem ceea ce refuzăm să luăm în seamă.  Iată ce le spune Domnul copiilor lui Israel:

„Nu v-am izbăvit Eu de egipteni, de amoriţi, de fiii lui Amon şi de filisteni? Şi când v-au apăsat sidoniţii, Amalec şi Maon, şi aţi strigat către Mine, nu v-am izbăvit Eu din mâinile lor? Dar voi M-aţi părăsit şi aţi slujit altor dumnezei. De aceea, nu vă voi mai izbăvi. Duceţi-vă şi chemaţi pe dumnezeii pe care i-aţi ales; ei să vă izbăvească în vremea strâmtorării voastre!“ (Jud. 10:11-14).

Ion Creangă are un pasaj semi-amuzant în celebrele lui „Amintiri din copilărie“, când copil fiind se întoarce vinovat de la scăldat și-i spune mamei sale: „Bate-mă, omoară-mă, numai dă-mi ceva să mănânc!“ Ceva din ignoranța naiv-vinovată a acestui apel este și în cererea pe care i-o fac lui Dumnezeu evreii:

„Copiii lui Israel I-au zis Domnului: «Am păcătuit, fă-ne ce-Ţi va plăcea. Numai izbăveşte-ne astăzi!»“ (Jud. 10:15).

3. Chiar și „silită“, pocăința omului mişcă inima Domnului.

„Şi au scos dumnezeii străini din mijlocul lor, şi au slujit Domnului. El S-a îndurat de suferinţele lui Israel.“ (Jud. 10:16).

Urmează ca Samuel să ne spună cum și-a manifestat Dumnezeu această îndurare. Ca și în toate crizele de până acum, Dumnezeu și poporul aveau nevoie de un om care să fie instrumentul izbăvirii divine:

„Poporul şi căpeteniile Galaadului şi-au zis unul altuia: «Cine este omul care va începe lupta împotriva fiilor lui Amon? El va fi căpetenia tuturor locuitorilor Galaadului.»“ (Jud. 10:18).

4. Dumnezeu alege lucrurile slabe ca să le facă de rușine pe cele presupuse „tari“, iar tragediile aparente pot fi transformările necesare pentru împlinirea unor planuri ale lui Dumnezeu.

Nici un israelit nu bănuia că omul ales să izbăvească și să judece pe Israel de data aceasta avea să fie „fiul unei curve“. Oricât de șocantă părea o asemenea alegere, Dumnezeu procedase astfel tocmai ca să ilustreze simbolic degradarea spirituală în care se afla Israelul. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, oricare dintre bărbații din Israel era „fiul unei națiuni care trăia în curvie spirituală“, prostituându-se cu dumnezeii tuturor popoarelor vecine. Proroocul Osea avea să poarte mai târziu spre Israel aceeași metaforă a curviei spirituale. Cronica lui Samuel continuă:

„Iefta, galaaditul, era un om viteaz. El era fiul unei curve. Galaad născuse pe Iefta.“ (Jud. 11:1).

Iefta are soarta unui om nedreptățit. Nici un copil ‒ indiferent când, unde şi prin cine vine pe lume ‒ nu se naște cu o anumită ,zestre“ de ,,vinovăţie genetică“. Familia și societatea se grăbesc să pună un stigmat asupra celor ce împărtăşesc situația lui Iefta. Disprețuit și alungat de frații săi vitregi, care au încălcat astfel în mod flagrant prevederile Legii mozaice (Lev. 19:33-34; Deut. 10:12-22), Iefta alege să se considere în inima lui un israelit, un îndrăgostit de Dumnezeu și, așa cum vom vedea, un bun cunoscător al scrierilor ebraice anterioare lui și al istoriei poporului său:

„Nevasta lui Galaad i-a născut fii, care, făcându-se mari, au izgonit pe Iefta şi i-au zis: «Tu nu vei avea moştenire în casa tatălui nostru, căci eşti fiul unei alte femei.» Şi Iefta a fugit de la fraţii lui şi a locuit în ţara Tob. Nişte oameni fără căpătâi s-au strâns la Iefta şi făceau plimbări cu el.“ (Jud. 11:2-3).

