V. V.  MOISESCU – UN DESTIN FRÂNT ? (I)

Este un titlu cu nuanțe triste. Nu l-am ales eu. Cred că interogația aceasta a fost gândită să stârnească unora curiozitatea. Pentru noi, cei puțini care am avut harul de a-l cunoaște personal, o biografie a lui Vasilică Moisescu ar putea purta altfel de titluri: „Un zbor înalt“ sau „Un zbor dincolo de orizont“.

Am căutat această biografie pe la mulți, dar am găsit-o până la urmă în arhivele acestui site binecuvântat numit „Resurse creștine“. Probabil că le-a transmis-o Cristian Moisescu, fiul lui Vasilică. Le mulțumim.

O voi publica în serial, căutând să o desfac în capitole mai scurte decât în versiunea originală. Cine le va citi se va întâlni cu o lume care nu mai este, dar care a rodit frumos la vremea ei. Lectură plăcută și, mai ales, cu folos.

Daniel Branzai

+++

BIOGRAFIE ŞI OPERĂ

            

Domneşti este o localitate din Judeţul Argeş, România, aflată la o altitudine de 464 m. Localitatea este traversată de DN73C la jumătatea drumului între Curtea de Argeş şi Câmpulung Muscel. Atestată documentar în 1523 şi până de curând a fost si este referită ca cea mai frumoasa aşezare de pe Râul Doamnei. Comuna Domneşti, Argeș este situată la 45°12′25,57″ latitudine Nordică și 24°50′28,72″ longitudine Estică. Are (în 2018) o populaţie totala de 3.206 locuitori. Atestată documentar în anul 1523, numele comunei argeşene Domneşti provine din istoria Ţării Româneşti. Soţia lui Basarab I, Marghita sau Doamna Clara, soţia urmaşului său, Alexandru Nicolae Basarab, au făcut des drumul între Curtea de Argeş şi Câmpulung Muscel. Drumul era prin Domneşti, la egală distanţă de cele două cetăţi de scaun. Aici, domnitorii şi familiile lor poposeau şi se odihneau în “casele domneşti”, un fel de hanuri ale timpului. De la acele locuri de popas se presupune că ar fi venit numele comunei Domneşti.

Partea I

„Din anul una mie nouă sute cinci, luna Maiu, ziua şaptesprezece, ora nouă dimineaţa. Act de naşterea copilului Vasile de secs bărbătesc, născut alaltăeri la cincisprezece Maiu, ora opt dimineaţa, în comuna Domneşti, judeţul Muscel, la casa părinţilor săi din strada Dorobanţu Nr.378, fiu legitim al D-lui Vasile Moisescu, de ani treizeci şi şapte şi al D-nei Ecaterina Vasile Moisescu, născută Preotul Grigore Poinăreanu, de ani treizeci şi şase, ambii cu meseria muncitori şi domiciliaţi în comuna Domneşti.

După declaraţiunea făcută de tatăl care ne-a înfăţişat copilul, întâiul martor, Ştefan Moise Iacob, de ani şaptezeci, cu meseria muncitor, domiciliat în comuna Domneşti, strada Dorobanţu, nr.380, al doilea martor, Dumitru Dumitru Şandru, de ani cincizeci şi opt, cu meseria muncitor, domiciliat în comuna Domneşti, strada Dorobanţu, nr. 383, care au subscris acest act împreună cu noi şi cu declarantele, după ce li s’au citit. Constat după lege de noi, Matei Rizescu, preşedintele comisiei interimare şi ofiţer al stării civile din comuna Domneşti, plasa Stăneşti, judeţul Muşcel.

Martorii declarându-ne că nu ştiu carte, se atestă de noi că au subscris prin punerea de deget”.

Aşa era consemnată în registrul stării civile de la Primăria comunei Domneşti naşterea celui de-al patrulea fiu al lui Vasile Moisescu, cântăreţ bisericesc şi funcţionar poştal din Domneşti, fiu care, conform certificatului de botez eliberat de Parohia Bisericii Buna-Vestire, s-a născut la l5 Mai 1905 după stilul vechi, adică la 28 Mai 1905, după stil nou, moştenind numele tatălui, şi care se va face cunoscut drept Vasile V. Moisescu.

