Am fost pe un blog care și-a lăsat semnătura pe unul din blogurile mele. Credeam că voi găsi o rază de lumină și m-am dus. Am găsit însă doar o uriașă gaură neagră, dusă cu drezina.

La plecare am lăsat un comentariu pe care-l redau aici ca un semnal de alarmă adresat tuturor celor care se cred deasupra celor ce ,,caută“, ,,cer“ și ,,bat la uși“.

…….. …….

Există întrebări ale ignoranței sincere care dorește să afle și întrebări batjocoritoare care blochează și nu așteaptă un răspuns (,,Ce este adevărul?“ – Pilat) Ironia poate fi constructivă, batjocora este însă întotdeauna destructivă. Sigur că toate întrebările puse de dumneavoastră în finalul articolului își au răspunsurile lor, dar cui să răspunzi când cel ce pune întrebările este mulțumit că ,,ți-a închis gura“. Există întrebări care nasc un dialog și există întrebări retorice răutăcioase care îl omoară. Fiecare are atâta lumină cât dorește sau cere. Restul este doar o aliniere de semne grafice pe hârtie.

…….. …….

În relația cu adevărul, cartea Proverbelor ne vorbește despre trei categorii de oameni: ignoranți sinceri, nebuni și batjocoritori. Redau mai jos un fragment din cartea ,,Chemarea Înțelepciunii“ (pe care o puteți prelua în format PDF din coloana din dreapta a acestui blog):

Cele trei strigări ale înțelepciunii

Cartea Proverbelor începe cu o veste extraordinară: „Dumnezeu vrea să stea de vorbă cu oamenii!! Înțelepciunea Lui este accesibilă tuturor acelora care vor să asculte!!” Aceiași realitate este trâmbițată și în cartea lui Iov: „Dumnezeu vorbește însă când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama” (Iov 33:14). Primele 9 capitole ale cărții Proverbelor cuprind trei strigări ale înțelepciunii, trei chemări îndreptate spre oameni.

Cine citește cu atenție va observa că, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, înțelepciunea se adresează unei omeniri împărțite în trei categorii distincte: cei neștiutori (naivi sau „proști” datorită lipsei de experiență), cei nebuni și cei batjocoritori.

Un fin analist al psihologiei umane observa aceleași trei categorii atunci când a spus că „există unii care nu știu și știu că nu știu, alții care nu știu și nu-și dau seama că nu știu și unii care nu știu și cred că le știu pe toate.”

Cei care „știu că nu știu” sunt cei ce sunt numiți în cartea Proverbelor cei „naivi” (tradus în românește prin cei „proști”). Cei care „nu știu că nu știu” sunt cei „nebuni” (lipsiți de contact cu realitatea). Cei care „cred că le știu pe toate” sunt cei „batjocoritori.”

Naivul

În categoria „naivilor” trebuie incluși toți aceia care nu știu pentru că n-au avut încă ocazia să afle. Lipsa lor de înțelepciune nu se datorează „rea voinței”, ci neinformării. Naivi sunt toți copiii și, într-o oarecare măsură, toți tinerii. Ei trebuie să intre în școala lui Dumnezeu și să asculte sfaturile înțelepciunii divine.

Tot „naivi” neștiutori trebuie considerați și aceia care și-au trăit viața în afara influenței creștine, „convertiții”, nou născuții duhovnicești, oamenii care s-au întors la Dumnezeu după o viață trăită „după mersul lumi acesteia.” Apostolul Petru le dă acestora un sfat părintesc: „Lepădați dar orice răutate, orice vicleșug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă și de clevetire; și, ca niște prunci născuți de curând, să doriți laptele duhovnicesc și curat, pentu ca prin el să creșteți spre mântuire, dacă ați gustat în adevăr că bun este Domnul” (1 Petru 2:1-3).

Nebunul

În categoria „nebunilor” sunt încadrați toți aceia care trăiesc o viață de totală confuzie. Ei „nu știu și nici nu-și dau seama că nu știu”:

„Nebunia este o femeie gălăgioasă,
proastă și care nu știe nimic” (Prov. 9:13).

Nebunia este o afecțiune a sistemului nervos. Ea afectează centrul de interpretare al informațiilor primite din exterior. Făcând observații corecte, un nebun ajunge întotdeauna la concluzii greșite. Organul lui de lucru, „mintea”, nu funcționează cum trebuie.

„Nebunia este o bucurie pentru cel ce n-are minte” (Prov. 15:21). 

