Judecători – 11. Sodomiții din seminția lui Beniamin

Motto: Înapoi în Sodoma!

Ultimul palier atins în spirala decadentă a evreilor ni-i așază la nivelul cel mai de jos posibil, la starea la care nici sodomiții n-au mai putut fi scutiți de mânia lui Dumnezeu. Înstrăinați de Dumnezeu și contaminați de idolatria demonică din jur, cei din seminția lui Beniamin ajung să facă ceea ce făcuseră odinioară locuitorii Sodomei.

Aduceți-vă aminte de două lucruri spuse de Dumnezeu despre locuitorii Canaanului preisraelit:

„Să știi că sămânța ta va fi străină într-o țară, care nu va fi a ei (Egipt); acolo va fi robită și o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani… În al patrulea neam se va întoarce aici; căci nelegiuirea amoriților nu și-a atins încă vârful.“ (Gen. 15:13-16).

„Şi Domnul a zis: «Strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei s-a mărit, şi păcatul lor într-adevăr este nespus de greu. De aceea Mă voi pogorî acum să văd dacă în adevăr au lucrat în totul după zvonul venit până la Mine; şi dacă nu va fi aşa, voi şti.» Bărbaţii aceia s-au depărtat, şi au plecat spre Sodoma.“ (Gen. 18:20-22a).

Samuel păstrează pentru finalul cărții atingerea punctului culminant de posibilă decădere morală şi spirituală. Unii israeliți sunt acum contaminați de homosexualitatea altădată pedepsită cu asprime în Sodoma și Gomora.

I. Un levit cu inima și țiitoarea împărțite

Capitolul 20 este o continuare firească a actelor de neascultare şi  apostazie redate în capitolul anterior. Un alt levit este focosul care detonează o revărsare de răutate și un război fratricid.

„Pe vremea când nu era împărat în Israel, un levit, care locuia la marginea muntelui lui Efraim, şi-a luat ca ţiitoare o femeie din Betleemul lui Iuda. Ţiitoarea nu i-a fost credincioasă şi l-a părăsit, ca să se ducă în casa tatălui ei în Betleemul lui Iuda, unde a rămas timp de patru luni. Bărbatul ei s-a sculat şi s-a dus la ea, ca să-i vorbească inimii şi s-o aducă înapoi. Avea cu el pe sluga lui şi doi măgari.  Ea l-a adus în casa tatălui ei; şi când l-a văzut tatăl femeii aceleia tinere, l-a primit cu bucurie. Socrul său, tatăl femeii aceleia tinere, l-a ţinut la el trei zile. Au mâncat şi au băut, şi au rămas noaptea acolo. A patra zi, s-au sculat dis-de-dimineaţă, şi levitul se pregătea să plece. Dar tatăl tinerei femei a zis ginerelui său: «Ia o bucată de pâine, ca să prinzi la inimă; şi apoi veţi pleca.»  Şi au şezut de au mâncat şi au băut amândoi. Apoi tatăl tinerei femei a zis bărbatului: «Hotărăşte-te, dar, să rămâi aici la noapte, şi să ţi se înveselească inima.»  Bărbatul se scula să plece; dar, în urma stăruinţelor socrului său, a rămas acolo şi noaptea aceea.“ (Jud. 19:1-7).

Levitul din capitolele anterioare era măcar preocupat cu slujirea. Cel cu care ne face cunoștință acum Samuel este un om abandonat cu totul plăcerilor carnale. Iată, ne spune Samuel, un levit căruia îi plăcea viața. Nesătul în plăcerile trupeşti, avea o țiitoare, un surogat de soție, care nici aia nu l-a mai suferit și s-a întors la tatăl ei. Ducându-se s-o readucă acasă, levitul nostru anonim (așa îi tratează Biblia pe cei al căror nume nu merită să fie consemnat în arhivelele sfinte. Samuel va proceda la fel cu omul care refuză responsabilitatea de rudă apropiată a Naomei din cartea Rut, care va fi menționat doar cu apelativul „cutare“ – Rut 4:1), s-a tot poticnit în capcana mâncării și a băuturii pe care i-a întins-o socrul lui.

Sex, mâncare și băutură, iată pasiunile pe care nu te-ai fi așteptat să le găsești la un …levit. Peștele se împute de la cap și Samuel începe prin a ilustra decăderea preoției levitice din Israel. Cu așa călăuze nu-i de mirare că întreg poporul a trecut de la idolatrie la imoralitate și apoi la incidente tragice de război fratricid.

Levitul acesta nici pe departe n-a putut fi un exemplu pozitiv pentru poporul său. Dacă ar fi fost caracterizat de cumpătare, stăpânire de sine și chibzuință n-ar fi făcut ceea ce a ajuns să facă și nu s-ar mai fi întâmplat ceea ce avea să se întâmple. Hotărârea lui de a ieși din capcana ospitalității întinsă de socrul său a venit tardiv și a avut consecințe dezastruoase. De plecat a plecat, dar a făcut-o după-amiaza, fără un plan bine gândit, așa că noaptea l-a găsit acolo unde
n-ar fi trebuit să îl găsească:

„În ziua a cincea, s-a sculat dis-de-dimineaţă să plece. Atunci tatăl tinerei femei i-a zis: «Întăreşte-ţi mai întâi inima, te rog; şi rămâi până ce se va pleca ziua spre seară.» Şi au mâncat amândoi. Bărbatul se scula să plece cu ţiitoarea şi sluga lui, dar socrul său, tatăl tinerei femei, i-a zis: «Iată că ziua a trecut, e târziu, rămâi, dar, peste noapte aici; iată că ziua se pleacă spre noapte, rămâi aici peste noapte, şi să ţi se înveselească inima; mâine vă veţi scula dis-de-dimineaţă ca să porniţi la drum, şi te vei duce la cortul tău.» Bărbatul n-a vrut să mai rămână şi în noaptea aceea, ci s-a sculat şi a plecat. A ajuns până în faţa Iebusului, adică Ierusalimul, cu cei doi măgari înşeuaţi şi cu ţiitoarea lui. Când s-au apropiat de Iebus, ziua se plecase mult spre seară. Sluga a zis atunci stăpânului său: «Haidem să ne îndreptăm spre cetatea aceasta a iebusiţilor şi să rămânem în ea peste noapte.»  Stăpânul său i-a răspuns: «Nu putem să intrăm într-o cetate străină, unde nu sunt copii de ai lui Israel, ci să mergem până la Ghibeea.»  A mai zis slugii sale: «Haidem să ne apropiem de unul din locurile acestea, Ghibeea sau Rama, şi să rămânem acolo peste noapte.»  Au mers mai departe, şi apunea soarele când s-au apropiat de Ghibeea, care este a lui Beniamin.“ (Jud. 19:8-14).

