De la Pașcani la Piatra Neamț este drumul meu de la amintirile duioase la cele dureroase. Cu mulți ani în urmă, însoțind un mic grup de turiști americani, aici mi s-a declanșat o criză de angoasă depresivă. Au fost ecoul și sechelele nesiguranței din vremea comunistă, când pendulasem între bucuria începutului vieții de căsătorit și amenințările temutului articol 153 din codul legal prin care cei ce puteau fi învinuiți de parazitism erau arestați și trimiși la muncă obligatorie. Mi se refuzase dreptul de a fi pastor baptist. Nu puteam sta în Pașcani, lângă Daniela, mai mult de trei zile, pentru că îmi refuzaseră viza de flotant. Plecam câteva zile la Piatra Neamț și reveneam acasă. Plecam câteva zile la Iași și reveneam. Plecam câteva zile la Roman sau Bacău și reveneam iar pentru un maxim de trei zile. Fericirea ni se dădea cu rația și porția mea era tare mică. Acum eram împreună cu Daniela și călătoream spre casa familiei Handaric.

Ei au fost un timp membrii bisericii noastre din Anaheim, California. Acolo s-a născut cel de-al treilea copil și singurul lor băiat. Până la urmă au decis să se întoarcă în România și asta i-a costat. Haosul de după revoluție i-a confruntat cu mari probleme de etică. Au pierdut mult pentru că au vrut să rămână cinstiți și curați. Supărarea l-a făcut pe Ionuț să se îmbolnăvească. Ficatul lui s-a blocat într-o boală foarte rară, imposibil de tratat în România. A ajuns în Italia. Specialiștii de acolo l-au propus pentru transplant. Au urmat o serie de analize. De fiecare dată, Ionuț ne trimitea în America știri despre starea sănătății lui. Mesajele erau din ce în ce mai triste, dar se terminau invariabil cu declarația că el are credința că Dumnezeu îl poate vindeca fără operație. Nu l-am contrazis niciodată. Ne-am rugat. Au urmat o serie nereușită de intervenții invazive. Ficatul manifesta un fel de refuz față de canalele biliare. Sistemul autoimun o luase razna. Transplantul apărea din nou ca singura soluție posibilă, dar foarte riscantă. Ionuț și-a spus: „Acum, Doamne, poți să le arăți tuturor ceea ce poți face Tu.” De undeva de dincolo de logică, avea încredere că Dumnezeu poate, vrea și va face o minune. Și minune a fost!

Când s-a dus la pregătirile pentru transplant, doctorii i-au făcut radiografii și l-au întrebat uimiți „ce a făcut”. Ficatul arăta aproape perfect. Sângele curgea acum nestingherit, iar sclerozatele lui căi fuseseră parcă reparate de altcineva. Încredințarea lui se dovedise adevărată. Dumnezeu făcuse cu adevărat o minune. Italienii l-au pus în arhivele lor la capitolul vindecărilor inexplicabile sau explicabile doar prin… credință.

Vă las pe voi să vă imaginați bucuria cu care ne-am dus spre Piatra Neamț și intensitatea întâlnirii cu Ionuț. Mai ales că eram însoțiți de Silvia Tărniceriu, și ea vindecată de două ori miraculos de cancer. Unii spun că baptiștii nu cred în minuni. S-ar putea, dar noi ne bucurăm tare, tare de ele!

Am găsit orașul Piatra Neamț transformat de hărnicia și priceperea unui primar pe care (mi s-a spus) urbea nu-l merită și nu știe să-l prețuiască. Eu nu știu, pentru că nu m-am urcat în surprinzătoarea gondolă care traversează la mare înălțime orașul, ca să văd problema „în ansamblul ei”. Mi s-a părut însă, în scurtul răstimp cât l-am colindat, că orașul are toate șansele să fie considerat printre cele mai europene orașe ale României, un veritabil Brașov în miniatură.

