(Un titlu evident greșit. Acum, dacă-l privesc puțin dintr-un anumit unghi, poate că nu este chiar așa de greșit. Au fost doi bărbați cu numele de Iosif care au ajutat-o pe Maria să facă ce trebuie pentru copilul ei, Isus. Unul la naștere și altul la înmormântare. Cred că am să las deocamdată titlul așa, ca o invitație la meditație profundă.)

Este vineri după-amiază în Ierusalim, iar cerul s-a întunecat în plină zi. Pe un deal situat chiar în afara zidurilor orașului, trei cruci romane se profilează pe fundalul acelui cer întunecat. Crucea din mijloc poartă trupul unui bărbat care, cu doar câteva ore în urmă, a fost târât pe străzi, bătut până a devenit de nerecunoscut și răstignit pe o cruce din lemn brut, în fața unei mulțimi care urla. Numele lui este Iisus din Nazaret, iar el este mort.

Ucenicii care l-au urmat timp de trei ani au dispărut, s-au împrăștiat. Petru, cel care jurase că va muri înainte să-l abandoneze pe Iisus, a negat deja de trei ori că îl cunoaște. Ceilalți se ascund în spatele ușilor încuiate, undeva în oraș, îngroziți că aceleași autorități care l-au ucis pe învățătorul lor vor veni după ei în continuare.
Soldații romani sunt încă acolo, împărțindu-și hainele mortului, de parcă ar fi o vânzare în curte. Și liderii religioși sunt încă acolo, mulțumiți. Au obținut ce și-au dorit. Fariseii și saducheii, care au petrecut luni întregi punând la cale această execuție, privesc cum ultima suflare părăsește trupul lui Iisus. S-a sfârșit, problema lor este rezolvată.

Și în acest moment, când toți cei care l-au iubit pe Iisus fug, iar toți cei care l-au urât sărbătoresc, un singur om face ceva la care nimeni nu se aștepta. Se îndreaptă direct spre palatul guvernatorului roman. Solicită o audiență privată cu Pontius Pilat, cea mai puternică figură politică din regiune, și cere trupul lui Iisus – nu un ucenic, nu un membru al familiei, nu unul dintre cei doisprezece care călătoriseră cu Iisus prin Galileea, ci un membru al Sinedriului, un membru al aceleiași curți care tocmai îl condamnase pe Iisus la moarte.
Numele lui este Iosif. Este dintr-un oraș numit Arimateea, iar povestea lui ar putea fi cel mai subestimat act de curaj din întreaga Biblie.

Iată ce se pierde în majoritatea traducerilor. Când Evanghelia după Ioan îl prezintă pe acest om, textul original în greacă folosește un cuvânt specific pentru a-l descrie, cuvântul este kecremenos, care înseamnă ascuns, tăinuit, ținut secret în mod intenționat. Ioan 19, 38, spune că Iosif era un ucenic al lui Isus, dar „kecremenos” – în secret –, pentru că se temea de autoritățile iudaice, nu pentru că era nesigur, nu pentru că era angajat doar pe jumătate; îi era frică și, având în vedere ce știa despre oamenii cu care stătea zi de zi în Sinedriu, avea toate motivele să se teamă.

Gândiți-vă o clipă la ce înseamnă asta. Acest om făcea parte din cea mai înaltă instanță religioasă din Israel, formată din șaptezeci și unu de membri. Autoritatea supremă în materie de lege iudaică, teologie și guvernare a comunității. Aceștia erau aceiași oameni care îl urmăreau pe Isus de luni de zile, trimițând spioni la predicile Lui, încercând să-L prindă în capcană cu întrebări capcană, iar Iosif era prezent în sală la toate acestea. Imaginați-vă că mergeți la muncă în fiecare zi și stați la masă alături de oameni care îl disprețuiesc pe singurul om care v-a schimbat viața.

Imaginați-vă că îi auziți batjocorind ceea ce credeți, complotând împotriva cuiva pe care îl iubiți, iar voi nu puteți spune niciun cuvânt. Pentru că, dacă află, pierdeți totul. Locul vostru în consiliu, reputația voastră, mijloacele de trai, poate chiar viața voastră. Așa arată „Kecrimenos” în practică, iar el nu era singur.

Evanghelia după Ioan ne spune că mai era un om care se ascundea la vedere.
Nicodim, poate că îți amintești de el. El este fariseul care a venit la Isus noaptea, în Ioan 3, pentru că nu putea risca să fie văzut în timpul zilei, și observă acest detaliu.
Noaptea. Ioan nu menționează acest lucru întâmplător: străzile Ierusalimului erau întunecate și goale, nimeni nu ar fi văzut un fariseu bătând la ușa unui rabin din Galileea, nimeni nu ar fi raportat consiliului; Nicodim avea nevoie de acoperirea întunericului pentru a purta o conversație care i-ar fi putut distruge cariera.