„De-a stânga Râului Doamnei, rasna de satul Domneşti, se vede o casă albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roşu şi albastru. Pervazurile uşei – curate ca un pahar; prispa din faţă lipită cu pământ galben; pe creasta casei, de-o parte şi de alta, scârţâie la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea aşezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite şi grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase”.

Astfel descria în anul 1883 Barbu Ştefănescu Delavrancea, în „Sultănica” Domneştiul de Muscel, comună cu iz de letopiseţ.

Comuna Domneşti, aflată la 60 de kilometri de crestele Făgăraşului („latitudine 45 grade, 13 minute, 48 secunde, cu multe conotaţii simbolice; pe meridianul Piteştiului, diferenţa faţă de reperul universal, Piramida, e de 54897 secunde, cifre întîlnite la intrarea în Marea Piramidă a lui Keops” – menţionează într-o notă Vasile V. Moisescu), la răspântia drumurilor între Câmpulung-Muscel şi Curtea de Argeş, are o remarcabilă tradiţie istorică datând încă din secolele II şi III d.C.

Pe urmele unui castru roman, parte componentă a fortificaţiei romane din care făcea parte şi castrul Jidava de lângă Câmpulung, au fost găsite cărămizi romane, ceramică şi o cheie romană, toate aflate acum în custodia celor două muzee din vecinătate, Muzeul Judeţean şi Muzeul de la Curtea de Argeş. La zece kilometri spre nord de Domneşti se află comuna Corbi cu satele Stăneşti, Corbşori şi Poinărei, comuna Nucşoara cu satele Slatina şi Gruiul, aşezate la poalele munţilor Seţu şi Gruişorul.

Dată fiind localizarea ei favorabilă transportului şi comerţului incipient, încă din primele decenii ale secolului al XIII-lea, comuna Domneşti a cunoscut o afluenţă benefică de negustori şi meseriaşi ardeleni, în special din zona Braşovului, dintre cei ce descoperiseră că s-ar putea sustrage plăţilor vamale de la Câmpulung; aceştia foloseau trecătoarea secretă de la Brătila-Bahna Rusului, trecând prin Domneşti pentru a ajunge la marile târguri din Piteşti, Slatina, Râmnicu Vâlcea.

De numele acestei localităţi se leagă şi personalitatea istorică a lui Seneslau, cel care a avut în Argeş centrul voievodatului său, iar prof. Dr. Petre Ionescu-Muscel, în lucrarea sa „Muscel în Istoria veche şi nouă a comunei Domneşti” din 1941, vorbeşte chiar de o fortăreaţă a lui Seneslau care ar fi existat pe „dealul cimitirului”. (cf. „Magazin istoric”, 15 septembrie, l97l, pag. 21.)

Urmele Casei feudale, descoperite recent, atestă prezenţa casei domneşti a lui Negru-Vodă. Pornind de la tradiţia cronicărească şi de la informaţiile documentare, prof. Dr. I. Hurdubeţiu, în „Magazin istoric”, februarie 1982, validează existenţa reală, nu doar legendară, a celui cunoscut în popor drept Negru-Vodă-Tihomir, tatăl voievodului Basarab I. „Negru-Vodă apare ca un personaj real, care la 1290”, într-un moment de accentuare a presiunii tătarilor, a trecut Carpaţii din Făgăraş în Argeş, a reunit cnezatele şi voievodatele existente în Muntenia încă din 1247, punând bazele Ţării Româneşti, a cărei independenţă avea să o statueze Basarab I, în anul l330.