Iebusul, adică Ierusalimul, se afla la vreo nouă kilometri nord de Betleem şi era locuit din nou de străvechii lui stăpâni idolatri, astfel că levitul l-a socotit drept un loc periculos pentru înnoptare.

Iebusul avea să fie cucerit definitiv de evrei sub conducerea lui David (2 Sam. 5:6-9). Levitul a socotit că nu era indicat să stea peste noapte într-un loc plin de oameni străini de Legea lui Dumnezeu. Între „nelegiuiți“, s-o fi gândit el, i s-ar fi putut întâmpla orice. Așa că a ales să meargă mai departe, încă aproximativ trei kilometri, până ce va ajunge printre copiii lui Dumnezeu din seminția lui Beniamin. Nu știa săracul că tocmai alesese să sară din lac în puț! Ghibeea avea să se dovedească a fi o nouă …Sodomă.

Comentatorii remarcă faptul că levitul a plecat de la ospitalitatea socrului său din Betleemul Iudeii la inospitalitatea oamenilor din Ghibeea lui Beniamin. Din prima cetate avea să vină David, iar din cea de a doua,  Saul.

Vă invit să urmăriți cu atenție măiestria scriitoricească cu care descrie Samuel acest episod presărându-l cu amănunte șocant de asemănătoare cu ceea ce li se întâmplaseră îngerilor care s-au dus la Sodoma (Gen. 11:1-11).

„S-au îndreptat într-acolo ca să se ducă să rămână peste noapte în Ghibeea. Levitul a intrat şi s-a oprit în piaţa cetăţii. Nu s-a găsit nimeni care să-i primească în casă să rămână peste noapte. Şi iată că un bătrân se întorcea seara de la munca câmpului; omul acesta era din muntele lui Efraim, locuia pentru o vreme la Ghibeea, şi oamenii din locul acela erau beniamiţi.“ (Jud. 19:15-16).

Aceeași lipsă de ospitalitate ca în Sodoma, același om străin de localnici care se îndură să-i primească în casă (Gen. 19:1-3).

„El a ridicat ochii şi a văzut pe călător în piaţa cetăţii. Şi bătrânul i-a zis: «Încotro mergi şi de unde vii?» El i-a răspuns: «Venim din Betleemul lui Iuda şi mergem până la marginea muntelui lui Efraim, de unde sunt. Mă dusesem la Betleemul lui Iuda, şi acum mă duc la Casa Domnului. Dar nu se găseşte nimeni să mă primească în casă. Avem însă paie şi nutreţ pentru măgarii noştri; avem şi pâine şi vin pentru mine, pentru roaba ta şi pentru băiatul care este cu robii tăi. Nu ducem lipsă de nimic.» Bătrânul i-a zis: «Pacea să fie cu tine! Toate nevoile tale le iau asupra mea, numai să nu rămâi în piaţă peste noapte.» L-a dus în casa lui şi a dat nutreţ măgarilor. Călătorii şi-au spălat picioarele; apoi au mâncat şi au băut.“ (Jud. 19:17-21).

Omul acesta a făcut pentru micul grup de călători ceea ce a făcut Lot pentru cei veniți să cerceteze Sodoma. Păstrând intenționat simetria cu cartea Genezei (Gen. 19:4-5), Samuel descrie asaltul păcătoșilor asupra casei unde era găzduit levitul:

„Pe când se înveseleau ei, iată că oamenii din cetate, nişte fii ai lui Belial, oameni stricaţi, au înconjurat casa, au bătut la poartă şi i-au zis bătrânului, stăpânul casei: «Scoate pe omul acela care a intrat la tine, ca să ne împreunăm cu el.»  Stăpânul casei a ieşit la ei şi le-a zis: «Nu, fraţilor, vă rog să nu faceţi un lucru aşa de rău; fiindcă omul acesta a intrat în casa mea, nu săvârşiţi mişelia aceasta. Iată că am o fată fecioară, şi omul acesta are o ţiitoare; vi le voi aduce afară: necinstiţi-le şi faceţi-le ce vă va plăcea. Dar nu săvârşiţi cu omul acesta o faptă aşa de nelegiuită.»“ (Jud. 19:22-24).

Expresia „fii ai lui Belial“ (Jud. 19:22) era echivalentul expresiei „niște oameni de nimic“, o perifrază folosită pe vremea aceea pentru identificarea celor căzuți în idolatrie (Deut. 13:13), beție (1 Sam. 1:16), răscoală (1 Sam. 2:12) și sodomie (ca în acest caz).

Observăm la acești „fii ai lui Belial“ aceeași obraznică cerere ca a celor din Sodoma, iar la bărbații asediați din casă aceeași năucitoare ofertă de a sacrifica o fată și o femeie nevinovată ca în cartea Genezei (Gen. 19:6-8).

Ca tată a două fete, n-am să înțeleg niciodată cum a putut Lot și cum a putut acest om din Efraim să-și dea odraslele pe mâinile acestor nestăpâniți focoși. Eu mi-aș fi dat mai degrabă viața în luptă de martir cu mulțimea nebună, decât să fac o asemenea grozăvie! Gestul laș și nerușinat al levitului nu este cu nimic mai bun decât depravarea homosexualilor din cetate. Ambele arată cât de adânc căzuse națiunea din idealul de comunitate sfântă și iubitoare a Legământului.

