Mai există și azi profeți?

By barzilaiendan on August 27, 2026 • ( 0 )

(Fragmentul face parte dintr-un volum de întrebări și răspunsuri pregătit pentru tipar)

Întrebare:

Au apărut niște oameni care-și spun „apostoli” sau „profeți”. Pe alocuri, ei produc tulburare, iar activitatea lor le dă mult de furcă păstorilor din biserici. Care este părerea ta despre permanentizarea tuturor slujbelor speciale prezentate în Efeseni 4:11-12? Dacă astăzi există evangheliști, păstori și învățători, mai există și „apostoli și proroci”?

Răspuns:

Ridici o problemă foarte importantă și cu implicații destul de complicate. Eu cred că „darul profeției” nu mai există astăzi în forma lui revelatorie, dar există în continuare „slujba profeției”. Dă-mi voie să mă explic. Să începem cu textul amintit de tine:

„Și El a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători…” (Efeseni 4:11-12).

În Noul Testament, atât apostolii, cât și prorocii (profeții) au făcut parte din temelia Bisericii primare:

„…fiind zidiți pe temelia apostolilor și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.” (Efeseni 2:20)

Rolurile, autoritatea și misiunile lor au fost însă diferite. Diferența principală consta în sfera autorității și în modul de primire a mesajului.

Apostolii au avut o autoritate supremă și universală asupra tuturor bisericilor, din toate locurile și pentru toate timpurile. Ei au pus bazele doctrinare și organizatorice ale credinței creștine.

Prorocii, pe de altă parte, au fost atunci oameni prin care Dumnezeu a suplimentat numărul martorilor lui Hristos, vestind Evanghelia acolo unde apostolii nu puteau ajunge. Până când apostolii pentru cei tăiați împrejur și-au scris lucrările doctrinare (Iacov, 1 și 2 Petru, 1, 2 și 3 Ioan, Iuda), iar Pavel și-a trimis epistolele, Dumnezeu a inspirat anumiți oameni care au mărturisit pretutindeni despre Isus Hristos.

Apostolii au fost chemați și trimiși direct de Isus Hristos, fie în timpul vieții Sale pământești, fie după Înviere, cum a fost cazul lui Pavel. În cazul celor doisprezece, condiția esențială a apostoliei a fost să fi umblat cu Domnul în timpul lucrării Sale pământești și să fi fost martori ai Învierii Lui. Acestea au fost condițiile stabilite pentru înlocuirea lui Iuda:

„Trebuie deci ca, dintre cei ce ne-au însoțit în toată vremea în care a trăit Domnul Isus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălțat El de la noi, să fie rânduit unul care să ne însoțească drept martor al învierii Lui.” (Faptele Apostolilor 1:21-22)

Prorocii, pe de altă parte, au fost oameni care primeau mesaje prin Duhul Sfânt. Ei nu trebuiau să-L fi văzut fizic pe Isus pentru a-și exercita darul.

Și funcțiile lor erau diferite.

Apostolii au fost „arhitecții” și misionarii Bisericii primare. Înființau biserici, formulau și transmiteau învățătura creștină care avea să fie consemnată în Noul Testament și vegheau asupra purității doctrinei.

Prorocii erau „purtători de cuvânt” ai lui Dumnezeu pentru situații concrete. Rolul lor era să aducă zidire, îndemn și mângâiere (1 Corinteni 14:3) și, uneori, să vestească evenimente viitoare, așa cum a făcut Agab (Faptele Apostolilor 11:28).