Râul Doamnei, care desparte în două comuna cu numele Domneşti, are la rândul lui o legendă legată de familia lui Negru-Vodă. Se zice că Doamna Marghita, soţia de neam unguresc a lui Negru-Vodă, întorcându-se de la Câmpulung, unde se afla biserica catolică pe care o frecventa cu asiduitate, ferită de ochii lui Vodă, s-a înecat în râul care-i poartă numele. O altă variantă a legendei sugerează că Doamna lui Negru-Vodă ar fi fost gonită de tătari pe drumul dintre Câmpulung şi Curtea de Argeş şi s-ar fi înecat în râu – cel puţin aşa susţine prof. Luca Paul în raportul înaintat Ministerului Învăţământului pentru întocmirea lucrării „România Pitorească” de Alexandru Vlahuţă, la 28 0ctombrie 1898:

„Se vorbeşte că ar fi fost aici locuinţa de vară a lui Negru-Vodă, iar Doamna sa, fiind gonită de tătari, de la Câmpulung la Curtea de Argeş, s-ar fi înecat în râul ce s-a numit Râul Doamnei, iar satul Domneşti.”

Cu toate acestea, numele localităţii îşi are originea de la existenţa Curţilor Domneşti de la Câmpulung şi Curtea de Argeş. În secolul al XIV-lea, Domneştii au constituit o escală între cele două localităţi, un loc de popas pentru călătorii cu diligenţa, iar în onoarea acestora au fost construite aici case domneşti şi grajduri, precursoarele hanurilor.

În ceea ce priveşte documentele scrise, cel mai vechi ar fi „Hrisovul de la 1352” al lui Neculai Voevod Basarab, fiul lui Alexandru Basarab, feciorul lui Negru Vodă Basarab, prin care acesta dă moşia din Bădeşti mănăstirii din Câmpulung. Acest document a fost reprodus mai întâi de Radu Greceanu în „Revista Română” – l862 şi după aceea de Alexandru D. Xenopol în „Istoria romînilor din Dacia Traiană”, vol. III, p.14. O parte din această moşie era proprietatea locuitorilor din Domneşti. Documentul a fost însă un fals. Moşia Bădeşti nu a fost moşie domnească, iar boierii şi-au păstrat pentru ei moşia Domneşti.

Un alt act este datat la 10 aprilie 1560 şi este semnat de Petru Vodă. Acesta arată că satul şi moşia Domneşti au fost proprietatea lui Neagoe Basarab, care le-a cumpărat cu preţul de 30.000 aspri de la Văsâii din Stănceşti.

Şi Tudor Vladimirescu a trecut prin Domneşti, după ce a fost arestat de eterişti la Goleşti, fiind dus apoi spre Târgovişte, unde a fost osândit. Atât de mare a fost admiraţia locuitorilor pentru Tudor încât, peste ani, la îndemnul învăţătorului C. Dobrescu-Argeş, autorul unei cărţi de istorie despre personalitatea lui Tudor Vladimirescu, aceştia au strâns bani pentru înălţarea statuii de la Târgu-Jiu, care a fost dezvelită la 1 octombrie 1898.

Se poate spune că locuitorii Domneştiului au fost prezenţi la toate evenimentele importante ale istoriei moderne; au luat parte, prin reprezentanţi, la acţiunile revoluţionare paşoptiste, la sărbătorirea Unirii din 1859, au avut proprii eroi căzuţi pentru ţară – 32 în Războiul de Independenţă, 74 în timpul Primului Război Mondial. La cele două campanii militare, 1941-1944 şi 1944-1945, au participat 127 de militari din Domneşti. Dar poate cele mai sângeroase sacrificii umane le-au dat tinerii domnişani anticomunişti susţinuţi de unii veterani de război, cum ar fi Nae Ionescu, Grigore Ion, Şuţa Luca. Ei au luptat timp de zece ani alături de partizanii din munţii Făgăraşului, conduşi de căpitanul Toma Arnăuţoiu. Dacă mai adăugăm şi faptul că Elisabeta Rizea este din Domneşti şi că Domneştiul a fost ultima comună colectivizată, ne putem face o imagine destul de clară despre integritatea morala a ţăranilor de aici.