Și ce a spus el când a ajuns acolo?
„Rabbi, știm că ești un învățător care a venit de la Dumnezeu.”
„Știm” – la plural. Nicodim nu vorbea doar în numele său. El îi spunea lui Isus că mai erau și alții în consiliu, alții dintre membrii elitei, care recunoșteau cine era El, dar pur și simplu nu puteau spune asta în public.

Apoi Nicodim a pus una dintre cele mai faimoase întrebări din întreaga Scriptură: „Cum poate un om să se nască din nou?”

Iar Isus a răspuns cu cuvinte care au răsunat de-a lungul a două mii de ani de istorie: „Căci Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu.”
Această conversație a avut loc noaptea, în secret, între un lider religios îngrozit și omul pe care îl credea trimis de Dumnezeu, iar Nicodim a știut tot timpul că, dacă cineva ar fi aflat, ar fi fost sfârșitul pentru el: doi bărbați, amândoi membri ai elitei religioase conducătoare, amândoi urmându-l în secret pe un tâmplar din Galileea pe care îl considerau Mesia, amândoi îngroziți de ce s-ar fi întâmplat dacă cineva ar fi aflat.

Amândoi duceau o viață dublă în cadrul celei mai periculoase instituții din țară pentru cineva care credea ceea ce credeau ei. Acum, înainte de a aprofunda ceea ce a făcut Iosif în acea după-amiază de vineri, trebuie să înțelegem cine era el de fapt, deoarece detaliile incluse de evangheliști nu sunt întâmplătoare; fiecare cuvânt a fost ales cu un motiv.

Evanghelia lui Marcu îl numește pe Iosif un membru proeminent al consiliului.
Cuvântul grecesc folosit aici este „Uskemon”. Înseamnă literalmente „de bună ținută”, dar în uzul din secolul I descria pe cineva cu o poziție socială înaltă, bogăție și respect public. Nu era un membru marginal care stătea în ultimul rând. Iosif era proeminent. Oamenii îi cunoșteau numele, iar opinia lui avea greutate.

Luca adaugă un alt nivel de semnificație. El îl numește pe Iosif „bun și drept”, folosind cuvintele grecești Agathos și Dacchios. În cultura iudaică, a fi numit Dacchios nu era o laudă oarecare; însemna că era cineva care trăia în conformitate cu Tora, cineva a cărui viață reflecta o devotare autentică față de Dumnezeu.

Luca ne spune că acesta nu era un politician care juca pe două fronturi. Credința lui Iosif era reală, profundă și cunoscută de Dumnezeu, chiar dacă era ascunsă de consiliu.

Apoi, Luca mai menționează un detaliu care ar putea fi cel mai important indiciu dintre toate. El spune că Iosif „aștepta Împărăția lui Dumnezeu”. Expresia greacă este „pros de Comenos, 10 Basileian to Theu”. Cuvântul „pros de Comenos” înseamnă a aștepta cu nerăbdare, a privi cu anticipare. Este atitudinea cuiva care crede că ceva va veni și și-a orientat întreaga viață interioară în jurul acestui lucru.

Acest om nu era doar curios în treacăt cu privire la Isus. Era un bătrân pios, bogat și respectat, care își pusese speranța personală în venirea Împărăției lui Dumnezeu și, într-un fel, în învățăturile și minunile unui tâmplar din Nazaret, a recunoscut-o.
Deci, unde se află Arimateea?

Acesta este unul dintre acele mici mistere biblice pe care cercetătorii le-au dezbătut de secole; numele corespunde probabil cu „ramathheims” din Fim, un oraș menționat în 1 Samuel ca locul de naștere al profetului Samuel. Acesta se afla în ținutul muntos al lui Efraim, la aproximativ douăzeci de mile nord-vest de Ierusalim.
Unii cercetători îl leagă de satul modern Rentis din Cisiordania, alții îl plasează mai aproape de Romala.

Ceea ce contează mai mult decât coordonatele exacte GPS este ceea ce ne spune această identificare. Iosif nu era din Ierusalim, ci dintr-un oraș mai mic, probabil dintr-o familie înstărită, cu pământuri și influență. Ajunsese într-o funcție în Sinedriu, ceea ce însemna că își câștigase respectul conducerii religioase de-a lungul multor ani. Întreaga sa lume socială se baza pe reputația sa în cadrul acelui sistem, iar acel sistem tocmai îl executase pe omul pe care el îl considera Fiul lui Dumnezeu.

Gândiți-vă la asta pentru o clipă. Nu este vorba de teologie abstractă. Este vorba de un om care privește cum oamenii cu care lucrează zi de zi îl ucid pe cel care a dat sens vieții sale, iar el stă acolo, tăcut, pentru că se teme de ce i-ar face dacă ar lua cuvântul.

Dacă v-ați aflat vreodată într-o încăpere în care toți cei din jur credeau ceva ce voi știați că este greșit și ați tăcut pentru că prețul pe care l-ați fi plătit dacă ați fi vorbit vi s-a părut prea mare, atunci știți deja ceva despre Iosif din Arimateea. Poate că nu era un consiliu religios, poate era masa de cină, o sală de ședințe sau o discuție în grup. Dar sentimentul este același, acel nod din stomac când convingerea și frica te trag în direcții opuse. Iosif a trăit cu acel nod în stomac luni de zile, poate ani, și putem chiar urmări momentul în care situația s-a agravat, deoarece Evangheliile ne oferă o cronologie; iar dacă o urmărești cu atenție, poți vedea cum presiunea se acumula în interiorul lui Iosif, ca apa din spatele unui baraj.

