Întrebare:

Neoprotestanții citesc Biblia și își întemeiază învățătura direct pe ea. Ortodocșii ascultă mai degrabă ce spune preotul și sunt îndemnați să urmeze învățătura Bisericii. Multă vreme, în anumite medii tradiționale, credincioșii de rând nici n-au fost încurajați să citească și să interpreteze singuri Biblia, considerându-se că „mirenii” nu au pregătirea necesară pentru a o înțelege corect. Cine are dreptate? Care trebuie să fie autoritatea supremă în materie de credință: Biblia sau Biserica?

Răspuns

Întrebarea ta este fundamentală, pentru că ține de însăși fundația credinței creștine. În ultimă instanță, întrebarea este aceasta: Cine pe cine a născut? Biserica a dat naștere Bibliei sau Biblia a dat naștere Bisericii? Altfel spus: ce este mai important, nașterea sau certificatul de naștere?

Există două poziții posibile.

Prima susține că Biserica ne-a dat Biblia. Biserica ar fi fost aceea care, prin conciliile primelor veacuri, a stabilit Canonul Noului Testament, alegând scrierile autentice și respingându-le pe cele eretice și apocrife.

A doua susține că Biblia a născut Biserica, pentru că Biserica s-a născut prin lucrarea lui Dumnezeu și prin revelația încredințată „sfinților apostoli și proroci” (Romani 16:26; Efeseni 3:4-5).

Diferența dintre aceste două poziții este enormă.

Dacă Biserica ne-a dat Biblia…

Dacă Biserica este cea care a dat autoritate Bibliei, atunci autoritatea Bisericii este, logic, anterioară autorității Scripturii. Biblia devine astfel una dintre formele prin care Biserica transmite revelația lui Dumnezeu, fără să fie neapărat singura.

În cazul acesta, alături de Biblie trebuie acceptată și „Sfânta Tradiție”, împreună cu interpretările și hotărârile Bisericii formulate de-a lungul secolelor, inclusiv scrierile Părinților Bisericii și deciziile conciliilor.

Într-un asemenea sistem, Biserica nu este doar păzitoarea revelației, ci și interpretul ei autorizat. De aici vine și apelul la textele Noului Testament în care apostolii vorbesc despre învățătura transmisă „prin viu grai”:

„…ca să poți cunoaște astfel temeinicia învățăturilor pe care le-ai primit prin viu grai” (Luca 1:4).

„Am trimis dar pe Iuda și pe Sila, care vă vor spune prin viu grai aceleași lucruri” (Faptele Apostolilor 15:27).

„Așadar, fraților, rămâneți tari și țineți învățăturile pe care le-ați primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră” (2 Tesaloniceni 2:15).

Argumentul tradițional este ușor de înțeles: apostolii n-au transmis totul numai în scris. Ei au și predicat, au învățat și au explicat „prin viu grai”. Prin urmare, se spune că trebuie să fi existat, alături de textele scrise, și un corp de învățătură apostolică transmisă oral.

Problema decisivă este însă alta:

Cum putem verifica astăzi că o anumită tradiție apărută sau formulată de-a lungul secolelor este, într-adevăr, aceeași învățătură orală transmisă de apostoli?

Aici ajungem la miezul problemei. Dacă tradiția trebuie verificată, cu ce o verificăm? Dacă o verificăm prin Scriptură, atunci Scriptura rămâne autoritatea supremă.

Dacă însă Scriptura trebuie interpretată și validată în ultimă instanță prin Tradiție și prin autoritatea Bisericii, atunci Biserica devine autoritatea supremă.

Nu putem evita alegerea.

Dacă Biblia a născut Biserica…

Dacă însă revelația lui Dumnezeu, transmisă prin apostoli și proroci, este cea care a dat naștere Bisericii, implicațiile sunt cu totul altele.

Biserica nu mai este sursa revelației, ci beneficiara ei.

Biserica nu creează adevărul, ci îl primește.

Nu inventează Evanghelia, ci o proclamă.

Nu dă autoritate Cuvântului lui Dumnezeu, ci se supune autorității lui.

Aceasta înseamnă, în primul rând, că Biserica n-are autoritatea să inventeze sau să adauge învățături care să aibă aceeași autoritate cu revelația apostolică. Ea trebuie să rămână în credința dată sfinților „odată pentru totdeauna”.

În al doilea rând, Biserica trebuie să-și verifice permanent învățătura și practica după „dreptarul învățăturilor sănătoase” despre care vorbește apostolul Pavel (2 Timotei 1:13; vezi și Romani 6:17; Galateni 6:16).