Expresia „a face plimbări“ din traducerea românească este un eufemism simpatic. În realitate, Iefta și banda lui de oameni fără căpătâi erau niște haiduci la drumul mare. Handicapul acestei poziții de „lepădat“ în care fusese aruncat de familia lui a creat condiţiile unei pregătiri providențiale pentru misiunea și destinul pe care i le pregătise Dumnezeu. Tot Israelul știa de isprăvile lui Iefta, așa că nu este de mirare că până și „bătrânii lui Israel“ s-au gândit la el atunci când au ajuns la mare strâmtoare, dar nu pentru „plimbări“ aveau ei nevoie de el!

„După câtva timp, fiii lui Amon au pornit cu război împotriva lui Israel. Şi pe când fiii lui Amon făceau război cu Israel, bătrânii Galaadului s-au dus să caute pe Iefta din ţara Tob.“ (Jud. 11:4-5).

5. Poartă-te frumos cu toți oamenii, pentru că nu știi când vei avea nevoie de unii dintre ei!

Cei din Israel au trebuit să se smerească mult și să-și recunoască atitudinea disprețuitoare cu care l-au tratat pe Iefta, deși nici el, și nici un alt copil născut în condiţii asemănătoare, nu poartă vreo vină pentru circumstanțele în care au venit pe lume.

„Ei i-au zis lui Iefta: «Vino de fii căpetenia noastră, şi să batem pe fiii lui Amon.»  Iefta le-a răspuns bătrânilor Galaadului: «Nu m-aţi urât voi şi nu m-aţi izgonit voi din casa tatălui meu? Pentru ce veniţi la mine acum când sunteţi în strâmtorare?»
Bătrânii Galaadului i-au zis lui Iefta: «Ne întoarcem la tine acum, ca să mergi cu noi, să baţi pe fiii lui Amon şi să fii căpetenia noastră, căpetenia tuturor locuitorilor Galaadului.»

Iefta a răspuns bătrânilor Galaadului: «Dacă mă aduceţi înapoi ca să bat pe fiii lui Amon şi dacă Domnul îi va da înaintea mea, voi fi eu oare căpetenia voastră?»

Bătrânii Galaadului au zis lui Iefta: «Domnul să ne audă şi să judece dacă nu vom face ce spui.» Şi Iefta a pornit cu bătrânii Galaadului. Poporul l-a pus în fruntea lui şi l-a aşezat căpetenie, şi Iefta a spus din nou înaintea Domnului, la Miţpa, toate cuvintele pe care le rostise.“ (Jud. 11:6-11).

Samuel este un pedagog subtil și prezintă asemănările între modul cum s-au purtat evreii cu Dumnezeu și modul în care s-au purtat cu Iefta.

Ca și Abimelec, Iefta a fost un copil nedorit și nelegitim. Aici se sfârșește însă orice asemănare dintre ei. Iefta este un om cu respect pentru Dumnezeu și pentru istoria sfântă. El alege să meargă la Mițpa și să oficializeze înaintea Domnului chemarea lui în slujire. Cetatea avea să fie mai târziu un loc important pentru slujirea lui Samuel:

„Samuel a zis: «Strângeţi pe tot Israelul la Miţpa, şi eu mă voi ruga Domnului pentru voi.» Şi s-au strâns la Miţpa. Au scos apă şi au vărsat-o înaintea Domnului, şi au postit în ziua aceea, zicând: «Am păcătuit împotriva Domnului!»  Samuel judeca pe copiii lui Israel la Miţpa.“ (1 Sam. 7:5-7).

6. Cine se bazează pe Biblie clădește pe autoritatea supremă a universului!

Fratele Liviu Olah obișnuia să spună că cine se roagă după voia lui Dumnezeu declanșează energiile necuprinse ale universului spiritual și material.  Profetul Samuel ne spune că Iefta n-a plecat împotriva dușmanului în virtutea superiorității militare, ci în virtutea dreptului divin. Iefta se dovedește un foarte bun cunoscător al istoriei sacre a poporului ales.