Cu câteva săptămâni înainte de acea vineri, s-a întâmplat ceva într-un mic sat numit Betania, la aproximativ două mile est de Ierusalim: un bărbat pe nume Lazăr, un prieten apropiat al lui Isus, era mort și îngropat de patru zile. Trupul său era deja în stare de descompunere. Surorile sale, Marta și Maria, erau în doliu, iar Iisus s-a apropiat de mormântul sigilat și a rostit două cuvinte: „Lazăr, ieși afară”. Și Lazăr a ieșit, înfășurat în giulgiul de înmormântare, ieșind șovăind în lumina zilei, viu.
Vestea aceasta a ajuns repede la Ierusalim, iar Ioan 11, 47 ne spune exact ce s-a întâmplat în continuare.

Marele preot și fariseii au convocat o ședință de urgență a Sinedriului; Iosif se afla în acea încăpere, iar ei erau cuprinși de panică. „Ce ne facem?”, au spus ei. „Omul acesta face multe minuni. Dacă îl lăsăm să continue așa, toată lumea va crede în el, iar atunci romanii vor veni și ne vor lua atât templul, cât și națiunea.”

Calculul politic era evident. Nu era vorba de teologie. Era vorba de putere. Dacă prea mulți oameni îl urmau pe Isus, Roma ar fi considerat asta o răscoală, iar Sinedriul și-ar fi pierdut autoritatea. Și atunci Caiafa, marele preot, s-a ridicat și a spus ceva ce răsună de-a lungul istoriei.

„Nu vă dați seama că este mai bine pentru voi ca un singur om să moară pentru popor, decât să piară întreaga națiune.”

Un singur om să moară, din conveniență politică, iar toți cei din acea încăpere au dat din cap în semn de aprobare.

Iosif a auzit acea frază. A auzit cea mai înaltă autoritate religioasă din națiunea sa propunând cu calm uciderea omului pe care el îl credea a fi Mesia, și n-a putut scoate niciun cuvânt.

Ați stat vreodată într-o încăpere și ați auzit pe cineva spunând ceva care v-a înghețat sângele în vene, v-ați uitat în jur și v-ați dat seama că erați singurul care simțea asta, că toți ceilalți dădeau din cap? Acolo se afla Iosif, pe cel mai singur loc din Ierusalim.

Apoi a venit săptămâna Paștelui. Isus a intrat în Ierusalim, călare pe un măgar, în timp ce mulțimile fluturau ramuri de palmier și strigau: „Osana!”. A intrat în templu și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani. A predicat deschis în curțile templului, în timp ce Sinedriul trimitea agenți să găsească o modalitate de a-L aresta în tăcere, departe de mulțimi. Iosif a urmărit cum se desfășurau toate acestea din interiorul instituției care le punea la cale. În fiecare zi din acea săptămână, se ducea la Sinedriu, asculta cea mai recentă strategie de a-l prinde pe Iisus în capcană și nu spunea nimic. În fiecare seară se întorcea acasă purtând povara a ceea ce știa că urma să se întâmple.

Joi seara, când Iuda i-a condus pe paznicii templului în Grădina Ghetsimani și Isus a fost arestat, Iosif știa deja. Privea de săptămâni întregi cum se apropia acest dezastru, iar când l-au târât pe Iisus în casa marelui preot pentru acel proces ilegal de la miezul nopții…

Iosif era acolo.

Dar ceva era pe cale să se schimbe, pentru că Luca ne mai spune un lucru despre acea vineri, iar acest lucru schimbă tot ceea ce credem că știm despre ce s-a întâmplat în interiorul Sinedriului cu o seară înainte. Luca, capitolul 23, versetul 51, cinci cuvinte grecești care rescriu întreaga narațiune a procesului.

„Utos, uc en cincatate taimenos tabula.“

Acest om nu a fost de acord cu decizia și acțiunea lor. Cuvântul acela, cinca tata taimenos, este dens. Este un verb compus, care înseamnă a vota, împreună cu, a-și da aprobarea, alături de, iar Luca spune că Iosif nu a făcut asta. El nu a fost de acord, nu și-a adăugat votul la grămadă.

Acum gândiți-vă la ce implică asta. Procesul lui Isus în fața Sinedriului, descris în Matei și Marcu, a avut loc noaptea. Acest lucru este esențial. Tradiția juridică iudaică din Mișna interzicea în mod specific procesele cu pedeapsă capitală pe timp de noapte. Legea cerea ca procesele cu pedeapsă capitală să fie judecate în timpul zilei, ca verdictul să fie pronunțat a doua zi, pentru a permite reconsiderarea, și ca martorii să fie interogați separat, pentru a preveni complicitatea.