De la Piatra am plecat greu, despărțindu-ne foarte dificil de acești oameni minunați ai familiei Handaric. Au fost pentru câțiva ani „ai noștri”, în California, și Dumnezeu știe cât de mult îi dorim iarăși acolo.

Pe drumul dinspre Piatra Neamț la Bicazul Ardelean am văzut două „pozne grafice” greu de explicat și acceptat în România modernă:

Aflasem de la ei că familia Țepeș, altădată gestionari în Bicaz Chei, s-a întors acasă, așa că am făcut un ocol spre casa lor. I-am găsit dărâmând și zidind, modificând vechea casă după comanda copiilor. Unul se află acum la Arad, iar ceilalți sunt în America. Toți vor să păstreze o casă de vacanță în valea aceasta nespus de frumoasă. Dacă aș avea bani și dacă aș putea, aș face și eu ca ei, adăugându-mă mulțimii de români care-și petrec anul împărțindu-l între România și America. Bravo lor!

I-am lăsat la muncă și am urmat panglica îngustă a șoselei prin mirificele chei ale Bicazului. Le străbătuserăm de atâtea ori de-a lungul anilor… Cunoșteam aproape fiecare întorsătură, fiecare cascadă a neostoitei ape care continuă să sape la rădăcina acestor giganți de granit. Fără să vreau, i-am invidiat iar pe Carmen și pe Răzvan, care aveau să poposească pe aceste meleaguri în câteva zile. Dacă-mi permiteți să vă dau un sfat, cumpărați o bucată de pământ pe valea aceasta. Va fi aur atunci când investitori pricepuți o vor pune în exploatare. Triunghiul cuprins între Piatra, Bistrița și Suceava este una din minunile încă nedescoperite ale Europei și ar putea fi transplantat oricând în Austria, Germania, Italia sau Franța.

Amețiți și încântați, am poposit în vârful văii, în depresiunea intramontană a Lacului Roșu. Format prin adunarea apelor rămase captive în urma prăbușirii unui versant, Lacul Roșu este destinația zilnică a mii de oameni din toate părțile țării și ale lumii. Am văzut italieni, germani, orientali care vorbeau engleză și mulți, chiar foarte mulți unguri. La Lacul Roșu am întâlnit pentru prima dată în această călătorie „cei mai mulți maghiari pe cap de locuitor”. Mi s-a spus că ei sunt convinși că lacul este al lor, parte din vechea Austro-Ungarie. Nu mă pricep, dar știu că n-au dreptate. Lacul, ca și munții maiestuoși care-l înconjoară, sunt, împreună cu tot pământul, „ai Domnului”.

Lacul Roșu

Ale ungurilor sunt acele „langoșe” delicioase pe care le-am mâncat pe nerăsuflate. Tot al lor este și obiceiul de a pune întotdeauna accentul pe prima silabă a cuvintelor, ceea ce dă limbii române vorbite de ei un caracter straniu și comic totodată. Și tot ale lor sunt casele frumoase și satele elegante pe care le-am străbătut în Covasna și Harghita. Mi s-a părut că, fără să trec granița, am început să străbat iar Ungaria.

Într-o parcare din Lacul Roșu am văzut cum un grup de tineri frumoși coboară dintr-un Mercedes Sprinter cum mi-aș dori să aibă și biserica noastră. Vorbesc frumos unul cu celălalt, foarte politicoși cu cei din jur. Aud mirat iar „mulțumesc frumos, te rog frumos”, „mi-ați face o mare plăcere”, „pictați foarte frumos” (către creionarul de ocazie care-și întinsese pe o tarabă improvizată pânzele)… Mă țin de-aproape după ei, ca un ogar care le luase urma și dorea neapărat să le afle soiul. Îi aud schimbând-o pe limba lor și folosind foarte familiarul limbaj româno-american. Mă dumiresc surprins: băieții sunt creștini români veniți, ca și mine, din America să facă misiune. Ce frumos! Ce binecuvântată mărturie!

Categories: Personale, Uncategorized