Elisabeta Rizea a ispăşit 13 ani de temniţă grea pentru că a sprijinit „banda teroristă Arsenescu-Arnăuţoiu”. „Bandiţii” sprijiniţi de Elisabeta Rizea au fost, de fapt, eroii rezistenţei anticomuniste din munţii Făgăraşului.

Elisabeta Rizea a devenit după 1989 simbolul tuturor celor care au luptat cu preţul vieţii şi al suferinţei fizice împotriva totalitarismului.

Dincolo de aversiunea firească a unor oameni liberi, gospodari şi întreprinzători, faţă de ceea ce voia să fie noua orânduire egalitaristă şi autoritară, mai exista şi o propensiune naturală pentru valori democratice, valori întreţinute cu elan iluminist de fruntaşii satului, de la preoţi şi învăţători până la personalităţi politice de anvergură: Ion Mihalache, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, născut în Dobreşti-Topoloveni din Muscel şi Dumitru Alimănişteanu, din conducerea Partidului Naţional Liberal, originar din Bâlceşti, Muscel.

Nu trebuie uitat nici faptul că reşedinţa tradiţională a Brătienilor, Florica şi Mirceştiul lui Pillat, se află tot în apropiere. De asemenea, un alt mare român născut în Boteni – Muscel este Petre Ţuţea.

Domneştiul interbelic se putea lăuda cu un deputat al ţăranilor, ales de două ori, prima dată ca independent, a doua oară ca liberal, un fiu al satului care a reprezentat cu succes judeţul Muscel în Parlamentul de atunci, dl. Moise Moisescu.

Ulterior alegerilor programate de regimul comunist, după ce fruntaşul ţărănist, lider local şi colaborator de seamă al lui Ion Mihalache, Gheorghe P. Şuţa, a fost asasinat, în noaptea de 27 spre 28 Martie 1948, apare firesc, ca o reacţie la violenţele noului regim, o organizaţie – Haiducii Muscelului – ai cărei membri se vor alătura partizanilor din munţi şi, după o rezistenţă de zece ani, vor muri în temniţe.

În „Monografia comunei Domneşti-Argeş” de Elisei N. Avram, G. Boşcănici, Luca I. Ionescu şi M. Mitulescu, apărută la Editura „Caligraf Activ” Piteşti, 1998, de unde am luat aceste informaţii, în capitolul destinat genealogiilor celor mai importante familii din Domneşti, primul loc îl ocupă, aşa cum s-ar şi cădea, familia fondatoare, a preotului Moisescu-Rizescu. Familia Moisescu a dat nu mai puţin de treizeci de preoţi, dintre care un Mitropolit – Nifon şi un Patriarh – Iustin Moisescu.

Scriind, peste ani, despre strămoşii lui, Vasile V. Moisescu menţionează într-o notă olografă:

„Pot dovedi, prin istoricul Xenopol, că mă trag, dinspre tată, din Moise Cioabă, al patrulea care era să fie tras pe roată, (după Horea, Cloşca şi Crişan), dacă nu se refugia în Ţara Românească, întemeind comuna mea natală, Domneşti, jud. Argeş. După mamă, născută în Corbi, Muscel, mă trag din Corvineşti.”

Se spune că, după înfrângerea răscoalei, Horea s-a retras împreună cu tovarăşii de luptă în Pădurea Scorăgetului, în apropiere de Huedin, unde, la 27 decembrie 1784, au fost prinşi. Moise Cioabă a reuşit să scape şi s-a refugiat împreună cu familia în Ţara Românească, unde a şi primit o moşie domnească, punând piatra de temelie a comunei Domneşti.