Existau, de asemenea, reguli privind momentele în care procesele nu puteau avea loc deloc, inclusiv în ajunul Sabatului sau al unei zile de sărbătoare. Procesul lui Iisus a încălcat aproape toate aceste garanții: a avut loc noaptea, în reședința privată a marelui preot Caiafa, nu în sala oficială din piatră cioplită, unde Sinedriul se întrunea de obicei. Martorii aduși nu se puteau pune de acord între ei. Marcu spune că mărturiile lor nu se potriveau, iar verdictul a fost pronunțat imediat, în aceeași noapte, fără nicio perioadă de așteptare pentru reexaminare; de ce contează acest lucru?

Pentru că înseamnă că Iosif stătea într-o cameră și privea un proces aranjat. Aceasta nu era dreptate. Acesta era un rezultat prestabilit, deghizat sub aparența unui proces legal. Oamenii puternici din jurul lui decisese deja care va fi verdictul înainte ca primul martor să deschidă gura, iar Iosif era acolo. A privit cum se întâmpla totul. L-a văzut pe marele preot sfâșiindu-și veșmintele și declarându-l pe Isus vinovat de blasfemie. A auzit mulțimea din jurul sălii consiliului strigând după sânge. Iar când a venit momentul votului, Iosif a făcut ceva ce majoritatea dintre noi nu ar avea niciodată curajul să facă. A spus „nu” sau, mai precis, a refuzat să spună „da”.

Într-o încăpere plină de cele mai puternice autorități religioase ale națiunii, când presiunea politică era sufocantă, iar mulțimea de afară cerea execuția, Iosif din Arimateea și-a refuzat consimțământul. Nu știm dacă și-a exprimat opinia deschis.
Nu știm dacă a contestat verdictul sau pur și simplu a stat în tăcere, în timp ce alții ridicau mâna. Luca nu ne spune aceste detalii, dar ne spune rezultatul.

Mâinile lui Iosif au rămas curate de acel vot; când toate celelalte voci din acea sală au spus „vinovat”, a lui nu s-a numărat printre ele, alături de Nicodim.
Știm din Ioan 7 că el încercase deja o dată să-L apere pe Isus în fața fariseilor, întrebând: „Oare Domnul nostru judecă pe un om fără să-l asculte mai întâi?”
L-au redus la tăcere imediat.

„Și tu ești din Galileea?“ Au râs batjocoritor. Implicația era clară. Dacă îl aperi pe acest om, devii și tu dușman.

Așadar, iată doi bărbați, așezați în acea sală în timpul celui mai corupt proces din istorie, știind că este greșit, știind că verdictul este prestabilit și neputând să-l oprească.

Ai fost vreodată în situația aceea? Nu la un proces, evident, ci în momentul în care vezi că se întâmplă ceva despre care știi că este greșit, iar structura de putere din jurul tău a decis deja, iar vocea ta pare atât de mică în fața mașinăriei, încât te convingi că a tăcea este singura opțiune.

Iosif a fost acolo. Și, timp de o noapte, a tăcut. Dar apoi a venit vinerea, iar vinerea a schimbat totul. Pentru că există un moment în viața fiecărei persoane când prețul tăcerii devine mai mare decât prețul cuvântului. Când ceea ce vezi că se întâmplă este atât de greșit, atât de definitiv, atât de devastator, încât frica care te-a ținut ascuns pur și simplu se sparge.

Pentru Iosif din Arimateea, acel moment a fost să-L vadă pe Isus murind. Și uite cine mai era acolo. Marcu 15, versetele 40 și 41: în timp ce cei doisprezece apostoli, cercul restrâns, bărbații care mâncaseră cu Isus și umblaseră alături de El, și care promisese să-L urmeze până la moarte, în timp ce toți aceștia dispăruseră, un grup de femei stătea și privea. Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov și a lui Iose, Salomeea și altele. Marcu spune că ele îl urmau pe Iisus din Galileea și îl slujeau. Ele erau acolo. Nu au fugit. Stăteau pe acel deal și priveau cum omul pe care îl iubeau se sufoca pe o cruce romană.

Dar observați ce spune Marcu despre poziția lor. Priveau de la distanță. Apomacrathen, de departe. Suficient de aproape ca să vadă, dar suficient de departe ca să fie în siguranță. Erau prezente, dar nu interveneau. Nu puteau interveni. Erau femei într-o lume controlată de soldații romani și de bătrânii evrei. Nu aveau nicio poziție politică, nu aveau nicio autoritate legală. Tot ce puteau face era să privească și să jelească.

Acum păstrați această imagine în minte. Apostolii au fugit. Femeile privesc de la distanță, soldații împart hainele, liderii religioși sunt mulțumiți. Și în acea scenă intră Iosif, nu de la distanță, nu ascunzându-se, nu privind, ci mergând direct în centrul puterii romane pentru a revendica trupul unui om condamnat.

Contrastul este uluitor.

