Luni, 16 iulie

Am lăsat în urmă Iașul, spălat de câteva ploi torențiale și răcorit până la limita acceptabilului. Familia lui Adi Ambrozie s-a dovedit un amfitrion desăvârșit. Mihaela, soția lui Adi, ne-a condus până la adresa la care Silvia Târnoceriu locuia temporar la una dintre cei 58 de nepoți ai ei din România. „Mătușa din America” se chinuise să doarmă câteva nopți în blocul de beton, dar nu prea reușise. Faptul că s-a născut „pe cuptior” și că și-a petrecut acolo anii prunciei n-a ajutat-o prea mult… Deh, amintirile sunt uneori frumoase doar în albumul retușat al amintirilor.

După ce am încărcat-o cu tot cu bagaj, am plecat împreună spre Clujul menoniților.

(Silvia a fost pentru tratament la o clinică adventistă de lângă Bacău. Au „purificat”-o, au „detoxificat”-o și i-au atașat de bagaj la plecare o traistă cu tot felul de semințe și făinuri pentru meniul pe care a acceptat entuziastă să-l urmeze de acum înainte. Mănâncă însă la fel ca noi, nenumărând sarmalele și stând periculos de aproape de tot felul de dulciuri. Traista o poartă însă peste tot, ca un fel de conștiință ambulantă a bolnavului care se încăpățânează să trăiască în ea.)

Ne-am oprit mai întâi pe la Pașcani să ne reîntâlnim cu familia Teodorescu și casa de copii de acolo. Deși pe fugă, am trăit intens și am reușit să spunem printre cuvinte cam tot ceea ce inimile noastre melancolice și ochii noștri umezi au dorit. Ce oameni! Ce oameni! Sora Marta ne-a spus cu entuziasm că s-a pocăit primul dintre vecinii ei de casă. După atâta amar de ani de mărturie… Era sigură că vor urma și ceilalți. Ce credință! Ce credință!

Sora Marta Teodorescu împreună cu îngerii care lucrează la casa de orfani.

Am luat-o spre Târgu Neamț și ne-am rătăcit puțin printre popi și călugări până am dat de Victor și Coca Gavriliuc, gazdele noastre din anii când făceam naveta de la Pașcani la Bacău, ca să le fiu păstor nerecunoscut la o biserică neautorizată. Ce ani! Ce ani! Victor a deschis acum o biserică baptistă chiar în inima ortodoxă a Moldovei, între cinci biserici ortodoxe și la câteva aruncături de piatră de câteva mănăstiri. (Asta nu că ar da cu pietre… Cu ele au dat cei care i-au spart de câteva ori geamurile și au încercat, dacă nu să-l omoare, măcar să-l sperie de moarte, ca să-l facă să plece. N-a plecat. Ce spaime! Ce biruințe!)

Ne-au ospătat regește și ne-au povestit pățaniile lor de „amerinaci” din Pașcani. Gavriliucii au rezidența în Vancouver, Washington, dar vin majoritatea lunilor din an să facă misiune aici, în Târgu Neamț.

După cam două ore, gazdele noastre ne-au dus pe jos până la locuința lui Răzvan și Carmen. Îmi dădusem întâlnire pe fire virtuale cu „Vindecătorul”, doctorul cu reședința în Târgu Neamț, cu serviciul la spitalul din Hârlău și cu o prezență foarte influentă pe Internetul românesc. Nu știu cum îi stă înveșmântat în Hârlău, dar cu Târgu Neamț se asortează de minune. Ce boier mare! Ce mare boier!

This slideshow requires JavaScript.

Rasvan este un doctor cu vocație de arhivar: îi citește pe oameni și crede în sufletul cărților. Îi are și le are din belșug în viața lui, obosit uneori, încântat alteori și întotdeauna un foarte bun diagnostician. Mă opresc deocamdată aici și la atât. Despre această întâlnire cu Răzvan voi mai scrie cu siguranță. (Iată un link și o poză aici). A fost ca într-o glumă a lui nenea Richard:

„M-am simțit cam obosit și am fost să consult un doctor…”
„Și…”
„Doctorul e bine.”

Ne-am smuls cu greu din îmbrățișarea prietenilor noștri și am pornit-o cu maxim de viteză înspre o bijuterie de oraș așezat în montura de aur verde a munților. Ne aștepta nerăbdător Ionuț Handaric, minunea de la Piatra Neamț.

Categories: Personale