„Oamenii aceia n-au vrut să-l asculte. Atunci omul şi-a luat ţiitoarea şi le-a adus-o afară. Ei s-au împreunat cu ea şi şi-au bătut joc de ea toată noaptea până dimineaţa; şi i-au dat drumul când se lumina de ziuă. Către ziuă, femeia aceasta a venit şi a căzut la uşa casei omului la care era bărbatul ei şi a rămas acolo până la ziuă. Şi dimineaţa, bărbatul ei s-a sculat, a deschis uşa casei şi a ieşit ca să-şi urmeze drumul mai departe. Dar iată că femeia, ţiitoarea lui, era întinsă la uşa casei, cu mâinile pe prag.“ (Jud. 19:25-27).

M-am cutremurat întotdeauna când am citit acest amănunt strecurat cu atâta dibăcie de Samuel în istorisirea sa: „ţiitoarea lui, era întinsă la uşa casei, cu mâinile pe prag“. Cu mâinile pe prag! Pe pragul unei uși pe care fusese aruncată fără milă și care nu i s-a mai deschis niciodată, în ciuda strigătelor ei disperate!…

Scârbit și revoltat dincolo de orice rațiune, levitul a făcut atunci apel la conștiința națiunii, iar națiunea s-a trezit parcă dintr-un somn care născuse între timp monștri:

„El i-a zis: «Scoală-te şi haidem să mergem!» Ea n-a răspuns. Atunci bărbatul a pus-o pe măgar şi a plecat acasă. Când a ajuns acasă, a luat un cuţit, a apucat pe ţiitoarea lui şi a tăiat-o mădular cu mădular în douăsprezece bucăţi, pe care le-a trimis în tot ţinutul lui Israel. Toţi cei ce au văzut lucrul acesta au zis: «Niciodată nu s-a întâmplat şi nu s-a văzut aşa ceva, de când s-au suit copiii lui Israel din Egipt până în ziua de azi; luaţi aminte, dar, la lucrul acesta, sfătuiţi-vă şi vorbiţi!»“ (Jud. 19:28-30).

Realistă sugestie, numai că, în loc să se sfătuiască în pocăință adâncă cu Dumnezeu, copiii lui Israel s-au sfătuit cu ei înșiși și au făcut-o lată de tot. Ceea ce urmează este o bună ilustrație la principiile spirituale descrise în Noul Testament (de exemplu, la Iacov 3:13-18). Ori de câte ori procedăm în virtutea înțelepciunii noastre omenești facem greșeală după greșeală. S-ar cuveni să ne oprim puțin și să cerem sfatul lui Dumnezeu ca să avem înțelepciunea divină, pe care El este gata să ne-o dea cu inimă largă.

Israeliții n-au avut nici spiritualitatea și nici bunul simț să facă așa ceva, iar aceasta i-a dus la tragedia cu care Samuel își încheie cartea. Păcătoșenia oamenilor din Ghibeea va rămâne în istoria lui Israel un punct de referință profetică:

„S-au afundat în stricăciune, ca în zilele Ghibei; Domnul Îşi va aduce aminte de nelegiuirea lor, le va pedepsi păcatele… Din zilele Ghibei ai păcătuit, Israele!“  (Osea 9:9; 10:9).

II. Războiul fratricid

Capitolul 20 ne arată că păcatul levitului din capitolul 19 ajunge să coste viața a 65.000 de oameni din Israel (conform cifrelor din Iosua 7). Samuel ne spune că întregul Israel a fost scandalizat de mesajul primit și s-au pus în mișcare:

„Toţi copiii lui Israel au ieşit de la Dan până la Beer-Şeba şi ţara Galaadului, şi adunarea s-a strâns ca un singur om înaintea Domnului, la Miţpa.“ (Jud. 20:1).

Expresia „de la Dan  până la Beer-Șeba“ face parte din limbajul lui Samuel și avea să ajungă pe vremea împăraților o descriere a „întregului“ Israel. Samuel îi menţionează chiar și pe cei din „Galaad“, adică pe cei care locuiau dincolo de Iordan. Formal, evreii au răspuns bine la evenimente, dar spiritual n-au mai știut să stea de vorbă cu Dumnezeu. Adunarea era solemnă, dar nu şi spirituală, fiindcă oamenii au fost curioși să afle ce se întâmplase, dar nu și curioși să afle ce dorea Dumnezeu de la ei în această situație. Consternaţi, da, însă consacraţi, nu!

Au fost și alte situații în care copiii lui Israel s-au grăbit să acționeze fără să ceară mai întâi un sfat din partea Domnului (Jud. 5:15-17; 8:1-3; 12:1-6; 15:11).

Înstrăinați de Dumnezeu, cei adunaţi la Miţpa s-au grăbit să acționeze. Însă, bunele intenţii nu sunt totdeauna insuficiente, și asta avea să se vadă atunci când Dumnezeu a îngrijit ca înflăcărarea lor să se întâlnească cu înfrângerea:

„Căpeteniile întregului popor, toate seminţiile lui Israel, au venit în adunarea poporului lui Dumnezeu: erau patru sute de mii de oameni pedeştri, care scoteau sabia. Şi fiii lui Beniamin au auzit că se suiseră copiii lui Israel la Miţpa. Copiii lui Israel au zis: «Spuneţi cum s-a întâmplat această nelegiuire?»  Atunci levitul, bărbatul femeii care fusese ucisă, a luat cuvântul şi a zis: «Ajunsesem, împreună cu ţiitoarea mea, la Ghibeea lui Beniamin, ca să rămânem peste noapte acolo. Locuitorii din Ghibeea s-au sculat împotriva mea şi au înconjurat noaptea casa în care eram. Aveau de gând să mă omoare; au siluit pe ţiitoarea mea până când a murit. Mi-am luat ţiitoarea şi am tăiat-o în bucăţi, pe care le-am trimis în tot ţinutul moştenirii lui Israel; căci au săvârşit o nelegiuire şi o mişelie în Israel. Iată-vă pe toţi, copii ai lui Israel; sfătuiţi-vă şi luaţi o hotărâre aici!»“ (Jud. 20:2-7).