Deşi exista o biserică de lemn, încă din 1770, cu hramul Sfânta Paraschiva, preotul Moise Duhovnicul (1782-1850), fiul lui Moise Cioabă (în arborele genealogic alcătuit de autorii monografiei despre Domneşti apare eronat ca tată Bucur Cioc) slujeşte întîi într-o căsuţă mică, botezată cu hramul „Sfîntul Nicolae”. Între anii 1828-1829 începe construcţia unei biserici cu hramul „Intrarea în Biserică”. Ea se află în partea de sus a comunei Domneşti, iar dintre ctitorii ei, cel mai de seamă este Popa Moise Duhovnicul, cel care se va călugări spre sfârşitul vieţii, fiind înmormântat la Schitul Robaia. Aceşti ctitori apar zugrăviţi pe zidul intrării în biserică purtând haine ţărăneşti – cojoc, opinci, cămăşi lungi şi căciulă.

Dacă preotul Moise Duhovnicul este întemeietorul familiei Moisescu şi ctitor de seamă al bisericii, nepotul său, preotul Ion Moisescu este cel care a finalizat propriu-zis „Intrarea în Biserică” în anul 1832. Biserica a fost declarată monument istoric de către savantul şi vestitul om politic Nicolae Iorga cu prilejul unei vizite în comuna Domneşti. Ion Moisescu este fratele lui Vasile Moisescu, cântăreţ bisericesc, deci unchiul lui Vasile V. Moisescu.

Dintre cei cinci copii ai lui Vasile Moisescu, primul fiu, Ionel, zis „nenea”, era deosebit de frumos şi evlavios; umplea pereţii casei cu cuvinte ce-i izvorau din inimă, asemenea rugăciunilor împăratului David din Psalmi. Este îndrumat la Seminarul Ortodox din Iaşi unde, îngrijind un preot bolnav de tifos exantematic, se îmbolnăveşte şi moare la doar 19 ani, în 1916, la Fălticeni. În scurta lui viaţă, Ionel se remarcă drept un vrednic fiu al satului, încă din timpul studiilor secundare. Alături de câţiva învăţători, pune bazele societăţii culturale „Junimea”, care avea printre obiective: cuvântări populare, serbări cu piese de teatru, excursii la munte şi la mare, adunarea unor sume de bani cu care să cumpere instrumente muzicale pentru a înjgheba un taraf în comuna Domneşti. Aceasta se întâmpla în vara anului 1914. În iarna aceluiaşi an, cu ocazia Crăciunului, îl regăsim pe Ionel în distribuţia piesei „O noapte furtunoasă”, iar cu ocazia Paştelui următor, printre actorii piesei „Se face ziuă” de Zaharia Bârsan. Din păcate, datorită războiului, societatea „Junimea” din Domneşti a avut viaţă scurtă. Animatorii rămaşi la vatră au trebuit să se mulţumească să activeze în cadrul societăţii de binefacere „Sfânta Treime”, care-l avea printre iniţiatori pe părintele Ion Moisescu.

Vasile V. Moisescu, amintindu-şi de copilărie, notează:

„Fratele meu mai mare avea obiceiul să se ducă noaptea la bisericuţa întemeiată de oier, singura ctitorie, pe acele vremuri, nefinanţată de oficialităţi. Nenea avea cheia locaşului de închinăciune. Şi eu singur, deşi copilandru, tot pe la miezul nopţii, mă suiam în turnul cu toacă şi clopote, să dau semnal sătenilor, la Paşti şi la Crăciun, să se scoale pentru slujbă. Priveam cu emoţie cum se aprindeau luminile. Mă duceam în pădure după flori, ca să le depun pe înfăţişarea Mântuitorului desţintuit de pe cruce, în Vinerea Paştelui, când cântam şi eu cu patos Prohodul, în rând cu sătenii, ocazie când şi ei aveau rol în piesa bisericească.

Fratele meu mai mare, «nenea Ionel» se interesa mult de cultivarea mea spirituală, prin scrisorile pe care mi le trimitea de la Seminarul teologic din Iaşi, prin cărţile din biblioteca sa personală, pe care mi le recomanda să le citesc.”