Biserica primară a fost clădită pe Piatra de temelie, Isus Hristos, și a fost susținută de patru stâlpi ai practicii comunitare:

„Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni.” (Faptele Apostolilor 2:42)

La fel de important și semnificativ este faptul că, atunci când s-au adunat la Ierusalim pentru clarificarea poziției Bisericii cu privire la mântuirea Neamurilor, cei consultați au fost „apostolii și prezbiterii”. Lucrul acesta arată că prorocii de atunci nu aveau autoritatea doctrinară și administrativă supremă în Biserica primară:

„Câțiva oameni veniți din Iudeea învățau pe frați și ziceau: «Dacă nu sunteți tăiați împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteți fi mântuiți.» Pavel și Barnaba au avut cu ei un viu schimb de vorbe și păreri deosebite, și frații au hotărât ca Pavel și Barnaba și câțiva dintre ei să se suie la Ierusalim, la apostoli și prezbiteri, ca să-i întrebe asupra acestei neînțelegeri. […] Când au ajuns la Ierusalim, au fost primiți de biserică, de apostoli și de prezbiteri și au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei. […] Și au scris astfel prin ei: «Apostolii, prezbiterii și frații către frații dintre Neamuri, care sunt în Antiohia, în Siria și în Cilicia, plecăciune! Fiindcă am auzit că unii, plecați dintre noi fără vreo însărcinare din partea noastră, v-au tulburat prin vorbirile lor și v-au zdruncinat sufletele […] noi, după ce ne-am adunat cu toții laolaltă, cu un gând, am găsit cu cale…»” (Faptele Apostolilor 15:1-2, 4, 23-25)

La luarea hotărârilor de la Ierusalim, prorocii au strălucit, ca să spunem așa, prin absență. Cum se explică lucrul acesta?

Părerea mea este că există o profeție specifică Vechiului Testament și o manifestare profetică specifică Noului Testament. Iată de ce:

1. Definiția profeției nou-testamentale ne este dată în revelația Apocalipsei:

„…căci mărturia lui Isus este duhul prorociei.” (Apocalipsa 19:10)

Expresia aceasta nu este contestată din punct de vedere textual în manuscrisele biblice. Formula greacă — kai hē martyria tou Iēsou estin to pneuma tēs prophēteias — este bine atestată în tradiția manuscrisă a Apocalipsei.

2. Profeția nou-testamentală împlinește astfel anunțul străvechi făcut de Dumnezeu prin Moise:

„Domnul, Dumnezeul tău, îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un proroc ca mine: să ascultați de el! Astfel, el va răspunde la cererea pe care ai făcut-o Domnului, Dumnezeului tău, la Horeb, în ziua adunării poporului, când ziceai: «Să nu mai aud glasul Domnului, Dumnezeului meu, și să nu mai văd acest foc mare, ca să nu mor.»” (Deuteronom 18:15-16)

Isus Hristos este întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, Prorocul venit să ne aducă nu cuvintele Lui, ci cuvintele Celui care L-a trimis:

„Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. Ioan a mărturisit despre El când a strigat: «El este Acela despre care ziceam eu: ‘Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine’.» Și noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Hristos. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1:14-18)

„Isus deci le-a zis: «Când veți înălța pe Fiul omului, atunci veți cunoaște că Eu sunt și că nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învățat Tatăl Meu.»” (Ioan 8:28)

„Căci Eu n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El Însuși Mi-a poruncit ce trebuie să spun și cum trebuie să vorbesc.” (Ioan 12:49)

3. Profeția Noului Testament nu este în nici un caz o continuare a celei din Vechiul Testament.

Profeția Vechiului Testament a încetat odată cu venirea lui Isus Hristos. Acea proclamare divină directă și infailibilă a ajuns la capăt odată cu apariția lui Ioan Botezătorul, cel care L-a prezentat lumii pe Isus Hristos. Aceasta nu este doar părerea mea, ci precizarea făcută de Domnul:

„Legea și prorocii au ținut până la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu se propovăduiește și fiecare, ca să intre în ea, dă năvală.” (Luca 16:16)

4. Profeția nou-testamentală, ca mărturie despre Isus Hristos, este recomandată de apostolul Pavel celor din biserica din Corint

Acesta este un text foarte clar. Mulți se lasă atrași aproape exclusiv într-o discuție despre vorbirea în limbi, dar eu cred că trebuie să extragem din el și învățătura apostolului despre „prorocire”.

