MARIA  MAGDALENA

O adiere dulce urca dinspre Chedron,
Îmbrăţişând măslinii şi florile în cale,
Când zorii dimineţii se aşezau pe tron
Din creştetul Golgotei şi până jos în vale…

Se răspândeau miresme, iar florile din jur
Îşi ridicau sfioase corolele-n lumină;
Se legănau copacii sub cerul de azur
Şi stol de păsărele zbura peste grădină.

Dar undeva, deoparte, cu faţa-nspre mormânt,
Maria Magdalena plângea cu lacrimi grele,
În timp ce Universul se îmbrăca în cânt
Şi vestea biruinţei se înălţa spre stele.

– Femeie! – se aude în spate-i, blând, un glas:
De ce plângi? Ea tresare: Ah, este grădinarul!
Se-ntoarce către dânsul, făcând timid un pas
Şi-ncet, printre suspine, îşi povesteşte-amarul…

– Marie! Şi-ntreg cerul deasupra ei vibra,
Iar cerul dinăuntru se-nsenina deodată:
– Marie?! – Ah, Rabuni, Tu eşti iubirea mea.
Te-mbrăţişez, Stăpâne, să nu mai pleci vreodată!

      *     *     *

De-atunci şi până astăzi câţi oameni n-au aflat,
La fel ca Magdalena, în zorii dimineţii,
Căutând Învăţătorul, pe Domnul înviat,
Pe Cel care transformă, dând sens deplin vieţii?

De douăzeci de veacuri, cu dragoste şi dor,
El încă mai aşteaptă să ierte de păcate
Pe toţi trudiţii lumii, pe toţi acei ce vor
Viaţă să primească, odihnă, libertate.

De ce mai stai pe gânduri, tu, suflete pustiu,
Înlănţuit de patimi pe tristele redute?
Isus Biruitorul de-a pururi este viu
Şi vrea să-ţi dea în ceruri comori nemaivăzute.         

Categories: Poezii