De obicei pe Ionel îl punea mama, Ecaterina, să citească din Scriptură, pentru că, deşi era ea însăşi fiică de preot şi ştiutoare de carte, femeie învăţată, nu se considera suficient de curată pentru a se apropia de Sfânta Evanghelie. Fiică a Preotului Grigore din Poenărei – Muscel, ştiind pe de rost psalmi şi lungi rugăciuni, organiza slujbe la miezul nopţii, sculându-şi copiii, aşa cum, în propria ei copilărie, tatăl ei, „un patriarh prin cuminţenia şi traiul său”, îşi deprinsese fiicele cu atribuţiile rolului de ţârcovnic-paracliser. „Mama a fost aceea care mi-a dat să citesc Biblia pe cînd începusem să silabisesc” – scrie, mai tîrziu, în „Autobiografia” sa, Vasile V. Moisescu. El îşi aminteşte cu mult drag de familia mamei:

„Mama mare, din partea mămicăi, era de la Câmpulung-Muscel. Era rudă cu marele Spătar Grosu şi cu Nifon Mitropolitul, la al cărui seminar m-au dus părinţii, să devin preot la biserica întemeiată de strămoşii mei.

Strămoşii mamei se trag din Corvineşti, iar la conacul marelui proprietar Vică Poenăreanu a poposit ilustrul istoric A.D.Xenopol, cel care a consemnat genealogia familiei după tată”, nota Vasile V. Moisescu.

Dacă aşezarea Domneşti se poate făli cu fondatori ardeleni, satul Poenărei reprezintă o oază de autohtonism muntenesc într-un context etnografic influenţat considerabil de existenţa populaţiei majoritare originare din Transilvania, care s-a stabilit în aşezările limitrofe: Corbi, Corbşori, Stăneşti şi Galeş.

Deşi urmele existenţei unei comunităţi umane datează din neolitic, prima atestare documentară a Poenăreilor este din 15 noiembrie 1528, când Radu de la Afumaţi emite un hrisov, stabilindu-i hotarele. Dintre documentele cartografice existente, cel mai vechi plan al satului îl constituie schiţa inclusă în „Harta Austriacă” redactată de Specht în 1790.

„Descrierea militară” care completează informaţiile hărţii consemnează existenţa unei „biserici de lemn şi a 14 case”. Referitor la vegetaţie, se menţionează că „erau păduri cu multe crânguri”.

Monumente epigrafice de importanţă documentară – cruci de piatră amplasate pe teritoriul satului – conţin elemente informaţionale referitoare la colectivitatea sătească din Poenărei. Două cruci ridicate de moşneni în timpul domniei lui Grigore Ghica (1660-1664; 1672-1673) marchează traseul vechiului drum domnesc care unea cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Curtea de Argeş şi Câmpulung-Muscel, asigurându-se legătura dintre artera de circulaţie de pe râul Vâlsan cu cea de pe valea Râului Doamnei.

Situat la extremitatea nord-vestică a fostului judeţ Muscel, la hotarul cu fostul judeţ Argeş, satul Poenărei are o poziţie dominantă în bazinul Râului Doamnei, cu altitudinea maximă de 895 m. Este un sat de moşneni, cu un pronunţat conservatorism în tradiţii, descris, mai aproape de noi, de reputatul sociolog român Henri H. Stahl în aceşti termeni:

„Acest sat – care se află bine ascuns într-o poiană a pădurii dintre Râul Doamnei şi râul Vâlsan – a avut, ca sat de moşneni, cândva, parte de un trup de moşie mult mai mare decât acum şi documentele arată cum, rând pe rând, începând din veacul al XVII-lea, micul boier negustor Rucăreanu l-a cumpărat, fără ca totuşi sătenii din Poenărei să fie rumâniţi, rămânând moşneni liberi, oieri şi podgoreni specializaţi în livezi de mere. Interesant e că documentele arată că, deseori, ceea ce cumpărau Rucăreanu şi urmaşii lui nu era pământ, ci doar merii plantaţi pe pământul care, potrivit obiceiului locului, era devălmaş, fiind luat în stăpânire locurească, doar cât putea fiecare să runculuiască din pădure şi să puie pomi fructiferi. Documentele arată cum, pe încetul, aceste stăpâniri locureşti s-au transformat în ocini, boiernaşul cumpărător ajungând a intra în rândurile moşnenilor, chiaburindu-se desigur, dar ca un splendid exemplar de ţăran ridicat la un nivel de cultură cu totul deosebită”.