Levitul folosește aici doi termeni descriptivi: „nelegiuire“ (în ebr., zimma) folosit adeseori în Biblie pentru a numi o perversiune vrednică de moarte (Lev. 18:17; 19:29) și „mișelie“ (în ebr., nebala), un termen puternic care identifică împotrivirea deliberată față de standardele lui Dumnezeu. El a fost folosit în alte pasaje pentru descrierea violului (2 Sam. 13:14), a actelor homosexuale (Jud. 19:23-24) sau a unei stări generale de promiscuitate (Deut. 22:21).

Levitul trece sub tăcere faptele sale. Oricum, ceea ce făcuseră beniamiții din Ghibeea era vrednic de pedeapsa cu moartea:

„Tot poporul s-a sculat ca un singur om şi a zis: «Nici unul dintre noi să nu se ducă în cortul lui şi nimeni să nu se întoarcă acasă. Iată acum ce vom face cetăţii Ghibeea: să mergem împotriva ei după cum vom ieşi la sorţi. Să luăm din toate seminţiile lui Israel zece oameni din o sută, o sută dintr-o mie şi o mie din zece mii; ei să se ducă să caute merinde pentru popor pentru ca, la întoarcerea lor, să facem cetăţii Ghibeea din Beniamin, potrivit cu toată mişelia pe care a făcut-o ea în Israel.»  Astfel toţi bărbaţii lui Israel s-au strâns împotriva cetăţii, uniţi ca un singur om. Seminţiile lui Israel au trimis nişte oameni în toate familiile lui Beniamin, ca să-i spună: «Ce înseamnă nelegiuirea aceasta care s-a făcut între voi? Scoateţi afară acum pe oamenii aceia stricaţi din Ghibeea ca să-i omorâm şi să curăţăm răul din mijlocul lui Israel.»“ (Jud. 20:8-13a).

Răspunsul celor din Beniamin, graba cu care au ales să nu se smerească în pocăință înaintea Domnului, ne arată încă o dată decăderea lor morală, lipsa lor de sensibilitate spirituală, precum și lipsa de coeziune națională. Gestul lor a atras pedepsirea întregii seminții.

 „Dar beniamiţii n-au vrut să asculte glasul fraţilor lor, copiii lui Israel.“ (Jud. 20:13b).

Râvna fără pricepere a unora și răzvrătirea fără pricină a celorlalţi care au dovedit o încăpățânare vinovată au făcut ca Israelul să se scindeze în două tabere, aşezate în linie de bătaie:

„Beniamiţii au ieşit din cetăţile lor şi s-au strâns la Ghibeea ca să lupte împotriva copiilor lui Israel. Numărul beniamiţilor ieşiţi în ziua aceea din cetăţi a fost de douăzeci şi şase de mii de oameni care scoteau sabia, fără să se mai socotească şi locuitorii din Ghibeea, care alcătuiau şapte sute de oameni aleşi. În tot poporul acesta, erau şapte sute de oameni aleşi care nu se slujeau de mâna dreaptă; toţi aceştia, aruncând o piatră cu praştia, puteau să ochească un fir de păr şi nu dădeau greş. S-a făcut şi numărătoarea bărbaţilor lui Israel, afară de ai lui Beniamin, şi s-au găsit patru sute de mii care scoteau sabia, toţi bărbaţi de război.“ (Jud. 20:14-17).

„Există comentatori care au stârnit o controversă în problema cifrelor pomenite aici. Termenul evreiesc «elef» poate fi tradus prin «o mie», dar și prin «familie, trib, un detașament de luptă» (alcătuit de obicei din opt până la douăzeci de luptători). Nu există, însă, motive serioase ca să ne îndoim că cifrele menționate în text sunt de ordinul miilor, ca și în Numeri 26:41“ (Monson, p. 119. See also The New Bible Dictionary, 1962 ed., s.v. “Number,” by R. A. H. Gunner).

„Prăștiașii“ amintiți în text erau o forță specială considerabilă, iar „praștia“ în sine nu trebuie confundată cu jucăriile copiilor din vremea modernă. Praștia din vechime putea arunca o piatră de până la o jumătate de kilogram cu o viteză de aproape 140 de kilometri pe oră!

Prin tragerea la sorți, Iuda a fost desemnat să meargă în fruntea tuturor celorlalte seminții împotriva seminției lui Beniamin:

„Şi copiii lui Israel s-au sculat, s-au suit la Betel şi au întrebat pe Dumnezeu, zicând: «Cine din noi să se suie întâi ca să lupte împotriva fiilor lui Beniamin?» Domnul a răspuns: «Iuda să se suie întâi.»“ (Jud. 20:18).

Samuel folosește aici pentru „Dumnezeu“ numele  „Elohim“ (Dumnezeul creației), şi nu „Iehova“ (Dumnezeul Legământului), pentru a scoate și mai  mult în evidenţă înstrăinarea evreilor de Dumnezeul Legământului.