Pledoaria lui Iefta în fața împăratului amoniţilor s-a bazat pe trei argumente. Premiza lui a fost că amoniții nu aveau nici un fel de drept asupra teritoriilor israelite de la est de Iordan pe care încercau acum să le ia cu forța.

(a) În primul rând, Iefta face o incursiune în trecut pentru a demonstra că Amon nu are nici un drept istoric asupra acestor teritorii:

„Iefta a trimis soli împăratului fiilor lui Amon, ca să-i spună: «Ce ai cu mine de vii împotriva mea să faci război împotriva ţării mele?»

Împăratul fiilor lui Amon a răspuns solilor lui Iefta: «Pentru că Israel, când s-a suit din Egipt, a pus mâna pe ţara mea, de la Arnon până la Iaboc şi Iordan. Dă-mi-o înapoi acum de bunăvoie.»

Iefta a trimis iarăşi soli împăratului fiilor lui Amon,
ca să-i spună: «Aşa vorbeşte Iefta: Israel n-a pus mâna pe ţara Moabului, nici pe ţara fiilor lui Amon. Căci, când s-a suit Israel din Egipt, a mers în pustiu până la Marea Roşie şi a ajuns la Cades. Atunci Israel a trimis soli împăratului Edomului, ca să-i spună: ««Lasă-mă să trec prin ţara ta.»» Dar împăratul Edomului n-a voit. A trimis şi la împăratul Moabului, şi nici el n-a vrut. Şi Israel a rămas la Cades. Apoi a mers prin pustiu, a ocolit ţara Edomului şi ţara Moabului şi a venit la răsăritul ţării Moabului; au tăbărât dincolo de Arnon, fără să intre pe ţinutul Moabului, căci Arnonul era hotarul Moabului. Israel a trimis soli lui Sihon, împăratul amoriţilor, împăratul Hesbonului. Şi Israel i-a zis: ««Lasă-mă să trec prin ţara ta până la locul spre care mergem.»» Dar Sihon n-a avut încredere în Israel, ca să-l lase să treacă pe ţinutul lui; şi-a strâns tot poporul, a tăbărât la Iahaţ şi a luptat împotriva lui Israel. Domnul, Dumnezeul lui Israel, a dat pe Sihon şi pe tot poporul lui în mâinile lui Israel care i-a bătut. Israel a pus mâna pe toată ţara amoriţilor care erau aşezaţi în ţara aceasta. Au pus mâna pe tot ţinutul amoriţilor, de la Arnon până la Iaboc, şi de la pustiu până la Iordan.“ (Jud. 11:12-22).

Vorbind astfel, Iefta arăta că evreii au cucerit aceste teritorii de la amoriți, nu de la amoniți.

(b) În al doilea rând, Iefta subliniază faptul că aceste teritorii le-au fost date evreilor de Iehova; prin urmare, ar fi greșit pentru amoniți să încerce acum să li le ia. 

Până și neevreii idolatri recunoșteau dreptul unui popor de a lua în stăpânire ceea ce primeau din partea dumnezeului lor. Împăratul Moabului a renunțat să facă război cu evreii (Num. 22-24). Acest om puternic și-a dat seama că ar fi zadarnic să li se împotrivească celor din Israel, având în vedere marile isprăvi pe care le făcuse deja Dumnezeul lor.

„Şi acum, când Domnul Dumnezeul lui Israel a izgonit pe amoriţi dinaintea poporului Său, Israel, tu să le stăpâneşti ţara? Oare ce-ţi dă în stăpânire dumnezeul tău, Chemoş, nu vei stăpâni? Şi tot ce ne-a dat în stăpânire Domnul, Dumnezeul nostru, înaintea noastră, noi să nu stăpânim?!  Eşti tu mai bun decât Balac, fiul lui Ţipor, împăratul Moabului? S-a certat el cu Israel sau a făcut el război împotriva lui?“ (Jud. 11:23-25).