„La ce slujește argintul în mâna nebunului?
Să cumpere înțelepciunea? … Dar n-are minte!” (Prov. 17:16).

„Biciul este pentru cal, frâul pentru măgar,
și nuiaua pentru spinarea nebunilor” (Prov. 26:3).

„Înțelepciunea este prea înaltă pentru cel nebun:
el nu va deschide gura la judecată” (Prov. 24:7).

Am cunoscut în spitalul de boli nervoase din București un tânăr care se credea … Napoleon! Din când în când mă surprind și pe mine ispitit de această părere, … dar eu reușesc să mă echilibrez repede. El însă nu putea, săracul! Mintea lui confuză îl cufundase într-o realitate deformată din care nu mai găsea drumul de ieșire. În același sens, cartea Psalmilor spune că „ateii”, în ciuda tuturor evidențelor din jur despre existența lui Dumnezeu, trăiesc într-o lume „a lor”, alta decât cea reală, refuzând sistematic să interpreteze corect inițiativele prin care Dumnezeu încearcă să se apropie de ei: „Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc!” spune Psalmul 24:1. Cel „nebun” nu vede însă acest lucru: „Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu! S-au stricat oamenii, fac fapte urâte; nu este niciunul care să facă binele” (Psalmul 14:1-2).

Această realitate este deplânsă în Noul Testament și de apostolul Pavel: „În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți. S-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit” (Rom. 1:20-21).

Batjocoritorul

Iată o definiție din cartea Proverbelor:

„Cel mândru și trufaș se cheamă batjocoritor:
el lucrează cu aprinderea îngâmfării” (Prov. 21:24).

Un om batjocoritor este un om cu un fals complex de superioritate. Fără să se identifice cu vreuna din grupările lumii, el se crede deasupra a tot și a toate. El privește cu dispreț condescent la toți ceilalți oameni. Dacă-l întrebi: „Ești comunist?” îți va răspunde categoric: “Nu!” Dacă-l vei întreba: „Ești capitalist deci?” îți va răspunde: „Nu.” Dacă-l vei întreba: „Ești asta sau cealaltă?” va continua să-ți răspundă arogant și disprețuitor: „Bineînțeles că nu!”

„Atunci, ce ești?” Iată o întrebare la care nu-ți va putea răspunde, căci un batjocoritor nu se poate identifica cu nimic; el este un mare zero, un balon de săpun, un hohot inconștient de râs rostit la jumătatea căderii în neantul prăpastiei. Neatins, neatașat și neabordabil, batjocoritorul își este sieși propriul mormânt; cavou impozant al goliciunii sterile.

„Batjocoritorului nu-i place să fie mustrat,
de aceea nu se duce la cei înțelepți” (Prov. 15:12).

„Un fiu înțelept ascultă învățătura tatălui său,
dar batjocoritorul n-ascultă mustrarea” (Prov. 13:1).

Cu o asemenea atitudine, nu este de mirare că un batjocoritor este incapabil de progres:

„Batjocoritorul caută înțelepciunea și n-o găsește,
dar pentru omul priceput știința este lucru ușor” (Prov. 14:6).

Cu cât un om știe mai puțin, cu atât este mai ușor de convins că știe totul. Iată câteva mostre de batjocoritori care au intrat în istorie prin profunda lor … ignoranță:

Alfred Zeltno, un faimos chirurg, scria în anul 1839: „Înlăturarea durerii din chirurgie este o himeră. Este absurd să crezi că vei putea opera fără ca pacientul să simtă. Orice om vede că o așa preocupare trebuie abandonată.” În vremea aceea, un alt chirug creștin propunea folosirea … cloroformului. El citise în cartea Genezei că prima operație din istoria lumii a fost făcută de Dumnezeu asupra lui Adam, după ce pacientul a fost … adormit.

În revista Harper’s Weekly se putea citi în 1902: „În ciuda zvonurilor, ideia de a construi drumuri pentru folosul exclusiv al trăsurilor cu motor n-are nici un viitor.”

În 1945, un om de știință de talia lui Vannevar Bush îi spunea președintelui Truman: „Bomba atomică este o utopie. Așa ceva nu va exploda niciodată. V-o spun ca expert în materie de explozive.”

Cu doar o săptămână înainte ca frații {rite să reușească primul zbor autopropulsat din lume, celebrul ziar american New York Times publica un articol în care profesorul Langley, un alt pasionat al aparatelor de zburat era sfătuit „să înceteze risipa de bani și de talent și să se apuce de lucruri mai folositoare. Viața este scurtă și el poate face pentru omenire lucruri incomparabil mai folositoare decât să încerce cu tot dinadinsul să … zboare.”