Prin Legea rurală din 1864, care proclama desfiinţarea clăcii, s-au acordat, în funcţie de numărul de vite posedate, importante loturi de pământ sătenilor, alocate din latifundiile bogătaşilor locali, Mihail Rucăreanu şi Toma Pleşoianu.

Patriarhul familiei Poenăreanu, preotul Grigorie Poenăreanu, este descris de urmaşul său, prof. Grigore Constantinescu, drept „un haiduc de popă de la munte (cum fusese numit anterior de I.Ghica), care trecea, prin codrii Vlăsiei, netulburat de hoţi, întrucât orajaiul se înţelegea pre limba lor, cu haiducii ţigani, putând duce, în desagi, bunătăţi pentru pântecele flămânde ale călugărilor de la Mitropolie şi pentru amicii săi însetaţi de cultură şi nu numai, precum Grigore Alexandrescu, care sălăşluia prin podurile caselor din Dealul Mitropoliei, fără bani, ca orice poet care se respectă.”

Într-adevăr, mondenul popă care frecventa seratele culturale bucureştene alături de Iancu Văcărescu, Ion Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Eufrosin Poteca, fraţii Câmpineanu şi, mai apoi, participa la manifestările Societăţii Filarmonice împreună cu Gr. Băleanu, C.Brăiloiu, I.Voinescu II, N.Golescu, Dimitrie Ghica, tatăl lui Ion Ghica, C.Cornescu, I.Oteteleşanu, P.Poenaru, I.Roset, Gr.Racoviţă, C. Faca, va fi subiectul unei întâmplări anecdotice imortalizate de Ion Ghica în celebrele sale „Scrisori către Vasile Alecsandri”. În epistola „Amintiri despre Grigorie Alexandrescu”, Ghica scrie:

„A doua seară, adunare numeroasă în salonul tatălui meu. Între musafiri se găseau: Văcărescu, Eufrosin Poteca, Eliad, popa Grigorie –  un haiduc de popă de la munte, fraţii Câmpineni şi alţi doi-trei, rude şi amici. Alexandrescu a recitat scene întregi din Sofocle şi Euripid în limba elenă…şi seara s-a încheiat, după cum se obicinuia pe atunci, în sofragerie, cu un curcan fript, admirat de întreaga adunare, blagoslovit de părintele Grigorie Poenăreanu şi salutat de tânărul poet cu fabula sa , care se termina cu:

«Prinţule, în loc de plată,

Aş pofti câţiva curcani.»”.

Iubit de ţărani, străbunicul Ecaterinei Poenăreanu, viitoare Moisescu, a influenţat considerabil nivelul spiritual al satului Poenărei, unde, în 1875, a luat fiinţă una dintre primele biblioteci comunale din România.

Despre fiul său, preotul Gheorghe Poenăreanu, nu avem multe informaţii. O singură menţiune, în Catagrafia fostului judeţ Muscel, făcută la 1840, din porunca Mitropolitului Neofit:

„Satul Poenărei, biserică de lemn, cu hramul Cuvioasa Paraschiva, făcută de ani 134 de Badea Butoi şi Pătru Ciomagu şi acum cu cele trebuincioase se îngrijeşte de locuitori. Preot Gheorghe sin Grigore hirotonit de ani 34, Grigore sin Dumitrache ţârcovnic şi Iordache Grigore paracliser. Minei prost, veşminte asemenea vechi. Preotul Gheorghe adeverez.”