(c) În sfârşit,  Iefta încheie cu un argument de logică: dacă teritoriile ar fi fost ale celor din Moab, cum se face că timp de trei sute de ani ei n-au avut nici o pretenție asupra lor?

„Iată că sunt trei sute de ani de când locuieşte Israel la Hesbon şi în satele din jurul lui, la Aroer şi în satele din jurul lui şi în toate cetăţile cari sunt pe malul Arnonului: pentruce nu i le-aţi luat în tot timpul acesta?“ (Jud. 11:26).

Finalul pledoariei lui Iefta este o declarație de credință în providența lui Dumnezeu. El vorbește în virtutea dreptului binelui de a ieși biruitor asupra răului:

„Eu nu te-am supărat deloc, şi rău te-ai purtat cu mine, făcându-mi război. Domnul să judece lucrul acesta! El să fie astăzi judecător între fiii lui Israel şi fiii lui Amon!“ (Jud. 11:27).

Analizând pledoaria lui Iefta, descoperim în acest bărbat „lepădat“ un om remarcabil, îndrăgostit de Iehova și de Scripturile poporului ales, un om integru cu un sistem de valori ancorate în suveranitatea lui Dumnezeu asupra istoriei. Din păcate, împăratul amoniților nu era nici pe departe la înălțimea acestei pledoarii, crezând probabil că argumentul forței este cel care va prevala:

„Împăratul fiilor lui Amon n-a ascultat cuvintele pe care a trimes Iefta să i le spună.“ (Jud. 11:12-28).

II. Biruința și juruința lui Iefta

Istoria lui Iefta prezintă una din relatările foarte controversate în lumea teologilor: juruința lui și consecinţele ei asupra fiicei sale.  Spre deosebire de alte ocazii, proorocul Samuel alege de data aceasta să redea relatarea despre războiul de izbăvire al evreilor în paralel cu o secvență din experiența personală a judecătorului, în cazul acesta, Iefta. Pentru a stabili cadrul spiritual, Samuel ne spune că ceea ce s-a întâmplat a fost după ce Duhul lui Dumnezeu l-a împuternicit pe acest om la slujire:

„Duhul Domnului a venit peste Iefta. Iefta a străbătut Galaadul şi Manase; a trecut la Miţpe în Galaad; şi din Miţpe din Galaad, a pornit împotriva fiilor lui Amon.“ (Jud. 11:29).

Versetul imediat următor ne spune că Iefta a făcut o juruință Domnului, al cărui Duh venise în mod special peste el:

„Iefta a făcut o juruinţă Domnului şi a zis:  «Dacă vei da în mâinile mele pe fiii lui Amon, oricine va ieşi pe porţile casei mele înaintea mea, la întoarcerea mea fericită de la fiii lui Amon, va fi închinat Domnului şi-l voi aduce ca ardere-de-tot.»“ (Jud. 11:30-31).

Samuel merge mai departe și țese balada aceasta a fetei lui Iefta, care are o ciudată asemănare cu legenda Meșterului Manole de la popoarele din bazinul Dunării. În textul lui Samuel, se pare că bucuria biruinței a fost amestecată cu regretul renunțării la ceea ce avea Iefta mai scump, propria lui fiică, singurul lui copil, unica speranță pentru continuarea neamului:

„Iefta a pornit împotriva fiilor lui Amon, şi Domnul i-a dat în mâinile lui. Le-a pricinuit o foarte mare înfrângere, de la Aroer până spre Minit, loc care cuprindea douăzeci de cetăţi, şi până la Abel-Cheramim. Şi fiii lui Amon au fost smeriţi înaintea copiilor lui Israel. Iefta s-a întors acasă la Miţpa. Şi iată că fiica sa i-a ieşit înainte cu timpane şi jocuri. Ea era singurul lui copil; n-avea fii şi nici altă fată.

Cum a văzut-o, el şi-a rupt hainele şi a zis: «Ah! fata mea! Adânc mă loveşti şi mă tulburi! Am făcut o juruinţă Domnului şi n-o pot întoarce.»

