Text-cheie: „Căci toiagul de cârmuire al răutății nu va rămâne pe moștenirea celor neprihăniți, pentru ca cei neprihăniți să nu întindă mâinile spre nelegiuire.” (Psalmul 125:3)
Ideea centrală: Una dintre cele mai mari primejdii pentru un credincios nu este numai răul pe care i-l fac alții, ci răul pe care îl poate produce acesta în propria lui inimă. Dumnezeu nu dorește doar să ne izbăvească de cei răi, ci și să ne păzească să nu devenim asemenea lor.
Text-asociat: „Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz
şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi“ (Proverbe 16:38)
Introducere: Este greu să rămâi bun într-o lume rea
Există o întrebare pe care probabil ne-am pus-o fiecare, măcar o dată: „Până când să mai fiu bun cu oamenii care se poartă rău cu mine?” Cât să mai rabd? Cât să mai iert? Cât să mai fiu cinstit când alții profită de cinstea mea? Cât să mai spun adevărul când minciuna pare să aibă mai mult succes?
Trăim într-o lume în care bunătatea este uneori interpretată ca slăbiciune, răbdarea ca neputință, iar iertarea ca o invitație de a fi nedreptățit din nou. Și atunci apare ispita: „Dacă așa se poartă ei cu mine, de ce să nu mă port și eu la fel cu ei?”
Este momentul în care răul începe să obțină o victorie mai periculoasă decât aceea de a ne produce suferință. Începe să ne schimbe caracterul.
Răul ne-a învins cu adevărat nu atunci când ne-a făcut să suferim, ci atunci când ne-a convins să devenim asemenea lui.
Psalmul 125 vorbește tocmai despre această primejdie. Este interesant că psalmistul începe cu o declarație de siguranță și încheie cu un avertisment moral. Între ele așază realitatea apăsătoare a răutății.
Vom urmări cinci adevăruri.
I. Ca să rămâi bun, trebuie să fii bine ancorat (v. 1)
„Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului, care nu se clatină, ci stă întărit pe vecie.”
Observați că psalmistul nu spune: „Cei ce sunt puternici”, „Cei ce au multă experiență” sau „Cei ce au o voință de fier”. El spune: „Cei ce se încred în Domnul”. De ce?
Pentru că bunătatea creștină nu este numai o problemă de educație, temperament sau politețe. Ea este rodul unei relații cu Dumnezeu.
Unii oameni sunt buni pentru că așa le este firea. Sunt liniștiți, amabili, împăciuitori. Dar ce se întâmplă când sunt provocați? Când sunt nedreptățiți? Când cineva le răsplătește binele cu rău?
Atunci descoperim că bunătatea naturală are limite. Bunătatea spirituală are însă o altă sursă. Pavel ne spune în Galateni 5:22 că bunătatea face parte din roada Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu ne cere să producem prin propriile puteri ceea ce numai Duhul Său poate forma în noi.
Muntele Sionului – o lecție despre stabilitate
Muntele nu rămâne în picioare pentru că nu bate vântul. Rămâne pentru că are o temelie solidă. Tot așa, credinciosul nu rămâne bun pentru că nimeni nu-l provoacă, ci pentru că viața lui este ancorată în Dumnezeu. Aici este prima lecție:
Dacă vrei să nu fii schimbat de răutatea oamenilor, trebuie să fii transformat mai întâi de bunătatea lui Dumnezeu. Domnul Isus spune în Ioan 15:5: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic.” Nu putem trăi asemenea lui Hristos fără să rămânem în Hristos.
Aplicație: Înainte să ne întrebăm cum să ne purtăm cu oamenii dificili, trebuie să ne întrebăm cât de adâncă este părtășia noastră cu Dumnezeu.
II. Ca să rămâi bun, trebuie să știi că nu ești singur (v. 2)
„Cum este înconjurat Ierusalimul de munți, așa înconjoară Domnul pe poporul Său, de acum și până în veac.”
Ce imagine frumoasă! Ierusalimul era înconjurat de înălțimi, iar psalmistul vede în această configurație geografică o ilustrație a ocrotirii divine. Observați progresia dintre primele două versete. În primul, credinciosul este comparat cu un munte. În al doilea, Dumnezeu este Cel care îl înconjoară pe credincios, asemenea munților care înconjoară Ierusalimul. Nu este suficient că avem o temelie sub picioare. Avem și un Dumnezeu care veghează asupra noastră.