Cei care aveau cel mai puțin de pierdut, cei doisprezece ucenici care erau niște necunoscuți din Galileea, au fugit; cel care avea cel mai mult de pierdut, un membru bogat al Sinedriului, a cărui reputație și carieră erau în joc, a pășit în față.
Iată ce face acest moment atât de extraordinar, și totul începe cu un singur cuvânt grecesc. „El a îndrăznit să se ducă la Pilat ca să ceară trupul lui Isus“ (Marcu 15:43).

Și aici textul grecesc dezvăluie ceva extraordinar. Marcu folosește un cuvânt pentru a descrie ce a făcut Iosif în continuare, iar acest singur cuvânt vă spune totul despre transformarea care a avut loc în interiorul acestui om între joi seara și vineri după-amiază. Cuvântul este „Tolmesas”. Provine de la verbul „Tolmao”, care înseamnă a îndrăzni, a avea curaj, a fi suficient de îndrăzneț pentru a face ceva care implică un risc serios. Aceasta nu este curajul cuiva care nu are nimic de pierdut. „Tolmau” este curajul cuiva care știe exact ce riscă și o face oricum.

Marcu spune: „Iosif, Tolmasus, îndrăznind, s-a dus la Pilat și a cerut trupul lui Isus”. Citiți din nou: „îndrăznind”. Marcu vrea să înțelegeți că ceea ce a făcut Iosif în continuare nu era ceva obișnuit. Nu era de așteptat, nu era sigur. A fost un act de sfidare care i-ar fi putut costa cariera, reputația, libertatea și, posibil, chiar viața.
Și totuși a făcut-o.

Iată de ce era atât de important în conformitate cu legea romană. Când cineva era executat prin crucificare, trupul aparținea, de obicei, Romei. Crucificarea nu era doar o sentință de moarte, era o declarație; trupul era adesea lăsat pe cruce zile întregi, ca avertisment public; păsările și animalele îl devorau, iar familiei i se refuza o înmormântare cuvenită – acesta era scopul. Roma voia ca oamenii să vadă ce se întâmplă când provoci imperiul. Faptul ca un bărbat evreu să intre în palatul guvernatorului roman și să ceară trupul unui om care tocmai fusese executat pentru că pretindea că este rege – o provocare directă la adresa autorității romane – era ceva extraordinar. Iosif, practic, se apropia de Pilat și îi spunea: „Mă asociez public cu acest criminal condamnat. Îi revendic trupul. Îi ofer înmormântarea pe care Roma i-a refuzat-o în mod deliberat. Pilat a fost surprins, iar cuvântul grecesc pe care Marcu îl folosește aici merită o atenție specială.

Ithalmason, s-a mirat. A fost uimit. Nu este vorba de o simplă curiozitate. Este vorba de un guvernator roman, un om care supraveghease zeci de crucificări, cu adevărat luat prin surprindere de faptul că o victimă murise atât de repede.
Răstignirea era concepută să fie un proces lent.

Era capodopera de cruzime a Romei; greutatea victimei îi comprima încet plămânii, transformând fiecare respirație într-o luptă conștientă împotriva gravitației. Majoritatea victimelor rezistau două sau trei zile, unele supraviețuiau chiar mai mult.
Soldații de la poalele crucii erau antrenați să aștepte; cunoșteau durata obișnuită, iar șase ore era ceva aproape nemaiauzit. Așa că Pilat a făcut ceva care arată cât de în serios a luat această cerere. L-a chemat pe centurion, ofițerul care stătuse la picioarele crucii toată după-amiaza. Acesta este același centurion care, potrivit lui Marcu 15:39, a urmărit modul în care a murit Isus și a spus: „Cu adevărat, acest om era Fiul lui Dumnezeu”, acel centurion.

Pilat l-a chemat și l-a întrebat direct dacă Iisus era deja mort; centurionul a confirmat acest lucru. Abia atunci Pilat a eliberat trupul. Gândiți-vă o clipă la această scenă.

Iosif stă în pretoriu, reședința oficială a guvernatorului roman, așteptând. Tocmai ceruse trupul unui om executat pentru răzvrătire împotriva Romei. Pilat se află în fața lui, studiindu-l pe acest bătrân evreu bine îmbrăcat, probabil întrebându-se ce urmărește acesta. Un centurion este chemat să depună mărturie. Se dă confirmarea oficială romană a morții, iar apoi Pilat, din motive pe care textul nu le explică pe deplin, își dă acordul. Unii cercetători cred că Pilat ar fi putut simți vinovăție pentru execuție. El deja le spusese mulțimii: Nu găsesc nicio vină în acest om. Își spălase mâinile în public. Faptul că i-a încredințat trupul unui bătrân respectat ar fi putut fi modul său de a se distanța de urâțenia acțiunii la care îl forțase Sinedriul.