Însă, enormă avea să le fie surpriza constatând că prea marea lor încredere în ei înșiși a fost umilită până la înfrângere:

„Copiii lui Israel au pornit dis-de-dimineaţă şi au tăbărât la Ghibeea. Şi bărbaţii lui Israel au înaintat ca să înceapă lupta împotriva bărbaţilor lui Beniamin şi s-au aşezat în linie de bătaie împotriva lor, înaintea cetăţii Ghibeea. Fiii lui Beniamin au ieşit din Ghibeea şi în ziua aceea au culcat la pământ douăzeci şi două de mii de oameni din Israel. Poporul, bărbaţii lui Israel, s-au îmbărbătat şi s-au aşezat din nou în linie de bătaie în locul unde se aşezaseră în ziua întâi. Şi copiii lui Israel s-au suit şi au plâns înaintea Domnului până seara; au întrebat pe Domnul şi au zis: «Să mă mai sui la luptă împotriva fiilor fratelui meu Beniamin?» Domnul a răspuns: «Suiţi-vă împotriva lui.» Copiii lui Israel au înaintat împotriva fiilor lui Beniamin, în ziua a doua.  Şi în aceeaşi zi, beniamiţii le-au ieşit înainte din Ghibeea şi iarăşi au culcat la pământ optsprezece mii de oameni din copiii lui Israel, toţi în stare să poarte armele.“ (Jud. 20:19-25).

Înregistrarea faptului că evreii „au plâns înaintea Domnului“ (v. 23) este foarte semnificativă. Cartea Judecători începe cu o altă referință similară: evreii „au plâns înaintea Domnului pentru că n-au fost credincioși Legământului și au îmbrățișat idolatria popoarelor din Canaan (Jud. 2:4-5). În mijlocul cărții, Samuel plasează un alt pasaj în care se plânge din greu pentru soarta fetei lui Iefta (Jud. 11:37-38). În felul acesta, Samuel așază plânsul amar în coperțile cărții și în mijlocul conținutului ei. Un comentator chiar a denumit cartea Judecătorilor o carte «a lucrurilor vrednice de plâns», asemenea Plângerilor lui Ieremia.“ (Marvin E. Tate,  From Promise to Exile: The Former Prophets. Macon, Ga.: Smyth & Helwys, 1998).

Probabil că Dumnezeu a îngăduit aceste prime două înfrângeri pentru două scopuri: (1) ca să scoată în evidență greutatea cu care Își pedepsește El copiii vinovați în contrast cu ușurința cu care s-au apucat cele unsprezece seminții să-și măcelărească frații; și (2) ca să le aducă aminte bărbaţilor din cele unsprezece seminții că ei nu călcaseră cu dreptul repezindu-se „să facă voia Domnului“ fără să stea mai întâi de vorbă cu El!

Profetul Osea a exprimat cel mai bine zbuciumul care este în inima lui Dumnezeu atunci când trebuie să-Şi sancţioneze (de evitat construcţii ca aceasta: pedepsească copiii!!!) copiii vinovați. El n-o face nici în pripă și nici cu plăcere. La fel ar trebui să procedăm și noi!

„Sabia va năvăli peste cetăţile lor, va nimici, va mânca pe sprijinitorii lor, din pricina planurilor pe care le-au făcut. Poporul Meu este pornit să se depărteze de Mine; şi dacă sunt chemaţi înapoi la Cel Preaînalt, nici unul din ei nu caută să se ridice. Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul? (aceste amândouă cetăți au fost nimicite odată cu Sodoma și Gomora – n.a.) Mi se zbate inima în Mine şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă!“ (Osea 11:6-8).

III. O pocăință sub pedeapsă

Înfrângerea suferită din partea beniamiţilor i-a readus pe oştenii din cele unsprezece seminții înaintea lui Dumnezeu, dar de data aceasta într-o stare de smerenie:

„Toţi copiii lui Israel şi tot poporul s-au suit şi au venit la Betel; au plâns şi au rămas acolo înaintea Domnului, au postit în ziua aceea până seara şi au adus arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire înaintea Domnului.“ (Jud. 20:26).

Aceste jertfe de arderi-de-tot și de mulțumire au reprezentat o totală supunere și dedicare (Lev. 1:1-17). Ele au fost un semn de pocăință și rededicare. Pregătiți astfel, Dumnezeu i-a trimis înapoi la luptă, garantându-le, de data aceasta, victoria:

„Şi copiii lui Israel au întrebat pe Domnul – acolo se găsea atunci chivotul legământului lui Dumnezeu, şi Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, stătea pe vremea aceea înaintea lui Dumnezeu – şi au zis:  «Să mai pornesc la luptă împotriva fiilor fratelui meu Beniamin sau să mă las?»  Domnul a răspuns: «Suiţi-vă, căci mâine îi voi da în mâinile voastre.»“ (Jud. 20:27-28).

„Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, stătea pe vremea aceea înaintea lui Dumnezeu“ (ca și precizarea din Jud. 18:30) datează aceste evenimente foarte timpuriu în vremea judecătorilor, nu mult după moartea lui Iosua. Autorul le plasează la sfârșitul cărții Judecători nu din motive de cronologie, ci din motive de logică a narațiunii. Iată cum ne spune Samuel că s-au desfășurat ostilitățile:

„Atunci Israel a pus nişte oameni la pândă în jurul cetăţii Ghibeea. Copiii lui Israel s-au suit împotriva fiilor lui Beniamin, a treia zi, şi s-au aşezat în linie de bătaie înaintea cetăţii Ghibeea, ca şi în celelalte dăţi. Şi fiii lui Beniamin au ieşit înaintea poporului şi au fost traşi departe de cetate. Au început să lovească de moarte în popor, ca şi în celelalte dăţi, pe drumurile cele mari, care suie: unul la Betel şi altul la Ghibeea prin câmpie, şi au ucis aproape treizeci de bărbaţi din Israel. Fiii lui Beniamin ziceau: «Iată-i bătuţi înaintea noastră ca şi mai înainte!» Dar copiii lui Israel ziceau: «Să fugim şi să-i tragem departe de cetate, la drumul mare.» Toţi bărbaţii lui Israel şi-au părăsit locurile şi s-au înşiruit de bătaie la Baal-Tamar; şi oamenii lui Israel, care stăteau la pândă, s-au aruncat din locul în care erau, din Maare-Ghibeea. Zece mii de oameni aleşi din tot Israelul au ajuns înaintea cetăţii Ghibeea. Lupta a fost aprigă, şi beniamiţii nu-şi închipuiau prăpădul prin care aveau să treacă.“ (Jud. 20:29-34).