Dumnezeu se pronunță clar împotriva batjocoritorilor și le răspunde pe limba lor:

„Blestemul Domnului este în casa celui rău,
dar locuința celor neprihăniți o binecuvintează.
Când are a face cu cei batjocoritori,
Își bate joc de ei,
dar celor smeriți le dă har” (Prov. 3:33-34).

În peisajul contemporan, categoria batjocoritorilor este populată cu „agnostici”, „nihiliști” și oameni de mahala.

Cei dintâi și-au luat numele dela două cuvinte din limba greacă care sugerează „imposibilitatea” cunoașterii, caracterul iluzoriu al certitudinilor umane (a-gnoză= fără cunoștință). Un agnostic este un om care nu știe dacă există sau nu Dumnezeu, nu știe dacă există sau nu sufletul, nu știe dacă există sau nu viață după moarte, nu crede că există cineva care știe mai mult decât el și este convins că a încerca să afli ceva despre toate acestea este pur și simplu o pierdere de timp. Un creștin i-a spus odată unui agnostic: „Dacă tu nu-L poți găsi pe Dumnezeu, ghici care dintre cei doi este cel ce s-a pierdut?” Răspunsul vine de la sine: Nimeni nu este mai orb decât cel ce nu vrea să vădă.

Nihiliștii, sunt adepții criticilor destructive. Demolând toate celelalte sisteme de gândire, ei nu sunt în stare totuși să ofere ceva în schimb. De aici și numirea lor de „nihiliști” (de la „nihil”=nimic). Nihiliștii germani au produs climatul de nemulțumire generală care a înlesnit apariția socialismului, și mai târziu a comunismului.

Mahalagii sunt șmecherii de două parale, iluștri specialiști ai ironiei distrugătoare, certăreții tulburi ai drumurilor care nu duc nicăieri. Iată ce a scris Cristian Teodorescu despre acest teritoriu subuman care distruge asemenea ruginei marginea orașelor românești:

„Mahala” nu este doar un teritoriu, ci o stare de spirit. Mahalagiul modern e un ins care, în secret, nu prețuiește nimic. Nu-i disprețuiește pe ceilalți fiindcă li s-ar simți superior, ci din pricină că, în subconstient, se disprețuiește pe el însuși. Nevoia lui de a murdări tot ceea ce se află în jur i se trage de la sentimentul murdăriei în care se scaldă. Chiar dacă vremelnic se află „la vedere”, mahalagiul e ros de sentimentul ratării și de spaima că n-are nimic „în spate.” E slugarnic cu „puterea” chiar și atunci când o critică și vede lumea doar în alb și negru. Vocația lui e aceea de turnător sau de lăudător cu simbrie.”

„În afaceri, n-are cuvânt, fură și, mai ales, își bate joc de bani. Mai întâi își cumpără mașină de lux și de-abia după aceea socotește dacă are bani și de casă. „și trimite copiii la studii în străinătate, dar le arată „cotul” părinților săi, care de-abia se târăsc din banii de pensie. Și din pricină că își simte inconsistența personală, scuipă la picioarele celor care sunt desemnați cu misii înalte, ca să arate că nu-i pasă de nimic. El nu analizează, ci spurcă, dacă-l întrebi de convingeri, îți râde în nas, iar dacă își trădează micile lui preferințe face din asta principiu, chiar dacă, pentru el, principiile nu sunt mai importante decât ștergătoarele de pantofi, ghete sau bocanci.”

„Când vine cel rău, vine și disprețul;
și odată cu rușinea, vine și ocara” (Prov. 18:3).

„Privirile trufașe și inima îngâmfată,
această candelă a celor răi, nu este decât păcat” (Prov. 21:4).

De ce doar „trei” strigări ale înțelepciunii?

În primele 9 capitole ale cărții Proverbelor ne sunt prezentate cele „trei” strigări ale înțelepciunii. Cine le citește cu atenție, va observa că ele nu sunt repetitive, ci restrictive. Cu fiecare „strigare” nouă, aria dialogului se restrânge.

Prin cea dintâi strigare, Dumnezeu se adresează tuturor din cele trei categorii amintite mai sus:

„Înțelepciunea strigă pe ulițe, își înalță glasul în piețe;
strigă unde e zarva mai mare: la porți, în cetate, își spune cuvintele ei: „Până când veți iubi prostia, proștilor?
Până când le va plăcea batjocoritorilor batjocora și vor urî nebunii știința? Întoarceți-vă și ascultați mustrările mele!” etc. (Prov. 1:20-31).