De ce este acest adevăr important pentru tema noastră? Pentru că foarte multă răutate se naște din frică. Oamenii mint pentru că se tem să nu piardă ceva. Înșală pentru că se tem că nu vor avea destul. Se răzbună pentru că se tem să nu pară slabi. Îi atacă pe alții pentru că se simt amenințați. Când știi că Dumnezeu este cu tine, nu mai trebuie să-ți aperi existența prin orice mijloace.
David a avut ocazia să-l omoare pe Saul, omul care îl urmărea ca să-i ia viața.
În 1 Samuel 24, David a refuzat să facă acest lucru. Nu pentru că Saul merita cruțat prin comportamentul lui, ci pentru că David a ales să nu-și facă dreptate printr-un act nelegiuit. El a lăsat judecata în mâna lui Dumnezeu. Aici găsim un principiu extraordinar:
Când știi că Dumnezeu îți poartă de grijă, nu mai trebuie să te porți rău ca să-ți faci singur dreptate.
Asta nu înseamnă să tolerăm abuzul sau să renunțăm la dreptate. Putem spune adevărul, putem pune limite, putem cere protecție și putem apela la autoritățile competente fără să cultivăm răzbunarea.
III. Ca să rămâi bun, trebuie să înțelegi pericolul răului prelungit (v. 3)
„Căci toiagul de cârmuire al răutății nu va rămâne pe moștenirea celor neprihăniți, pentru ca cei neprihăniți să nu întindă mâinile spre nelegiuire.”
Acesta este centrul meditației noastre. Este unul dintre acele versete în care descoperim cât de realistă este Biblia în privința naturii umane. Psalmistul nu spune că oamenii neprihăniți nu vor fi niciodată apăsați de răutate. Dimpotrivă, el recunoaște că „toiagul de cârmuire al răutății” poate ajunge peste moștenirea lor. Toiagul reprezintă autoritatea, puterea, dominația. Așadar, există situații în care oamenii răi ajung să aibă putere asupra oamenilor buni. Și totuși, observați motivul pentru care psalmistul dorește limitarea acestei stăpâniri:
„Pentru ca cei neprihăniți să nu întindă mâinile spre nelegiuire.”
Nu spune numai: „Ca să nu mai sufere cei neprihăniți.” Spune, în esență: „Ca să nu ajungă și ei să facă răul.”
1. Răul poate deveni contagios
Există o contaminare morală care se produce atunci când trăim prea mult sub influența răutății. Un om care este mințit mereu poate ajunge să creadă că trebuie să mintă și el. Un om care este înșelat poate ajunge să considere înșelăciunea o metodă legitimă de supraviețuire. Un om care este tratat cu cruzime poate deveni el însuși crud. Nu pentru că răutatea ar fi inevitabilă, ci pentru că suferința netratată spiritual poate produce amărăciune.
Evrei 12:15 ne avertizează să veghem ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, care să aducă tulburare și întinare. Amărăciunea este una dintre cele mai periculoase consecințe ale nedreptății. La început ne doare ceea ce ne-au făcut alții. După un timp, dacă nu veghem, începem să trăim dominați de ceea ce ne-au făcut. Și, în cele din urmă, ajungem să ne definim viața prin răul pe care l-am suferit.
Este posibil să ieși dintr-o împrejurare rea, dar să porți răutatea ei în tine pentru tot restul vieții.
2. Răul ne ispitește să-i adoptăm metodele
Apostolul Pavel spune în Romani 12:17: „Nu întoarceți nimănui rău pentru rău.” Și în versetul 21: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine.”
Observați că Pavel nu ne spune numai să nu facem rău. Ne spune să nu ne lăsăm biruiți de rău. Cum ne biruiește răul?
Nu numai prin ceea ce ne face, ci și prin ceea ce ne determină să facem. Când răspundem urii cu ură, minciunii cu minciună, cruzimii cu cruzime, răul a reușit să-și reproducă propriul caracter în noi. Putem câștiga o ceartă și pierde caracterul. Putem demonstra că avem dreptate și totuși să păcătuim prin felul în care ne apărăm dreptatea. Putem învinge un adversar și să devenim asemenea lui.