Cu alte cuvinte, Biserica nu judecă Scriptura; Scriptura judecă Biserica. Aceasta este adevărata miză a discuției.

Două experimente de gândire

Discuția despre Biblie și Biserică poate continua la nesfârșit. Vă propun însă două întrebări foarte simple.

A. Să presupunem că toate Bibliile ar dispărea astăzi.

Bisericile ar trebui să alcătuiască din nou Biblia exclusiv din tradițiile, doctrinele și practicile lor actuale.

Ce Biblie ar rezulta?

Ar scrie Biserica Ortodoxă aceeași carte pe care ar scrie-o Biserica Romano-Catolică? Ar scrie protestanții aceeași carte? Ar exista o singură „Biblie” sau am ajunge la mai multe variante, fiecare reflectând tradiția confesiunii care a alcătuit-o?

Întrebarea ne arată cât de periculos ar fi ca tradiția unei instituții să devină măsura ultimă a revelației.

B. Să presupunem acum contrariul.

Ajungem la un popor care nu știe nimic despre creștinism. Nu cunoaște catolicismul, ortodoxia, protestantismul, sinoadele sau disputele noastre confesionale. Traducem Biblia în limba acelui popor și oamenii încep să o citească.

Ce se va întâmpla?

Vor afla despre Dumnezeu, despre păcat, despre Hristos, despre moartea și învierea Lui, despre pocăință, credință, botez, rugăciune, Cina Domnului, viața sfântă și părtășia credincioșilor.

Cu alte cuvinte, din lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu se poate naște o comunitate creștină. Așa s-a întâmplat mereu acolo unde Evanghelia a pătruns și oamenii au primit-o.

De aceea întrebarea nu este doar: „Cine a stabilit lista cărților Bibliei?”, ci una mult mai profundă: Cine a dat naștere cui?

Biserica a recunoscut Canonul; nu l-a creat

Lumea întreabă în glumă: „Cine a fost mai întâi: oul sau găina?”

Eu cred că găina a fost prima, pentru că altfel n-ar fi avut cine să clocească… oul.

Odată ieșit din găoace, puiul poate striga: „Mama!”, dar aceasta nu înseamnă că el a creat-o sau că el a hotărât cine îi este mamă. El doar a recunoscut-o.

Tot așa, un copil își recunoaște mama; nu și-o inventează.

În discuția noastră, Biserica nu este mama Scripturii. Dimpotrivă, Biserica s-a născut prin lucrarea lui Dumnezeu, prin Evanghelia vestită de apostoli.

Conciliile primelor veacuri n-au făcut Scriptura inspirată. Ele au recunoscut drept canonice cărțile pe care Biserica le primise ca având autoritate apostolică.

Această distincție este fundamentală:

Biserica a recunoscut Canonul, nu i-a conferit inspirația.

Un om de știință care descoperă o stea nu creează steaua. Un tribunal care recunoaște autenticitatea unui document nu-i creează conținutul. Tot astfel, 

Biserica, recunoscând cărțile inspirate, nu le-a făcut inspirate. Ele aveau autoritate pentru că veneau de la Dumnezeu. Biserica le-a recunoscut tocmai pentru că aveau această autoritate.

Ei primesc zilnic prin poștă o grămadă de lucruri. Le sortez și pe unele le arunc imediat la gunoi. Pe altele le pun deoparte, le citesc și le păstrez. Sunt importante. An o sumedenie de astfel de documente importante: acte de naștere, de căsătorie, de proprietate, etc. Eu ne le dau autoritate, doar le-o recunosc și mă supun lor pentru că sunt „importante“.

Noul Testament s-a născut sub ochii apostolilor

Noul Testament nu este produsul imaginației religioase a unor generații ulterioare, ci mărturia inspirată a apostolilor și a oamenilor autorizați de Dumnezeu să ne transmită revelația despre Hristos.

Pavel scrie:

„Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoștință de taina aceasta despre care vă scrisei în puține cuvinte. Citindu-le, vă puteți închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinților apostoli și proroci ai lui Hristos, prin Duhul” (Efeseni 3:3-5).

Observați ordinea:

Dumnezeu descoperă.

Apostolii primesc.

Apostolii scriu.

Biserica citește și primește.

Nu Biserica produce revelația, ci revelația produce și hrănește Biserica. Și mai impresionant este faptul că procesul acesta poate fi observat chiar în paginile Noului Testament.

Apostolul Petru scrie despre Pavel:

„Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris şi preaiubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri greu de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor” (2 Petru 3:15-16).

Expresia decisivă este: „ca și pe celelalte Scripturi”.

