Mulți cred că a fi profet este un lucru mare, dar foarte puțini cunosc viața profeților din vechime. N-au avut una foarte ușoară. Dimpotrivă!

Căci ei zic: ‘El (Ieremia) n-are să ne vadă sfârşitul!’ 
Căci chiar fraţii tăi şi casa tatălui tău te vând, ei înşişi strigă în gura mare după tine. Ieremia 12.1-17

Profeții s-au identificat cu Dumnezeu și au primit răutatea pe care oamenii i-o dădeau Domnului.

Capitolul 12 ne pune înainte o conversaţie dintre Domnul şi Ieremia. De această dată nu este vorba de o rugăciune a pro­fetului în favoarea lui Israel, ci de probleme dureroase pe care el le are pe inimă şi pe care le aduce înaintea lui Dumnezeu din amărăciunea sufletului.

Oamenii din cetatea Anatot, concetă­ţenii lui, merseseră până acolo încât îl ameninţaseră cu moar­tea, dacă nu avea de gând să tacă (cap. 11.21).

Din cap. 12.6 aflăm că până şi familia lui se purtase cu viclenie faţă de el şi strigase împotriva lui „în gura mare” (comp. cu Luca 4.24-26).

Ieremia avea suficiente motive să-şi piardă curajul. Domnul însă înţelege tulburarea slujitorului Său (nu L-a trădat şi pe El tot propriul Său popor?) şi îi explică acestuia ce este El nevoit să facă: să părăsească templul pângărit şi să-l lase pe Israel, moştenirea Lui, să cadă în mâinile vrăjmaşilor lor (v. 7). Să ne gândim care trebuie să fi fost sentimentele lui Dumnezeu pe când lua asemenea hotărâri… Pentru a ne ajuta să le apreciem măsura, El vorbeşte despre poporul Său folosind expresia atât de mişcătoare: „iubita sufletului Meu” (v. 7).

Naţiunile acţionează precum vecinii cei răi: vor suferi consecinţele pentru aceasta. Totuşi, Dumnezeu avea încă bi­necuvântări pregătite pentru Israel, ca şi pentru aceste naţiuni, dacă ele ar fi învăţat căile Sale.

Categories: Pentru lucrători, Studiu biblic