Am să desprind aici pasajele care definesc și reglementează prorocia:

„Urmăriți dragostea. Umblați și după darurile duhovnicești, dar mai ales să prorociți. […] Cine prorocește […] vorbește oamenilor spre zidire, sfătuire și mângâiere. […] Aș dori ca toți […] să prorociți. […] În biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înțelese, ca să învăț și pe alții […] Dacă toți prorocesc și intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredințat de toți, este judecat de toți. Tainele inimii lui sunt descoperite, așa că va cădea cu fața la pământ, se va închina lui Dumnezeu și va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru.

Ce este de făcut atunci, fraților? Când vă adunați laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învățătură, altul o descoperire…” (1 Corinteni 14)

Activitatea descrisă aici seamănă suspect de mult cu… predicarea, cu ceea ce se petrece astăzi în adunările sfinților:

„Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei și ceilalți să judece. Și, dacă este făcută o descoperire unuia care șade jos, cel dintâi să tacă. Fiindcă puteți să prorociți toți, dar unul după altul, pentru ca toți să capete învățătură și toți să fie îmbărbătați.” (1 Corinteni 14:29-31)

Este limpede că o astfel de vorbire în adunarea creștină nu presupune abandonarea vorbitorului unei inspirații totale și infailibile a Duhului Sfânt, asemenea profeților din vechime, ci o inspirație personală primită prin lucrarea aceluiași Duh. Pavel recomandă ca o astfel de comunicare să fie „judecată”, verificată de cei care o ascultă, după modelul credincioșilor din Bereea:

„Iudeii aceștia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna și cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea este așa.” (Faptele Apostolilor 17:11)

Profeții Noului Testament pot și trebuie să fie „judecați”, spre deosebire de profeții din vechime. Ei nu au voie să pretindă o autoritate supremă asupra prezbiterilor locali și, mai ales, nu au voie să creeze stări de conflict și dezordine, haos și ilaritate. Ei sunt direct responsabili pentru felul în care își exercită slujirea.

Atunci, ca și acum, existau unii care se dădeau în spectacol și nu acceptau să asculte de nimeni.

„Duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor, căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinților.” (1 Corinteni 14:32-33)

Și, pentru ca lucrurile să fie și mai clare, Pavel adaugă:

„Dacă crede cineva că este proroc sau insuflat de Dumnezeu, să înțeleagă că ce vă scriu eu este o poruncă a Domnului. Și, dacă cineva nu înțelege, să nu înțeleagă! Astfel deci, fraților, râvniți după prorocire […] Dar toate să se facă în chip cuviincios și cu rânduială.” (1 Corinteni 14:37-40)

Istoria ne arată că activitatea acestor profeți a încetat. Imediat după generația apostolilor citim despre „Părinții Bisericii” și despre apologeți care au apărat și explicat creștinismul în fața autorităților și a societății vremii, dar nu despre continuarea unei succesiuni de profeți cu autoritate asemănătoare celor din perioada apostolică.

Mai mult, atât Petru, cât și Ioan au avertizat bisericile asupra pericolului reprezentat de oameni care se vor ridica drept proroci și învățători falși:

„În norod s-au ridicat și proroci mincinoși, cum și între voi vor fi învățători mincinoși, care vor strecura pe furiș erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat și vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică.” (2 Petru 2:1)

„Preaiubiților, să nu dați crezare oricărui duh, ci să cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, căci în lume au ieșit mulți proroci mincinoși.” (1 Ioan 4:1)

Eu pledez, așadar, pentru părerea că profeții primului veac au reprezentat o excepție temporară, nu o regulă permanentă. Ei au constituit o extensie necesară a numărului relativ mic de propovăduitori din perioada de început a Bisericii, într-o vreme în care creștinii nu aveau încă la dispoziție întregul Cuvânt scris al Noului Testament.