Oricare ar fi fost motivele sale, trupul a fost eliberat. Iar Iosif a ieșit din acel palat, purtând o povară pe care nimeni altcineva din Ierusalim nu era dispus să o atingă.
Iar acum ceasul ticăia. Conform tradiției evreiești, Sabatul începea la apusul soarelui, vineri. Odată ce Sabatul începea, totul se oprea: munca, călătoriile, manipularea morților, ritualurile de înmormântare – toate erau interzise până în seara următoare, iar acesta nu era un Sabat oarecare.

Ziua următoare era și prima zi a Paștelui evreiesc, cea mai sfântă sărbătoare din calendarul evreiesc. Urgența era extremă. A lăsa un cadavru neîngropat peste noapte era considerat o încălcare a Deuteronomului, capitolul 21, care poruncește ca un cadavru să nu rămână atârnat de un copac peste noapte, ci să fie îngropat în aceeași zi.

Pentru un om ca Iosif, pe care Luca îl descrie ca fiind „De Chaios”, adică drept, îndeplinirea acestei porunci nu era opțională. Era o chestiune de ascultare față de Tora însăși. Așadar, imaginați-vă scena. Iosif tocmai a părăsit palatul lui Pilat cu permisiunea de a lua trupul. Soarele coboară deja spre orizont. El trebuie să ajungă la Golgota, să coboare trupul răstignit de pe cruce, să-l transporte, să-l pregătească pentru înmormântare și să sigileze mormântul înainte de apusul soarelui. Toate acestea cu un trup care a fost biciuit, străpuns și atârnat timp de ore întregi.

El a cumpărat pânză fină. Cuvântul grecesc este „sindon”, o pânză albă, curată, de înaltă calitate. Nu era o pânză ieftină de înmormântare. Era pânza de in a unui om bogat, cumpărată pentru un scop specific. Conform obiceiurilor funerare evreiești, trupul era spălat cu apă caldă, într-un ritual numit „Rechiza”, un act final de demnitate și purificare. Apoi era înfășurat strâns în pânza de in, cu mirodenii așezate între pliuri pentru a încetini descompunerea și pentru a-l cinsti pe cel decedat.

Iosif a coborât el însuși trupul de pe cruce sau, cu ajutorul slujitorilor, l-a înfășurat în sindon și l-a dus la un mormânt. Mormântul său, mormântul său personal, nefolosit până atunci, săpat în stânca solidă într-o grădină din apropierea locului răstignirii.

Evanghelia după Matei subliniază că era propriul mormânt nou al lui Iosif, unul pe care îl săpase în stâncă; el și-a dăruit propriul loc de înmormântare. Într-o cultură în care mormântul tău era ultima ta declarație de statut și moștenire, Iosif l-a cedat unui tâmplar mort din Nazaret. Iar apoi Ioan ne spune ceva care face această scenă și mai profundă. Iosif nu era singur, a venit și Nicodim. Același Nicodim care venise la Isus noaptea, care încercase să-l apere în fața sinedriului și fusese ridiculizat pentru asta. Nicodim a venit cu șaptezeci și cinci de livre de smirnă și aloe. Șaptezeci și cinci de livre. Acesta nu este un gest modest, ci o înmormântare demnă de un rege.

Doi ucenici secreți, unul lângă altul, săvârșind cel mai intim act de devotament imaginabil: spălând sângele de pe un trup sfâșiat, înfășurând carnea sfâșiată în pânză curată, așezând mirodenii funerare în pliurile acesteia, așezând trupul cu blândețe pe raftul rece de piatră al unui mormânt și făcând toate acestea, știind că până dimineața fiecare membru al Sanhedrinului va afla ce au făcut; nu mai era cale de întoarcere, secretul se terminase.

Dar povestea acelui mormânt nu se terminase încă. Pentru că a doua zi dimineață, sâmbătă, în timp ce întreg orașul se odihnea pentru Sabat, marele preot și fariseii au făcut ceva neașteptat.

„A doua zi care vine după Ziua Pregătirii, preoţii cei mai de seamă şi fariseii s-au dus împreună la Pilat“ (Matei 27, 62).

S-au întors la Pilat. Aceiași oameni care îl presaseră pe Pilat să-L răstignească pe Isus se aflau acum din nou în palatul său, iar de data aceasta erau neliniștiți.
„Domnule”, au spus ei, „ne amintim că, pe când era încă în viață, acel înșelător a spus: «După trei zile, voi învia». Așadar, dă ordinul ca mormântul să fie păzit până în a treia zi. Altfel, ucenicii Lui ar putea veni să fure trupul și să spună poporului că a înviat din morți.”

Citiți cu atenție. amenii care au pus la cale execuția lui Isus se temeau de un om mort; își aminteau profețiile Lui și au luat cuvintele Lui suficient de în serios încât să se întoarcă la guvernator și să ceară protecție militară pentru un mormânt sigilat.