Cea dintâi strigare se încheie cu o promisiune:

„Căci împotrivirea proștilor îi ucide
și liniștea nebunilor îi pierde;
dar cel ce m-ascultă va locui fără grijă,
va trăi liniștit și fără să se teamă de vreun rău” (Prov. 1:32-33).

Cu cea de a doua strigare, Dumnezeu se adresează numai la două din categoriile amintite mai sus:

„Nu strigă înțelepciunea și nu-și înalță priceperea glasul?
Ea se așează sus pe înălțimi, afară pe drum, la răspântii
și strigă lângă porți, la intrarea cetății, la intrarea porților:
„Oamenilor, către voi strig, și spre fiii oamenilor se îndreaptă glasul meu.
Învățați-vă minte proștilor, și înțelepțiți-vă nebunilor!
Ascultați că am lucruri mari de spus
și buzele mi se deschid ca să învețe pe alții ce este drept” (Prov. 8:1-6). 

Și această strigare se încheie cu o promisiune:

„Căci cel ce mă găsește, găsește viața și capătă bunăvoința Domnului.
Dar cel ce păcătuiește împotriva mea își vatămă sufletul său;
toți cei ce mă urăsc pe mine, iubesc moartea” (Prov. 8:35-36).

Care categorie de ascultători lipsește din cea de a doua strigare? Batjocoritorii!! Ei sunt cei dintâi cu care Dumnezeu a renunțat să mai vorbească. De ce? Pentru că un dialog cu ei este imposibil. Ei sunt prea plini de ei înșiși ca să mai poată primi sfaturi și de la alții.

„Cel rău ia o înfățișare nerușinată,
dar omul fără prihană își îmbunătățește calea” (Prov. 21:29).

Pentru că Biblia are același Autor, în Noul Testament Dumnezeu ne recomandă și nouă aceiași atitudine: „Să nu dați câinilor lucrurile sfinte și să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și să se întoarcă să vă rupă” (Mat. 7:6).

Cea de a treia strigare este și mai restrictivă:

„Înțelepciunea și-a zidit casa și-a tăiat cei șapte stâlpi.
Și-a junghiat vitele și-a amestecat vinul, și-a pus masa.
Și-a trimis slujnicele și strigă de pe vârful înălțimilor cetății :

(este imposibil să nu remarcăm asemănarea de limbaj cu rostirile Domnului Isus din Evanghelii):

„Cine este prost, să vină încoace!”
Celor lipsiți de pricepere le zice:
„Veniți de mâncați din pâinea mea
și beți din vinul pe care l-am amestecat!
Lăsați prostia și veți trăi
și umblați pe calea priceperii!” (Prov. 9:1-6).

Și cea de a treia strigare se încheie cu o promisiune:

„Prin mine ți se vor înmulți zilele
și ți se vor mări anii vieții tale.
Dacă ești înțelept, pentru tine ești înțelept;
dacă ești batjocoritor, tu singur vei suferi” (Prov. 9:11-12).

După ce a renunțat să vorbească cu batjocoritorii, Dumnezeu abandonează dialogul și cu nebunii. Iată cum își motivează El atitudinea:

„Cel ce mustră pe un batjocoritor își trage dispreț,
și cel ce caută să îndrepte pe cel rău se alege cu ocară.
Nu mustra pe cel batjocoritor, ca să nu te urască” (Prov. 9:8). 

„Dacă ești batjocoritor, tu singur vei avea de suferit” (Prov. 9:12b).

Prostul, nebunul și batjocoritorul … Trei chemări restrictive … Rând pe rând, batjocoritorul cade la examen, iar nebunul pierde „sesiunea de toamnă”!

„Gândul celui nebun nu este decât păcat,
și batjocoritorul este o scârbă pentru oameni” (Prov. 24:9).

„Pedepsele sunt pregătite pentru batjocoritori,
și loviturile pentru spinările nebunilor” (Prov. 19:29).

Singur „prostul”, adică naivul neinstruit mai rămâne în școala lui Dumnezeu. El poate deveni „înțelept”, dacă va persevera și se va supune sfaturilor primite:

„Dă înțeleptului și se va face și mai înțelept;
învață pe cel neprihănit și va învăța și mai mult!
Începutul înțelepciunii este frica de Domnul
și știința sfinților este priceperea” (Prov. 9:9-10).

Categories: Uncategorized