În această categorie l-aș așeza și pe Apolo:

„La Efes, a venit un iudeu numit Apolo, de neam din Alexandria. Omul acesta avea darul vorbirii şi era tare în Scripturi. El era învăţat în ce priveşte Calea Domnului, avea un duh înfocat şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni despre Isus, măcar că nu cunoştea decât botezul lui Ioan. A început a vorbi cu îndrăzneală în sinagogă. Aquila şi Priscila, când l-au auzit, l-au luat la ei şi i-au arătat mai cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu.

Fiindcă el voia să treacă în Ahaia, fraţii l-au îmbărbătat să se ducă şi au scris ucenicilor să-l primească bine. Când a ajuns, a ajutat mult, prin harul lui Dumnezeu, pe cei ce crezuseră, căci înfrunta cu putere pe iudei înaintea norodului şi le dovedea din Scripturi că Isus este Hristosul.” (Faptele Apostolilor 18:24-28)

Cred că slujirea profetică există astăzi sub forma mărturiei individuale și colective a Bisericii despre Isus Hristos, o mărturie în cadrul căreia fiecare credincios este dator să discearnă, în lumina Scripturii, ce este și ce nu este de la Dumnezeu.

Mă gândesc la ceea ce spunea Pavel:

„Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi rugăciune pentru toţi sfinţii şi pentru mine, ca, ori de câte ori îmi deschid gura, să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei, al cărei sol în lanţuri sunt; pentru ca, zic, să vorbesc cu îndrăzneală, cum trebuie să vorbesc.” (Efeseni 6:18-20)

Nu cred că se îndoiește cineva că apostolul Pavel avea ce să spună și că nu era un „necioplit în cunoștință” (2 Corinteni 11:6). Odată a vorbit chiar o noapte întreagă, atunci când Eutih a căzut de la catul al treilea… Ceea ce dorea Pavel nu era „să i se dea cuvinte”, ci Cuvânt, adică un mesaj proaspăt și puternic ori de câte ori își deschidea gura. Este dorința pe care ar trebui să o aibă orice predicator care vorbește, orice învățător de la Școala Duminicală, orice soră care spune ceva la ora surorilor, orice autor creștin de cărți — cum sunt și eu în momentul acesta.

Profeția, ca slujbă de mărturie a Bisericii, este ilustrată și de mărturia pe care creștinii sunt chemați să o dea înaintea celor care îi prigonesc. Iată ce le-a promis Isus Hristos:

„Când vă vor duce să vă dea în mâinile lor, să nu vă îngrijoraţi mai dinainte cu privire la cele ce veţi vorbi, ci să vorbiţi orice vi se va da să vorbiţi în ceasul acela, căci nu voi veţi vorbi, ci Duhul Sfânt.” (Marcu 13:11)

Este clar că lucrul acesta s-a întâmplat în cazul martirului Ștefan:

„Unii […] au început o ceartă de vorbe cu Ştefan, dar nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el.” (Faptele Apostolilor 6:10)

Încolo, cine sunt eu să-I spun lui Dumnezeu ce să facă, cum să facă, cât să facă și prin cine să facă? El poate face orice dorește. Nu l-a făcut El chiar și pe cel care avea să contribuie la condamnarea Fiului Său să prorocească?

„Unul din ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela, le-a zis: «Voi nu ştiţi nimic; oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul?» Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el, ci, fiindcă era mare preot în anul acela, a prorocit că Isus avea să moară pentru neam. Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.” (Ioan 11:49-52)

Apocalipsa vorbește, de altfel, despre cei doi profeți care vor spune și vor face lucruri extraordinare:

„Voi da celor doi martori ai Mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile.” […] Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului.” (Apocalipsa 11:3-12)

Nu este de mirare, deci, că Pavel a dorit ca „toți din biserică să prorocească”. Fie că ne luăm mesajul din ceea ce a fost deja scris, fie că primim de la Duhul Sfânt instantaneu inspirația necesară într-o anumită împrejurare, toți suntem chemați să fim martori profetici ai lui Isus Hristos:

„Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu, pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, ale căruia sunt slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.” (1 Petru 4:11)