Samuel subliniază încă o dată că de data aceasta Însuși Dumnezeu venise ca să-i pedepsească pe cei din Beniamin:

„Domnul a bătut pe Beniamin înaintea lui Israel, şi copiii lui Israel au ucis în ziua aceea douăzeci şi cinci de mii o sută de oameni din Beniamin, toţi în stare să poarte armele. Fiii lui Beniamin credeau că bărbaţii lui Israel sunt bătuţi, căci aceştia făceau loc beniamiţilor şi se bizuiau pe oamenii pe care-i puseseră la pândă împotriva cetăţii Ghibeea. Oamenii de la pândă s-au aruncat repede asupra cetăţii Ghibeea, au pornit înainte şi au trecut toată cetatea prin ascuţişul sabiei. După un semn asupra căruia se învoiseră cu bărbaţii lui Israel, cei de la pândă aveau să facă să se înalţe din cetate un fum gros. Atunci bărbaţii lui Israel s-au întors în luptă. Beniamiţii le omorâseră aproape treizeci de oameni şi ziceau: «Negreşit, iată-i bătuţi înaintea noastră ca în cea dintâi luptă!»  Dar un fum gros începea să se înalţe atunci din cetate. Beniamiţii s-au uitat înapoi; şi iată că flăcările se ridicau din cetatea întreagă spre cer. Bărbaţii lui Israel se întorseseră; şi bărbaţii lui Beniamin s-au înspăimântat, văzând prăpădul care avea să-i ajungă. Au dat dosul înaintea bărbaţilor lui Israel şi au fugit pe calea care duce în pustiu. Dar năvălitorii s-au luat după ei, iar pe cei ce ieşiseră din cetate i-au culcat la pământ, căci îi prinseseră la mijloc. Au înconjurat pe Beniamin, l-au gonit şi l-au zdrobit de îndată ce voia să se odihnească, până în faţa cetăţii Ghibeea înspre soare-răsare. Optsprezece mii de bărbaţi au căzut din Beniamin, toţi voinici.  Din cei ce au dat dosul ca să fugă spre pustiu, la stânca Rimon, bărbaţii lui Israel au nimicit cinci mii pe drumuri; i-au urmărit până la Ghideom şi au ucis din ei două mii. Întreg numărul beniamiţilor care au pierit în ziua aceea a fost de douăzeci şi cinci de mii de oameni în stare să poarte armele, toţi voinici. Şase sute de oameni erau cei ce dăduseră dosul şi fugiseră spre pustiu, la stânca Rimon; acolo au rămas patru luni.“ (Jud. 20:35-47).

Mânia lui Dumnezeu este aspră, dar mânia oamenilor este absurdă! Foarte rar lucrează mânia oamenilor neprihănirea lui Dumnezeu! Apostolul Iacov declară aproape exclusiv:

,,Orice om să fie…, zăbavnic la mânie;căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu.“ (Iacov 1.19b-20).

Aprinși de mânie şi de o furie oarbă împotriva fraților lor din Beniamin, ostaşii celorlalte unsprezece seminții au transformat războiul punitiv într-unul total distructiv, încălcând astfel principiile Legii care le fusese dată:

„Să nu te răzbuni, şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul.“ (Lev. 19:18).

Iată continuarea relatării proorocului Samuel:

„Bărbaţii lui Israel s-au întors la fiii lui Beniamin şi i-au trecut prin ascuţişul sabiei, de la oamenii din cetăţi până la dobitoace şi tot ce au găsit. Au pus de asemenea foc tuturor cetăţilor pe care le-au găsit în cale.“ (Jud. 20:48).

Nu s-a găsit nici unul care să-i oprească. Pe atunci, ne spune Samuel, „fiecare făcea ce-i plăcea, căci nu era împărat în țară“ (Jud. 20:1).

Capitolul 20 ilustrează consecințele imense pe care le-au generat păcatul şi poftele unui singur om (Jud. 19:1).

De asemenea, scoate în evidență răsturnarea de valori în conştiinţa unor oamenii care nu-L au ca Împărat peste viața lor pe Dumnezeu. Refuzul de a-i face bine aproapelui înlocuiește dragostea pentru Dumnezeu în inimile unei națiuni aplecate spre individualism și fragmentare. Loialitatea exagerată față de o familie dintr-o anumită  seminție ajunge să prevaleze asupra loialităţii față de voia lui Dumnezeu. Răzbunarea și cruzimea furioasă înlocuiesc bunătatea care izvorăşte din harul divin. Ascultarea de înțelepciunea lui Dumnezeu este dată la o parte de către pripita și puțina înțelepciune omenească.

IV. O șmecherie evreiască nesupusă la Providența dumnezeiască

Declanşarea unui exces de mânie necontrolată şi vinovată i-a făcut pe bărbaţii lui Israel să se confrunte cu o mare criză. Biruința lor i-a pus în fața unei adevărate tragedii. În cartea Geneza, Iosif se temea că frații lui erau în stare să-l omoare pe Beniamin, fratele lor (Gen. 42:36).  Teama lui era cât pe ce să se împlinească în cartea Judecători.

Jurământul neîncuscririi cu beniamiţii pe care l-au făcut la Mițpa (Jud. 20:8-11; 21:1) ar fi putut avea ceva de-a face cu porunca lui Dumnezeu împotriva încuscririi cu canaaniții (Deut. 7:1-3). Israeliții trebuiau să-i distrugă cu desăvârșire și să nu se căsătorească cu ei. Însă, interdicția îi viza pe străini, nu pe frații lor din celelalte seminții. Rămășiței din Beniamin îi trebuiau numaidecât câteva sute de neveste pentru cei șase sute de supraviețuitori ai măcelului:

„Bărbaţii lui Israel juraseră la Miţpa, zicând: «Nici unul dintre noi să nu-şi dea fata după un beniamit.» Poporul a venit la Betel şi a stat înaintea lui Dumnezeu până seara. Au ridicat glasul, au vărsat multe lacrimi şi au zis: «Doamne Dumnezeul lui Israel, pentru ce s-a întâmplat aşa ceva în Israel: să lipsească astăzi o seminţie întreagă din Israel?»“ (Jud. 21:1-3).