Petru așază scrierile lui Pavel în aceeași categorie cu „Scripturile”. Canonul Noului Testament nu apare, deci, din senin câteva secole mai târziu. Chiar în epoca apostolică vedem scrierile apostolice circulând, fiind citite, adunate și recunoscute ca având autoritate.

Pavel însuși era conștient de caracterul special al însărcinării primite de la Dumnezeu:

„Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu” (Coloseni 1:25).

El face uneori chiar distincția dintre o poruncă explicită primită de la Domnul și judecata sa apostolică:

„Celor căsătoriți le poruncesc nu eu, ci Domnul…” (1 Corinteni 7:10).

„Celorlalți le zic eu, nu Domnul…” (1 Corinteni 7:12).

Iar despre Cina Domnului scrie:

„Căci am primit de la Domnul ce v-am învățat…” (1 Corinteni 11:23).

În Epistola către Galateni este și mai categoric:

„Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos” (Galateni 1:11-12).

Acesta este punctul esențial: autoritatea mesajului apostolic nu vine de la Biserică, ci de la Hristos.

Dar ce facem cu „tradiția”?

Aici trebuie făcută o distincție importantă.

Noul Testament nu condamnă orice tradiție. Dimpotrivă, apostolii le cereau credincioșilor să păstreze învățătura pe care o primiseră de la ei, fie oral, fie în scris.

Întrebarea nu este, deci, dacă a existat o tradiție apostolică orală. Evident că a existat.

Întrebarea este alta:

Cum identificăm astăzi, cu certitudine, conținutul ei?

Când Pavel le spune tesalonicenilor să păstreze ceea ce au primit „fie prin viu grai, fie prin epistola noastră”, el vorbește unor oameni care îl auziseră personal și care primiseră direct învățătura apostolică.

Noi, două mii de ani mai târziu, nu-l mai putem asculta pe Pavel predicând la Tesalonic.

Avem însă epistolele apostolice.

De aceea, orice tradiție care pretinde origine apostolică trebuie confruntată cu mărturia apostolică pe care o putem verifica: Scriptura.

Apostolul Ioan formulează principiul foarte sever:

„Oricine o ia înainte și nu rămâne în învățătura lui Hristos n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învățătura aceasta are pe Tatăl și pe Fiul. Dacă vine cineva la voi și nu vă aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: «Bun venit!»” (2 Ioan 9-10).

Observați expresia: „nu rămâne în învățătura lui Hristos”.

Problema nu este numai să avem tradiție, ci să rămânem în adevărul primit.

Ce înseamnă, de fapt, „Sola Scriptura”?

„Sola Scriptura!” nu înseamnă că Biserica este inutilă.

Nu înseamnă că istoria Bisericii este inutilă.

Nu înseamnă că nu avem nevoie de păstori, învățători, comentarii, mărturisiri de credință sau de înțelepciunea creștinilor care au trăit înaintea noastră.

Înseamnă ceva mult mai precis: dintre toate aceste autorități, numai Scriptura este norma inspirată de Dumnezeu și, prin urmare, autoritatea supremă după care trebuie verificate toate celelalte.

Tradiția poate fi folositoare.

Părinții Bisericii pot fi folositori.

Conciliile pot fi folositoare.

Teologii pot fi folositori.

Predicatorii pot fi folositori.

Dar niciunul dintre ei nu este infailibil.

Toți trebuie verificați prin Scriptură.

Biserica nu stă deasupra Scripturii și nici alături de ea, ca o autoritate egală. Dimpotrivă, viața, învățătura și activitatea Bisericii trebuie să rămână sub autoritatea „dreptarului învățăturilor sănătoase”.

Apostolul Pavel folosește o metaforă extraordinar de potrivită:

„După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos” (1 Corinteni 3:10-11).

Temelia a fost pusă.

Noi nu suntem chemați să punem alta.

Suntem chemați să zidim pe cea care există deja.

Nimeni nu poate pretinde astăzi autoritatea apostolică de a adăuga o nouă „Scriptură” la revelația care ne-a fost încredințată.

Nimeni nu poate schimba temelia.

Nimeni n-are voie să zidească împotriva tiparului stabilit de temelie.

Biserica adevărată nu este aceea care stă deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, ci aceea care stă sub autoritatea lui.

Nu Biserica dă autoritate Scripturii. Scriptura este cea care judecă autoritatea și credincioșia Bisericii.

Iar încercarea focului va dovedi, în cele din urmă, cât de credincios a zidit fiecare dintre noi pe temelia care a fost pusă.

Categories: Studiu biblic, Teologice

Tags: Daniel Branzai