Răzbunarea cea mai mare este când dușmanul tău e silit a recunoaște: Tu ești bun și el e rău!“
3. Dumnezeu pune limite răului
Psalmistul spune că toiagul răutății „nu va rămâne”.
Aceasta nu este o promisiune că orice nedreptate va dispărea imediat. Istoria martirilor ne arată că unii credincioși au suferit până la moarte. Dar este promisiunea că răutatea nu are autoritate ultimă asupra poporului lui Dumnezeu. Domnia răului este vremelnică. Domnia lui Dumnezeu este veșnică. În acest sens, răbdarea creștină nu este resemnare, ci încredere în dreptatea finală a lui Dumnezeu.
Aplicație: Poate că cineva te-a nedreptățit. Poate ai fost trădat, mințit, umilit sau disprețuit.
Întrebarea nu este numai: „Cum mă va scoate Dumnezeu din această situație?” Ci și: „Ce fel de om voi fi eu când voi ieși din ea?”
Aceasta este întrebarea pe care Psalmul 125 ne obligă să ne-o punem.
IV. Ca să rămâi bun, trebuie să-I ceri lui Dumnezeu să-ți păstreze inima bună (v. 4)
„Doamne, varsă-Ți binefacerile peste cei buni și peste cei cu inima fără prihană!”
După ce vorbește despre dominația răutății, psalmistul se roagă pentru cei buni. Este semnificativ că nu cere numai înlăturarea celor răi, ci și revărsarea bunătății lui Dumnezeu peste cei care umblă cu inima dreaptă. Bunătatea nu se păstrează automat. Trebuie cultivată. Trebuie apărată. Trebuie hrănită prin părtășia cu Dumnezeu.
1. Nu confunda bunătatea cu slăbiciunea
Domnul Isus a fost bun, dar nu a fost slab. A iertat păcătoșii, dar a condamnat fățărnicia. A primit oamenii disprețuiți, dar i-a confruntat pe cei care exploatau religia. A fost blând, dar nu a fost lipsit de curaj. Bunătatea creștină nu înseamnă să aprobăm răul sau să acceptăm orice nedreptate. Înseamnă să răspundem răului fără să ne lăsăm transformați de el.
2. Nu confunda iertarea cu aprobarea
Putem ierta un om fără să aprobăm ceea ce a făcut. Putem renunța la răzbunare fără să renunțăm la dreptate. Putem iubi un om fără să-i acordăm automat încrederea pe care a distrus-o. Domnul Isus ne cere să ne iubim vrăjmașii, nu să devenim complicii lor.
3. Păstrează-ți inima, nu numai reputația
Psalmistul vorbește despre „cei cu inima fără prihană”. Nu este suficient să părem buni înaintea oamenilor. Dumnezeu privește la inimă. Putem avea un comportament exterior corect și, în același timp, să cultivăm în interior resentimente, invidie și dorință de răzbunare. De aceea, rugăciunea noastră nu trebuie să fie numai: „Doamne, schimbă-i pe cei care îmi fac rău!” Ci și: „Doamne, nu îngădui ca răul lor să-mi schimbe inima!”
Una dintre cele mai frumoase biruințe spirituale este să poți spune: «Am trecut prin multă răutate, dar Dumnezeu m-a ajutat să nu devin un om rău.»
V. Ca să rămâi bun, trebuie să refuzi căile lăturalnice (v. 5)
„Dar pe cei ce apucă pe căi lăturalnice, să-i nimicească Domnul împreună cu cei ce fac rău! Pacea să fie peste Israel!”
Psalmul se încheie cu o avertizare și cu o binecuvântare. Două căi. Două destinații. Calea celor care se încred în Domnul și căile lăturalnice ale celor care se abat spre rău. Este interesant că psalmistul nu vorbește aici numai despre dușmanii din afara poporului lui Dumnezeu. El îi are în vedere și pe cei care se abat de la calea dreaptă. Cu alte cuvinte, nu este suficient să aparții unui popor credincios. Trebuie să umbli tu însuți în credincioșie.