La fel ca Adam și Eva în rai, copiii lui Israel s-au grăbit să dea vina pe Dumnezeu pentru cele întâmplate. Cu lecția învățată în ajun, în impasul în care ajunseseră, în ziua următoare s-au smerit, s-au pocăit și s-au rededicat Domnului:

„A doua zi, poporul s-a sculat dis-de-dimineaţă; au zidit acolo un altar şi au adus arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire.“ (Jud. 21:4).

Însă, bărbaţii lui Israel n-au avut răbdare ca să aștepte o soluție de la Dumnezeu, ci au procedat iarăşi, așa cum făcuseră și altă dată, după cum i-a tăiat capul. Soluțiile Domnului sunt desăvârșite. Soluțiile noastre sunt simple șmecherii menite să salveze pe moment situația și să producă suferință și necaz. Dacă i-ar fi pedepsit numai pe cei vinovați din seminţia lui Beniamin, așa cum prevedea Legea lui Moise, nu s-ar fi confruntat cu această tragedie. În cartea Deuteronomul, Dumnezeu vorbește despre pedeapsă ca despre „plivirea“ unui ogor de buruienile care vor apărea, dar nu le spune să dea foc întregii recolte! De nouă ori li se dă acolo evreilor această poruncă:

„Să scoți astfel răul din mijlocul tău“ (Deut. 13:5; 17:7; 19:19, 20; 21:21; 22:21,22, 24; 24:7).

„Interpretarea narațiunii biblice este uneori dificilă pentru cineva care este lipsit de simțul ironiei și umorului. Autorul redă doar evenimentele într-o anumită manieră, fără a emite judecăți de valoare sau a face comentarii proprii. Ești lăsat parcă intenționat să tragi singur concluziile de rigoare. Judecători 21 este un astfel de pasaj, iar Samuel este un maestru al umorului negru, încheindu-și cartea cu un pasaj de pură șmecherie umană evreiască“ (Davis, Dale Ralph. ,,Comic Literature ‒ Tragic Theology: A Study of Judges“ 17-18.Westminster Theological Journal 46 (1984):156-63. și John J. Davis, A History of Israel de John J. Davis and John C. Whitcomb. 1970, 1980).

Iată soluția-șmecherie la care s-au gândit reprezentanții celor unsprezece seminții ale lui Israel. Mai întâi au căutat un grup de evrei căruia să-i omoare bărbații și să facă astfel rost de neveste pentru rămășița lui Beniamin:

„Copiii lui Israel au zis: «Cine dintre toate seminţiile lui Israel nu s-a suit la adunare înaintea Domnului?» Căci făcuseră un jurământ mare împotriva oricui nu s-ar sui la Domnul, la Miţpa, şi ziseseră: «Să fie pedepsit cu moartea.» Copiilor lui Israel le părea rău de fratele lor Beniamin şi ziceau: «Astăzi a fost nimicită o seminţie din Israel. Cum să le  facem rost de neveste celor ce au rămas cu viaţă, fiindcă am jurat pe Domnul să nu le dăm fetele noastre de neveste?» Ei au zis deci: «Este cineva dintre seminţiile lui Israel care să nu se fi suit la Domnul, la Miţpa?» Şi nimeni din Iabes, din Galaad, nu venise în tabără, la adunare. Au făcut numărătoarea poporului, şi nu era acolo niciunul din  locuitorii din Iabes, din Galaad. Atunci adunarea a trimis împotriva lor douăsprezece mii de ostaşi, dându-le porunca aceasta: «Duceţi-vă şi treceţi prin ascuţişul sabiei pe locuitorii din Iabes, din Galaad, cu femeile şi copiii. Iată ce să faceţi: să nimiciţi cu desăvârşire orice bărbat şi orice femeie care a cunoscut împreunarea cu bărbat.»“ (Jud. 21:5-11).

Samuel istoriseşte cum au decurs lucrurile în continuare:

„Au găsit între locuitorii din Iabes, din Galaad, patru sute de fete fecioare, care nu se culcaseră cu bărbat, şi le-au adus în tabără la Silo, care este în ţara Canaanului. Toată adunarea a trimis soli să vorbească fiilor lui Beniamin care erau la stânca Rimon şi să le vestească pacea. În timpul acela beniamiţii s-au întors şi li s-au dat de neveste acelea pe care le lăsaseră cu viaţă din femeile din Iabes, din Galaad. Dar nu erau destule.“ (Jud. 21:12-14)

Rea cum a fost, prima soluție aleasă de ei pentru rezolvarea problemei s-a dovedit a mai avea încă un cusur: era insuficientă. Le mai trebuiau încă două sute de neveste pentru rămășița celor din Beniamin:

„Poporului îi părea rău de Beniamin, căci Domnul făcuse o spărtură în seminţiile lui Israel?“ (Jud. 21:15).