Ea i-a zis: «Tată, ai făcut o juruinţă Domnului, fă-mi potrivit cu ceea ce ţi-a ieşit din gură, acum când Domnul te-a răzbunat pe vrăjmaşii tăi, pe fiii lui Amon.» Şi ea a zis tatălui său: «Atât îngăduie-mi: lasă-mă slobodă două luni, ca să mă duc să mă cobor în munţi şi să-mi plâng fecioria cu tovarăşele mele.»

El i-a răspuns: «Du-te!» Şi a lăsat-o slobodă două luni. Ea s-a dus cu tovarăşele ei şi şi-a plâns fecioria pe munţi. După cele două luni, s-a întors la tatăl ei, şi el a împlinit cu ea juruinţa pe care o făcuse.  Ea nu cunoscuse împreunarea cu bărbat. De atunci s-a făcut în Israel obiceiul ca, în toţi anii, fetele lui Israel se duc să prăznuiască pe fiica lui Iefta, galaaditul, patru zile pe an.“ (Jud. 11:32-40).

Conform interpretării tradiționale, prin relatarea faptelor de mai sus, proorocul Samuel a vrut să sublinieze încă odată tragedia decăderii celor din Israel, unde chiar și cei mai buni dintre cei buni s-au lăsat contaminaţi de obiceiurile religiilor păgâne din jur și au trebuit să plătească din greu pentru nebunia lor.

Să-mi fie îngăduit să prezint și o altă interpretare a acestui pasaj, una nu mai puțin posibilă, ci chiar mult mai probabilă.

Înainte de a ne grăbi să tragem concluzii pripite din text, vă propun să privim cu mai multă atenție textul; și cred că vom ajunge la concluzia că Iefta n-a făcut nici o juruință pripită și nici păgână și că închinarea fetei lui n-a însemnat în nici un fel incinerarea acestei fete, ci doar închinarea ei în slujire pentru Domnul.

În loc să-l transformăm pe acest Iefta într-o monstruoasă figură înglodată în marasmul practicilor dezgustătoare ale păgânilor din jur care încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu pentru câștigarea favorurilor divine, am face mai bine să stăm puțin asupra textului și să-l citim cu mai multă atenție. Eu am găsit în text nu mai puţin de opt elemente care repudiază interpretarea tradițională.

Aşadar,

O altă interpretare a sacrificiului fiicei lui Iefta 

(1) Primul element care trebuie reţinut este acela că textul nu indică nici direct şi nici indirect că Iefta ar fi fost un om pripit. Dimpotrivă! Felul lui de a trata cu bătrânii din Israel și cu împăratul amoniților ni-l arată ca pe un om calculat și chibzuit, care nu se grăbește în nici una dintre acţiunile sale. Iefta este adeptul deliberării și al pregătirii minuțioase.

(2) Al doilea element din text care ne dă de gândit este faptul că Iefta era un bun cunoscător al Scripturilor ebraice. Este imposibil ca el să nu fi cunoscut și aceste două texte care interziceau categoric jertfirea copiilor pentru îmbunarea zeilor:

„Să nu dai pe niciunul din copiii tăi ca să fie adus jertfă lui Moloh şi să nu pângăreşti Numele Dumnezeului tău. Eu sunt Domnul.“ (Lev. 18:21).

„După ce Domnul, Dumnezeul tău, va nimici toate neamurile pe care le vei izgoni dinaintea ta, după ce le vei izgoni şi te vei aşeza în ţara lor, vezi să nu te laşi prins în cursă, călcând pe urmele lor, după ce vor fi nimicite dinaintea ta. Fereşte-te să nu cercetezi despre dumnezeii lor şi să zici:  «Cum slujeau Neamurile acestea dumnezeilor lor? Şi eu vreau să fac la fel.» Tu să nu faci aşa faţă de Domnul, Dumnezeul tău; căci ele slujeau dumnezeilor lor, făcând toate urâciunile pe care le urăşte Domnul, şi ele chiar îşi ardeau în foc fiii şi fiicele lor în cinstea dumnezeilor lor. Voi să păziţi şi să împliniţi toate lucrurile pe care vi le poruncesc eu; să n-adăugaţi nimic la ele şi să nu scoateţi nimic din ele.“ (Deut. 12:29-32).