Pilat a aprobat cererea. Soldați romani au fost trimiși la mormântul din grădină. Piatra a fost sigilată cu un sigiliu oficial roman, ceea ce însemna că spargerea ei era o crimă împotriva Imperiului. Gărzi înarmate stăteau de pază la intrare.
Mormântul lui Iosif, mormântul pe care îl dăduse într-un gest de curaj și durere, se afla acum sub paza militară. Aceeași putere instituțională pe care Iosif o sfidase revendicând trupul, încerca acum să țină acel trup închis pentru totdeauna.
Ironia este aproape insuportabilă. Au sigilat mormântul cu autoritatea Romei.
Au postat soldați înarmați cu săbii. Au aplicat un sigiliu imperial pe piatră; toate mijloacele puterii politice și militare au fost mobilizate pentru a se asigura că ceea ce se afla în interiorul mormântului rămânea acolo.

Nu a funcționat, dar vom ajunge și la asta. Există însă ceva ce merită remarcat aici.
Același sistem care l-a pedepsit pe Iosif pentru că a luat atitudine se străduia acum să limiteze consecințele faptelor sale; fiecare instituție care a încercat să reducă la tăcere adevărul a sfârșit prin a dovedi cât de îngrozită era de acesta.

Dacă ați luat vreodată atitudine, ați văzut reacția negativă care a urmat și v-ați întrebat dacă a meritat, rețineți acest gând. Pentru că ceea ce s-a întâmplat apoi la mormântul lui Iosif răspunde la această întrebare. Iată ceva ce cititorii Bibliei trec adesea prea repede cu vederea, dar care este uluitor când te oprești să-l observi.

Cu șapte sute de ani înainte ca Iosif din Arimateea să pășească în palatul lui Pilat.
Profetul Isaia a scris un pasaj despre un rob suferind, în Isaia, capitolul 53.
Este una dintre cele mai dezbătute și analizate profeții din întreaga Scriptură, iar versetul 9 spune astfel: „I s-a dat un mormânt printre cei răi și, la moartea sa, alături de un om bogat, printre cei răi și alături de un om bogat.”

Isus a fost răstignit între doi tâlhari, adică în mormântul celor răi.
Apoi, un om bogat, un membru înstărit al Sinedriului, a venit și a așezat trupul în propriul său mormânt scump, adică „alături de un om bogat în moartea sa”. Iosif din Arimateea probabil că nu avea habar că împlinea o profeție veche de șapte sute de ani. El nu bifa puncte pe o listă teologică, ci acționa din durere. Din iubire, dintr-un curaj care în sfârșit a străpuns ani de tăcere. Și, făcând acest lucru, a intrat într-un rol care fusese scris pentru el cu secole înainte de a se naște.

Asta ar trebui să te facă să te oprești o clipă, pentru că ridică o întrebare care depășește cu mult istoria antică. Ce-ar fi dacă lucrul pe care ți-a fost teamă să-l faci, convingerea pe care ai ascuns-o, adevărul pe care l-ai ținut ascuns nu ar fi doar despre tine? Ce-ar fi dacă momentul tău de curaj ar fi legat de ceva mai mare decât poți vedea în acest moment?

Iosif nu putea vedea imaginea de ansamblu în acea după-amiază de vineri.
Tot ce putea vedea era un om mort care merita o înmormântare cuvenită.
Nu putea vedea dimineața de duminică, nu putea vedea mormântul gol, nu putea vedea că locul în care așeza acel trup urma să devină cel mai semnificativ loc din istoria omenirii. El a făcut pur și simplu următorul lucru corect, cu un cost personal enorm, fără nicio garanție asupra rezultatului, iar asta ne duce la duminică.
Pentru că mormântul în care a avut loc învierea nu era o peșteră oarecare, nu era un spațiu donat de vreun binefăcător anonim, ci era mormântul lui Iosif.
Piatra pe care femeile au găsit-o dată la o parte duminică dimineață era piatra care sigila camera funerară personală a lui Iosif, iar pânzele de in pe care Petru le-a găsit împăturite înăuntru erau cindonul pe care Iosif îl cumpărase și îl înfășurase în jurul trupului, cu propriile sale mâini. Grădina în care Maria Magdalena stătea plângând, unde s-a întors și a văzut pe cineva pe care l-a crezut a fi grădinarul, era grădina în care mormântul familiei lui Iosif fusese săpat în versantul dealului.
Fiecare detaliu al povestirii învierii este legat fizic de sacrificiul unui om care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții ascunzându-se; și ia în considerare costul practic.

În Ierusalimul secolului I, un mormânt săpat în stâncă era unul dintre cele mai scumpe lucruri pe care o familie le putea deține. Cioplitorilor de piatră le-a luat luni întregi să sculpteze o cameră funerară din calcar masiv. Familiile înstărite foloseau aceste morminte de generații întregi, așezând fiecare membru al familiei pe o platformă de piatră pe măsură ce mureau.

