Intrăm în viață ca pe o rampă a autostrăzii, încet, … pe banda din dreapta, … până ce ne sincronizăm cu traficul. Mergem apoi pe ce bandă dorim, evităm sau nu accidente, trecem pe lângă accidentele altora, depășim și suntem noi înșine depășiți de alții. Când e să ieșim, în viață ca și pe autostradă, tragem din ce în ce mai mult pe dreaptă și o luăm mai încet spre rampa destinării noastre.

Părăsim astfel autostrada înțelegând poate prea tărziu că depășirile din trafic, unele pe dreapta, altele pe stânga, unele cu viteza legală altele adesea peste ea, au fost doar o cursă a iluziilor. Ne-am crezut importanți, dar acum, când ieșim din trafic, vedem că autostrada își continuă drumul și traficul intens ca și cum noi n-am fi fost niciodată pe ea. Merg acum alții, cărora nu le pasă de cei care au luat-o pe rampa de ieșire. Ei privesc doar înainte prin parbrizul mașinii, și doar din când în când în oglinda retrovizoare, cu mult mai mică decât parbrizul panoramic.

Mi-au trecut săptămâna trecută toate acestea prin cap, sub povara multelor, neobișnuit de multe, înmormântări la care am participat.

Este, dacă vreți, o traducere sau o adaptare la tema mioritică din România:

„De rupi din codru-o rămurea, cei pasă codrului de ea?“

Nu degeaba spunea înțeleptul Solomon: „Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui“, căci „totul este deșertăciune și goană după vânt“ (Eclesiastul 7:8).

„Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor şi ziua morţii decât ziua naşterii. ² Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om, şi cine trăieşte îşi pune la inimă lucrul acesta. ³ Mai bună este întristarea decât râsul, căci, prin întristarea feţei, inima se face mai bună. ⁴ Inima înţelepţilor este în casa de jale, iar inima celor fără minte este în casa petrecerii. ⁵ Mai bine să asculţi mustrarea înţeleptului decât să asculţi la cântecul celor fără minte. ⁶ Căci râsul celor fără minte este ca pârâitul spinilor sub căldare. Şi aceasta este o deşertăciune.“

Categories: Amintiri, Maxime si cugetari

Tags: Daniel Branzai