În plus, așa cum am văzut deja, contextul apariţiei lui Iefta este o vreme de pocăință și edificare a lui Israel, şi nu un timp de apostazie. Poporul dorea să se întoarcă la Dumnezeu și să lepede idolii, nu să se închine la idoli și să-L lepede pe Dumnezeu! Într-adevăr, profetul Samuel precizează:

„Şi au scos dumnezeii străini din mijlocul lor, şi au slujit Domnului“ (Jud. 10:16).

(3) Al treilea element care trebuie luat în considerare în analizarea acestui pasaj este condiția spirituală în care se afla Iefta când I-a făcut Domnului această juruință:

„Duhul Domnului a venit peste Iefta“ (Jud. 11:1).

Oare l-ar fi putut călăuzi Duhul Domnului să facă ceva așa de contrar Scripturii pe care El a inspirat-o? Mai rămânea Duhul peste el dacă ar fi făcut Iefta o juruință așa de păgână? L-ar mai fi ajutat El să biruiască? Este foarte greu de crezut că răspunsul la toate aceste întrebări ar putea fi unul afirmativ.

(4) Al patrulea element din text se găsește în versetul 31, unde unul din cuvinte poate avea două sensuri, iar cel ales pentru traducere poate schimba total situația:

„…oricine va ieşi pe porţile casei mele înaintea mea, la întoarcerea mea fericită de la fiii lui Amon, va fi închinat Domnului, şi îl voi aduce ca ardere-de-tot“ (Jud. 11:31).

Acest „și“ din ultima afirmație („şi îl voi aduce ca ardere-de-tot“) se mai poate traduce prin „sau“, ceea ce ar da un cu totul alt sens afirmației: „… va fi închinat Domnului, sau îl voi aduce ca ardere-de-tot“. Cu alte cuvinte, Iefta a jurat că dacă va fi un animal care-i aparține va fi adus ca ardere-de-tot, iar dacă va fi o persoană din familia sa va fi închinată Domnului.  Dacă aceasta este traducerea corectă,  Iefta nu promite sacrificarea unei ființe umane, ci dedicarea unei astfel de persoane din casa lui pentru a  sluji la Casa Domnului (1 Sam. 2:22).

În sprijinul acestei interpretări mai bune este și folosirea cuvântului a prăznui în versetul 40: „…în toţi anii, fetele lui Israel se duc să prăznuiască pe fiica lui Iefta, galaaditul, patru zile pe an“.  Verbul „a prăznui“ nu indică o atmosferă de bocet și regret, ci dimpotrivă, sărbătorirea unei fapte merituoase. Cu siguranţă, o încălcare a Legii mozaice și o tragedie datorată păgânismului n-ar fi rămas în conştiinţa colectivă a spiritualităţii evreieşti ca o amintire demnă de a fi păstrată. Fetele din Israel au mers patru zile în fiecare an să sărbătorească și să fie inspirate de o dedicare pentru Domnul și de o renunţare la binecuvântările unei  vieţi  normale pentru a fi aduse ca jertfă pe altarul slujirii lui Iehova (Rom. 12:1).

(5) Al cincilea element din text pe care trebuie să-l examinăm este existența intervalului de timp de două luni scurs până la consacrarea fetei lui Iefta:

„Ea i-a zis: «Tată, ai făcut o juruinţă Domnului, fă-mi potrivit cu ceea ce ţi-a ieşit din gură, acum când Domnul te-a răzbunat pe vrăjmaşii tăi, pe fiii lui Amon.» Şi ea a zis tatălui său: «Atât îngăduie-mi: lasă-mă slobodă două luni, ca să mă duc să mă cobor în munţi şi să-mi plâng fecioria cu tovarăşele mele.» El a răspuns: «Du-te!» Şi a lăsat-o slobodă două luni.  Ea s-a dus cu tovarăşele ei şi şi-a plâns fecioria pe munţi. După cele două luni, s-a întors la tatăl ei, şi el a împlinit cu ea juruinţa pe care o făcuse.“ (Jud. 11:36-39a).