Căile lăturalnice sunt adesea foarte atrăgătoare
Rareori omul alege răul spunând: „Vreau să devin rău.” De obicei găsește justificări. „N-am avut de ales.” „Și alții fac la fel.” „Trebuie să mă apăr.” „Dacă nu procedez așa, voi pierde.” „După tot ce mi-au făcut, merită să le răspund la fel.” Și, încetul cu încetul, începe să considere acceptabil ceea ce înainte condamna. Aceasta este primejdia căilor lăturalnice. Ele nu par întotdeauna foarte depărtate de drumul cel bun. Uneori sunt doar mici compromisuri, mici concesii, mici abateri. Dar direcția contează.
Nu ajungem neapărat departe de Dumnezeu printr-un salt uriaș, ci uneori printr-o succesiune de pași mici în direcția greșită.
Pacea este rezultatul umblării cu Dumnezeu
Ultimele cuvinte ale psalmului sunt: „Pacea să fie peste Israel!”
Psalmul începe cu încrederea și se încheie cu pacea. Între ele găsim protecția lui Dumnezeu, realitatea răului, pericolul compromisului și chemarea la integritate. Nu este o întâmplare. Pacea adevărată nu vine din eliminarea tuturor adversarilor. Nici din câștigarea tuturor disputelor. Nici din faptul că reușim să ne facem singuri dreptate. Pacea vine dintr-o relație corectă cu Dumnezeu. Un om poate avea dușmani în jurul lui și pace în inimă. Dar poate avea și toate conflictele exterioare rezolvate, fără să aibă pace în suflet.
VI. Exemplul suprem: Domnul Isus Hristos
Dacă vrem să vedem cum arată un om care rămâne bun într-o lume rea, trebuie să privim la Domnul Isus. Nimeni nu a fost tratat mai nedrept decât El. A fost trădat de unul dintre ucenici. A fost părăsit de cei apropiați. A fost acuzat pe nedrept. A fost batjocorit, lovit și răstignit. Și totuși, nu a răspuns răutății prin răutate.
Apostolul Petru spune: „Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; și, când era chinuit, nu amenința, ci Se supunea dreptului Judecător.” (1 Petru 2:23)
Observați expresia: „Se supunea dreptului Judecător.” Domnul Isus nu a rămas bun pentru că răul nu L-a durut. Nu a rămas bun pentru că nedreptatea era neimportantă. A rămas credincios voii Tatălui și Și-a încredințat cauza în mâinile Lui.
La cruce, El nu doar ne-a oferit un exemplu moral. A purtat păcatele noastre, ca noi să putem muri față de păcat și să trăim pentru neprihănire (1 Petru 2:24).
Prin El primim nu numai porunca de a trăi altfel, ci și harul unei vieți noi.
Încheiere: Nu lăsa răul altora să hotărască cine vei deveni
Aș încheia prin trei întrebări.
1. Cine îți determină caracterul? Dumnezeu sau oamenii care te provoacă? Dacă răspunzi cu răutate de fiecare dată când ești tratat rău, înseamnă că ai lăsat comportamentul altora să-ți conducă viața.
2. Ce a produs suferința în inima ta? Te-a apropiat de Dumnezeu sau te-a umplut de amărăciune? Te-a făcut mai înțelegător față de suferința altora sau mai aspru?Te-a învățat să te rogi sau să te răzbuni?
3. Ce fel de om vrei să fii la sfârșitul încercării? Nu putem controla întotdeauna ceea ce ni se întâmplă. Nu putem controla întotdeauna ceea ce spun sau fac alții. Dar, prin harul lui Dumnezeu, putem alege să nu răspundem răului prin rău.
Cred că există o idee deosebit de valoroasă în versetul 3, care merită accentuată chiar mai mult decât celelalte puncte.
Psalmistul spune că Dumnezeu limitează stăpânirea răutății „pentru ca cei neprihăniți să nu întindă mâinile spre nelegiuire”.
Aceasta ne descoperă ceva despre grija lui Dumnezeu: El este preocupat nu numai de ceea ce ni se întâmplă, ci și de ceea ce devenim din cauza lucrurilor care ni se întâmplă. Protecția divină nu are numai o dimensiune fizică sau socială, ci și una morală și spirituală.
„Doamne, dacă nu mă scoți încă din mijlocul răutății, păzește-mă să nu intre răutatea în mine!”
Categories: Articole de interes general, Studiu biblic
Leave a Reply