Faptul că Iosif și-a dăruit mormântul nou, nefolosit, altcuiva, însemna că propria lui familie va trebui să-și găsească un alt loc de înmormântare. Înseamnă că renunța la unul dintre bunurile sale cele mai valoroase, și a făcut-o pentru un om pe care guvernul tocmai îl etichetase drept criminal. Marcu, capitolul 15, versetul 47, ne spune ceva ce este ușor de trecut cu vederea. Maria Magdalena și Maria, mama lui Ios, priveau și au văzut unde a fost așezat trupul. Aceste femei au reținut locația exactă a mormântului, au memorat locul. Pentru că intenționau să se întoarcă după Sabat, ca să termine ungerea pe care graba de vineri după-amiază o lăsase neterminată. Așa că, când au ajuns duminică dimineața și au găsit piatra dată la o parte, au știut că se aflau la locul potrivit. Nu a existat nicio confuzie. Nu a fost vorba de un mormânt greșit. Ele îl văzuseră cu ochii lor pe Iosif așezând trupul acolo.

Este ceva aproape poetic în asta: omul care și-a ținut credința secretă ani de zile a devenit cel a cărui proprietate personală a devenit scena celui mai public eveniment din istoria credinței. Mormântul său privat a devenit cel mai faimos mormânt gol din lume.

Și iată încă un lucru care merită atenție. Toți cei patru evangheliști, Matei, Marcu, Luca și Ioan, l-au numit pe Iosif din Arimateea pe nume; acest lucru este semnificativ, întrucât, în lumea antică, înscrisurile menționau numele persoanelor cunoscute de comunitate.

Când Marcu și ceilalți evangheliști au inclus numele lui Iosif, ei se refereau la o persoană reală pe care cititorii lor o puteau verifica. Istoricii Bisericii primare au înțeles acest lucru. Iosif nu a fost o legendă sau un personaj literar. A fost un om de care creștinii din Ierusalim din secolul I își aminteau. Numele său a dăinuit deoarece curajul său a dăinuit. O singură faptă într-o după-amiază, iar două mii de ani mai târziu, încă vorbim despre el.

Ce s-a întâmplat cu Iosif după acea vineri?

Biblia nu ne spune; el dispare din narațiune după înmormântare.
Tradițiile ulterioare, scrise cu secole după Evanghelii, susțin că Iosif a călătorit în Marea Britanie și a întemeiat prima biserică creștină la Glastonbury.
Unele legende medievale îl leagă de Sfântul Graal.
Dar acestea sunt povești clădite pe tradiție, nu pe Scriptură.
Răspunsul sincer este că nu știm ce a făcut Iosif mai departe, și poate că tocmai asta este esența.
Poate că povestea lui nu se referă la ce a urmat.
Poate că întreaga greutate a moștenirii sale se bazează pe o singură după-amiază, când un om speriat a încetat să mai fie speriat.
Pentru că iată ce știm cu siguranță. Biserica primară și-a amintit de el. Când evangheliștii s-au apucat să consemneze moartea și înmormântarea lui Isus, ar fi putut scrie pur și simplu: „Un om bogat a luat trupul și l-a îngropat.” Nu era nevoie să-i menționeze numele. Dar au făcut-o. Toți patru. Matei, Marcu, Luca și Ioan. I-au menționat orașul. I-au descris caracterul. Au consemnat faptul că făcea parte din consiliu. Au vrut ca lumea să știe cine era acest om, pentru că ceea ce a făcut el a contat.

Deci, ce înseamnă asta pentru tine, chiar acum, astăzi?

Povestea lui Iosif nu este o piesă de muzeu. Este o oglindă. Iar întrebarea pe care o pune este incomodă. Există ceva în viața ta, chiar acum, în care crezi, dar pe care nu l-ai spus cu voce tare? Poate este vorba despre credința ta. Poate este o convingere despre cum ar trebui să se facă lucrurile la locul de muncă, în familie sau în comunitatea ta. Poate este o vocație creativă pe care cei mai apropiați de tine nu ar înțelege-o. Poate este o limită pe care refuzi să o depășești, în timp ce toți cei din jur o depășesc, iar tu te-ai prefăcut că asta nu te deranjează.

Nu te întreb pentru că știu răspunsul tău. Te întreb pentru că povestea lui Iosif impune această întrebare. El a stat în Sinedriu ani de zile, privind, așteptând, tăcut, și dacă povestea s-ar fi încheiat joi seara, nu i-am fi auzit niciodată numele. Ar fi fost doar un alt lider care a ales confortul în detrimentul convingerii. Dar povestea nu s-a încheiat joi seara. A venit vinerea, iar vineri Iosif a descoperit ceva care schimbă totul odată ce îl vezi.

Vine un moment când durerea de a te ascunde devine mai mare decât durerea de a fi văzut. Cuvântul grecesc este „Ptolmasas”. El a îndrăznit, nu pentru că frica a dispărut, nu pentru că riscul a dispărut brusc, nu pentru că cineva i-a dat permisiunea sau i-a garantat rezultatul. El a îndrăznit, pentru că a ajuns în punctul în care a rămâne tăcut nu mai era ceva cu care putea trăi.

Așadar, întrebarea nu este dacă momentul tău se apropie, ci dacă îl vei recunoaște când va veni și ce vei face atunci când a rămâne ascuns va începe să te coste mai mult decât a face un pas înainte.

Iosif a făcut un pas înainte, iar mormântul său gol a schimbat lumea.

Categories: Studiu biblic