Cea de a doua soluție a fost o șmecherie. Este mult mai ușor să ocolești litera legii, decât spiritul ei. Israeliții au găsit o metodă prin care să nu-și dea fetele lor după beniamiți, dar să facă în așa fel încât aceștia să vină să și le ia singuri:

„Bătrânii adunării au zis: «Cum să facem rost de neveste pentru cei rămaşi, căci femeile lui Beniamin au fost nimicite?» Şi au zis: «Cei ce au mai rămas din Beniamin să-şi păstreze moştenirea, ca să nu se şteargă o seminţie din Israel. Dar noi nu putem să dăm pe fetele noastre după ei, căci copiii lui Israel au jurat, zicând: ««Blestemat să fie cine va da o nevastă unui beniamit!»» Şi au zis: «Iată, în fiecare an este o sărbătoare a Domnului la Silo, care este la miazănoapte de Betel, la răsăritul drumului care suie din Betel la Sihem, şi la miazăzi de Lebona.»  Apoi au dat următoarea poruncă fiilor lui Beniamin: «Duceţi-vă şi staţi la pândă în vii. Uitaţi-vă, şi când veţi vedea pe fetele din Silo ieşind să joace, să ieşiţi din vii, să vă luaţi fiecare câte o nevastă din fetele din Silo şi să vă duceţi în ţara lui Beniamin. Dacă părinţii sau fraţii lor vor veni să se plângă la noi, le vom spune: «Daţi-ni-le nouă, căci n-am luat câte o nevastă de fiecare în război. Nu voi li le-aţi dat: numai atunci aţi fi vinovaţi.»“ (Jud. 21:16-22).

Privită de la înălțimea unei recapitulări istorice, această succesiune de întâmplări este o cascadă de tragedii. Prin ironia situației, beniamiții și-au amplificat asaltul asupra unor femei care nu i-au vrut neapărat ca soți. Necinstirea (violul) unei singure femei s-a transformat în necinstirea a șase sute de femei, de data aceasta ca „rețetă“ nevinovată recomandată de mai-marii lui Israel!

„Dacă părinţii sau fraţii lor vor veni să se plângă la noi, le vom spune: «Daţi-ni-le nouă, căci n-am luat câte o nevastă de fiecare în război. Nu voi li le-aţi dat: numai atunci aţi fi vinovaţi.»  Fiii lui Beniamin au făcut aşa: şi-au luat neveste, după numărul lor, dintre jucătoarele pe care le-au răpit; apoi au plecat şi s-au întors în moştenirea lor; au zidit iarăşi cetăţile şi au locuit acolo. Şi, în acelaşi timp, copiii lui Israel au plecat de acolo fiecare în seminţia lui şi în familia lui şi s-a întors fiecare în moştenirea lui.“ (Jud. 21:15-24).

Cele două soluții pentru rezolvarea omenească a crizei create au fost un amestec de consistență și confuzie. Israeliții erau îndreptățiți să se supere pe locuitorii din Iabeșul Galaadului care nu li s-au alăturat la luptă, dar nicidecum n-a fost justificată măcelărirea lor. Atitudinea de milă şi compătimire a bărbaţilor lui Israel faţă de frații lor din seminţia lui Beniamin, dar metoda aleasă a fost un compromis care a produs multă durere și multe vise sfărâmate. Mulți părinți din Israel și-au văzut fetele furate și luate de neveste fără să-și primească despăgubirea de socri de la ginerii lor.

Acest amestec de bine și rău este caracteristic atmosferei pe care vrea Samuel s-o creeze la sfârșitul cărții.

„Judecători 19-21 ne prezintă una din cele mai urâte întâmplări din Biblie. Taina acestei urâțenii este exprimată în tragedia autonomiei vinovate față de Dumnezeu și de Legea Lui. Oamenii făceau tot ceea ce le plăcea și ce credeau ei că este bine. Pentru cei din Ghibeea, homosexualitatea era bună. Pentru țăranul din Betleem și pentru musafirul lui, un levit, ea era o urâciune, dar violul era ceva acceptabil. Pentru bărbații din seminţia lui Beniamin a fost bine să treacă cu vederea un păcat pentru ca să se solidarizeze cu frații lor animalizați.  Pentru ceilalți din Israel, răzbunarea și răutatea nemăsurată au fost justificabile chiar dacă a fost vorba despre frații lor de sânge, mai întâi cei din seminția lui Beniamin, iar apoi oamenii liniștiți din Iabeşul din Galaad. Scandalizați de abuzurile celor din Beniamin, ei au sfârșit prin a face și a recomanda ei înșiși abuzuri asupra altor nevinovați și a altor femei socotite «de pradă».  Interesant este că nici una din aceste abateri grosolane de la sfințenia divină nu s-a produs din cauza idolatriei sau a lui Baal. Ele s-au născut din îndepărtarea unor indivizi de Legea lui Dumnezeu, ajungând fiecare «să facă ce-i plăcea» și s-a amplificat prin înstrăinarea întregii națiuni care a colapsat spiritual și moral“ (Gary Inrig, Hearts of Iron, Feet of Clay. Chicago: Moody Press, 1979).

Israeliții n-au avut nevoie de judecător sau împărat ca să-i conducă înspre apostazie și război sinucigaș. La asta s-au priceput de minune și ei singuri!

Întreaga întâmplare cu seminția lui Beniamin aruncă o lumină nefavorabilă asupra familiei din care se va ridica Saul și aprinde o rază de lumină asupra familiei din Betleem, de unde va veni împăratul David.

Concluzia repetată ca o pecete la sfârșitul cărții este o constatare, un verdict și o pregătire pentru acceptarea dinastiei davidice:

„Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea“ (Jud. 21:25).

(Înapoi la Cuprinsul cărții)



Categories: Samuel, Studiu biblic

3 replies

  1. Incepand cu cap 17 se pare.

  2. Jud. 20:28 și 18:30 datează ambele evenimente foarte timpuriu în vremea Judecătorilor. Autorul le pune la sfârșitul cărții din motive de logică a narațiunii, nu de cronologie.

  3. Am nevoie de un mic ajutor!
    Fineas fiul lui Eleazar fiul lui Aaron fratele lui Moise ar fi trebuit sa aiba in jur de 500 ani daca despre el este vorba in Jud. 20:28.Nu m-ar mira acest lucru ci altul , Fineas a fost un preot ascultator , cum dar aceasta stare generala de nesupunere fata de Dumnezeu…
    .Initial am crezut ca este vorba de unul din fii lui Eli, s-ar fi potrivit cronologic si ca stare de spirit
    totusi textul este ca de obicei fara echivoc.
    Despre ce comunica textul……vai vai
    Numai Harul si mila Domnului…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: