„Toc, toc, toc!“ Dimineața aceasta a bătut la ușa mea un poștaș cu un pachet trimis de cineva de departe. Știam că vine. Știam că mi-a fost trimis. Acum era la ușa mea și tot ce trebuia să fac, tot ce mi se cerea să fac era o simplă semnătură, o formală, dar strict necesară confirmare de primire.

Bineînțeles că am făcut-o! Am intrat apoi în casă și m-am bucurat de ceea ce primisem.

Tot cam așa stau lucrurile și cu salvarea lucrătă de Dumnezeu și trimisă nouă prin Christos. Duhul Sfânt bate la ușa inimii noastre și trebuie neapărat să-i deschidem și să semnăm personal de primire. Altfel nu se poate. Cu cât darul este mai mare, cu atât devine mai necesară confirmarea de primire și semnătura personală, iar ceea ce ne-a trimis Dumnezeu este cel mai prețios lucru care există în univers! Eșl nu poate fi „lăsat la ușă“ sau aruncat peste gard, în speranța că-l va lua cineva, cumva, mai târziu …

Convertirea este credința că darul lui Dumnezeu a fost trimis și pe adresa noastră. Pocăința este ieșirea noastră la ușă cu declarația că vrem să primim pe Cel ce ne bate la ușă. Botezul este apoi pecetea, confirmarea că l-am primit. Urmează apoi viața de bucurie darul primit de la Dumnezeu.

Ce păcat că așa de puțini oameni se ostenesc să se ducă la ușă … Ce lipsă de înțelepciune la toți cei ce refuză să depună semnătura personală de primire.

Și ce pagubă … eternă.

Romani 6:23 Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.

Categories: Maxime si cugetari, Teologice

Tags: Daniel Branzai