Nu credeți că preoții din Silo ar fi avut destul timp să vină și să-i spună lui Iefta că „jertfirea de oameni“ este o urâciune înaintea lui Iehova și să-l împiedice să o facă? Să nu uităm că pe regele Saul, bărbaţii lui Israel l-au împiedicat să-l execute pe Ionatan, deși împăratul făcuse o promisiune pripită înaintea lui Iehova:

„Saul a zis: «Căci viu este Domnul, Izbăvitorul lui Israel: chiar dacă l-ar fi săvârşit fiul meu Ionatan, va muri.»  Şi nimeni din tot poporul nu i-a răspuns… Poporul i-a zis lui Saul: «Ce! să moară Ionatan, el, care a făcut această mare izbăvire în Israel? Niciodată! Viu este Domnul, că un păr din capul lui nu va cădea la pământ, căci cu Dumnezeu a lucrat el în ziua aceasta.»  Astfel poporul a scăpat pe Ionatan de la moarte.“ (1 Sam. 14:39, 45).

(6) Al șaselea element legat de text este următorul: chiar dacă Iefta ar fi făcut un jurământ pripit pe care l-ar fi regretat mai târziu, existau prevederi în Lege care să-i dea voie să se pocăiască de el și să nu-l împlinească.

Iată unele dintre ele:

„…când cineva, vorbind cu uşurinţă, jură că are să facă ceva rău sau bine, şi nebăgând de seamă la început, bagă de seamă mai târziu, şi se va face astfel vinovat: Când cineva deci se va face vinovat de unul din aceste lucruri, trebuie să-şi mărturisească păcatul. Apoi să aducă lui Dumnezeu ca jertfă de vină, pentru păcatul pe care l-a făcut, o parte femeiască din turmă, şi anume, o oaie sau o capră, ca jertfă ispăşitoare. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea păcatului lui.“ (Lev. 5:4-6).

Dacă aşa ar fi stat lucrurile cu Iefta, el mai avea înaintea Domnului şi posibilitatea de a-și răscumpăra fata (Lev. 27:1-8).

(7) Al șaptelea element din text în favoarea ipotezei că fata lui Iefta a fost consacrată Domnului şi nu adusă ca ardere-de-tot este acela că în cele două luni petrecute în așteptarea împlinirii juruinței tatălui său, ea nu s-a plâns că va trebui să moară, ci și-a plâns fecioria. Ori, aceasta exprima regretul că nu se va împlini niciodată ca soție și mamă:

„Şi ea a zis tatălui său: «Atât îngăduie-mi: lasă-mă slobodă două luni, ca să mă duc să mă pogor în munţi, şi să-mi plâng fecioria cu tovarăşele mele.»  El i-a răspuns: «Du-te!» Şi a lăsat-o slobodă două luni.  Ea s-a dus cu tovarăşele ei, şi şi-a plâns fecioria pe munţi.“ (Jud. 11:36-38).

Evident că tovarăşele ei ,,de lacrimi“ puteau fi şi ele nişte fecioare care, de dragul Domnului, renunţaseră la privilegiile vieţii de familie.

(8) Al optulea element, și probabil cel mai puternic, este că, nicăieri în Biblie, Iefta nu este condamnat sau criticat pentru ceea ce a făcut. Dimpotrivă, el este lăudat.  Chiar şi proorocul Samuel îl citează printre oamenii care au făcut bine în Israel:

„Şi Domnul a trimis pe Ierubaal şi pe Barac, şi pe Iefta, şi pe Samuel, şi v-a izbăvit din mâna vrăjmaşilor voştri care vă înconjurau, şi aţi locuit în linişte.“ (1 Sam. 12:11).

L-ar mai fi dat Samuel drept exemplu dacă Iefta ar fi dus Israelul pe calea idolatră a păgânilor? Ar mai fi spus ceva bun despre el omul care s-a călăuzit după principiul: „Ascultarea face mai mult decât jertfele“?

Dincolo de Samuel, chiar și Duhul Sfânt l-a inspirat pe autorul Epistolei către Evrei să-l așeze pe Iefta în galeria eroilor credinței:

„Şi ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea, dacă aş vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel şi de prooroci!“ (Evrei 11:32).

Având în vedere aceste opt argumente bazate pe text, vă supun atenției această variantă a faptelor: Iefta și-a închinat fata pentru slujirea feciorelnică de la Casa Domnului. Însă, pentru a nu minimaliza un asemenea sacrificiu, ar trebui să ne aducem aminte că în Israel era o rușine să nu ai copii și că fiecare tată spera ca din posteritatea lui să se nască mult așteptatul Mesia! Textul ne precizează (oare întâmplător?) că „ea era singurul lui copil; n-avea fii şi nici altă fată“.

Spre deosebire de alți judecători, se pare că Iefta nu a fost poligam, ci a rămas credincios tiparului divin revelat în Scriptură. În consacrarea fetei lui pentru slujirea la Templu, Iefta s-a văzut în situația de a nu avea urmași, ceea ce nu era o tragedie mică pentru familia și seminția din care făcea parte. Iar fata lui Iefta și-a plâns pierderea șansei de a deveni soția unui om destoinic, de a fi apoi mamă și bunică și, de ce nu, de a fi în rândul acelora prin care Dumnezeu avea să aducă izbăvirea finală a poporului Său.

III. Un război fratricid

Dacă Ghedeon a reușit să potolească mânia orgolioşilor bărbaţi ai lui Efraim, nu același lucru putem spune şi despre Iefta. Este încă o dovadă a faptului că Israelul, ca națiune, continua mersul său în jos pe spirala care acumulase încă un palier inferior.

Deşi victorioși împotriva dușmanilor, israeliții își caută totuşi unii altora nod în papură și sunt gata să se măcelărească reciproc. Izbăviți de Dumnezeu, evreii se persecută cu râvnă unii pe alții. Maladia sinucigașă care cuprinde națiunea va fi din ce în ce mai aprinsă. Păcatul face victime și primele lui victime sunt întotdeauna cei care îl poartă.

„Bărbaţii lui Efraim s-au strâns, au pornit spre miazănoapte şi i-au zis lui Iefta: «Pentru ce te-ai dus să baţi pe fiii lui Amon, fără să ne fi chemat şi pe noi să mergem cu tine? Vrem să-ţi dăm foc casei şi să te ardem împreună cu ea.» Iefta le-a răspuns: «Eu şi poporul meu am avut mari certuri cu fiii lui Amon; şi când v-am chemat, nu m-aţi scăpat din mâinile lor. Văzând că nu-mi vii în ajutor, mi-am pus viaţa în joc şi am pornit împotriva fiilor lui Amon. Domnul i-a dat în mâinile mele. Pentru ce vă suiţi, dar, azi împotriva mea ca să-mi faceţi război?»
Iefta a strâns pe toţi bărbaţii Galaadului şi a început lupta cu Efraim. Bărbaţii Galaadului au bătut pe Efraim, pentru că efraimiţii ziceau: «Sunteţi nişte fugari ai lui Efraim! Galaadul este în mijlocul lui Efraim, în mijlocul lui Manase!»

Galaadiţii au pus mâna pe vadurile Iordanului dinspre Efraim. Şi când unul din fugarii lui Efraim zicea: «Lasă-mă să trec!», bărbaţii Galaadului îl întrebau: «Eşti efraimit?» Dacă răspundea: «Nu», atunci îi ziceau: «Ei bine, zi: Şibolet.» Şi el zicea: «Sibolet», căci nu putea să-l spună bine. Atunci bărbaţii Galaadului îl apucau şi-l înjunghiau lângă vadurile Iordanului. Astfel au pierit în vremea aceea patruzeci şi două de mii de bărbaţi din Efraim.
Iefta a fost judecător în Israel zece ani; apoi Iefta, galaaditul, a murit şi a fost îngropat într-una din cetăţile Galaadului.“ (Jud. 12:1-7).

Categories: Samuel, Studiu biblic