Preotul Grigore Poenăreanu este fiul lui Gheorghe şi are şapte copii, patru fete şi trei băieţi. Conform arborelui genealogic, Maria, sora mai mare a Ecaterinei, căsătorită cu preotul Gheorghe Samoilescu, are, la rândul ei, 6 copii, dintre care, un colonel, Gheorghe Samoilescu, un preot, Ion Samoilescu şi o fiică preoteasă. Cea de-a doua fiică, Paraschiva Drăguşanu, se va călugări după moartea soţului, luând numele de Agripina. Practic, doar familia Moisescu se va abate de la tradiţie, cei patru copii rămaşi în viaţă preferând să desfăşoare activităţi didactice. În acest context, ne putem da seama cât de mare trebuia să fi fost durerea lui Vasile Moisescu senior când, după moartea lui Ionel, speranţele puse în cariera preoţească a lui Vasilică se vor fi dovedit deşarte. Fratele institutor al Ecaterinei, Nicolae Poenăreanu, îşi va căsători fiica cu un preot şi il va indruma inspre preoţie pe fiul Ionel, iar sora mai mică, Justina, îşi va mărita fiica tot după un preot. Doar un alt frate al Ecaterinei, Gheorghe, este cântăreţ şi este căsătorit cu sora lui Constantin Dobrescu-Argeş.

Amintirile din copilărie ale lui Vasile V. Moisescu au drept cadru pitoreasca aşezare Domneşti, evidenţiată de Barbu Ştefănescu-Delavrancea în „Sultănica”, localitate cu mare potenţial turistic, după cum scria, la 8 august 1936, Emanoil Bucuţa, membru al Comitetului de Conducere al O.N.T:

„Cercetând satul Domneşti ca staţiune climaterică şi organizarea oficiului local de turism, n-am decât cuvinte de recunoaştere pentru  frumoasa muncă săvârşită aici şi cum nu se poate mai potrivită să pună în valoare frumuseţile naturale ale ţinutului şi însuşirile româneşti de harnici gospodari şi păstrători de datini ale locuitorilor.”

Vasilică Moisescu era mărunţel de statură, semănând în privinţa acesta tatălui, de la care a mai moştenit sensibilitatea pentru frumos şi dragostea pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Sensibilitatea pentru natură îl va face pe tânărul Vasile V. Moisescu să participe la excursii organizate de asociaţia turistică, dotată cu un autobuz propriu, numit semnificativ „Dor de ducă” şi să se distingă drept un recunoscut alpinist.

Scriind despre primele sale amintiri, Vasile V. Moisescu adaugă:

„Duceam porcii pe platoul dealului sau mai târziu păşteam vitele toamna. Pasiunea mea era să culeg produsele dealului şi ale zăvoiului – tot soiul de bureţi, fragi, zmeură, mure, alune, verdeţuri comestibile – urzici, untişor, lobodă, laba ursului.”

Dintre obiceiurile tradiţionale, îşi va aduce aminte de încondeierea ouălor de Paşti, de colindele din Ajunul Crăciunului sau de momentul când însoţea preotul la Bobotează, ducându-i căldăruşa.

Între anii 1912-1916, Vasile V. Moisescu urmează şcoala primară în localitatea natală, avându-l ca dascăl pe dl. învăţător Luca Paul care, dincolo de preocupările lui de animator cultural, de iniţiator al Societăţii Culturale „Junimea” din Domneşti, de fondator al Societăţii Culturale „Şcoala Nouă”, animat de idei iluminist-poporaniste şi vădind un deosebit simţ practic, va înfiinţa cooperativa „Economatul” şi o bancă populară, „Zorile”, menite să aprovizioneze pe ţărani cu mărfuri mai ieftine, ferindu-i de speculanţi şi de credite, apărându-i de cămătari. Va deveni ulterior inspector general pe ţară al cooperaţiei şi autor de cărţi şi articole.

Dacă începuturile învăţământului în Domneşti se leagă, în mod firesc, de activitatea clericală, şcoala funcţionând în anexele bisericii parohiale „Buna Vestire”, noul local va fi inaugurat în 1904, în prezenţa lui Spiru Haret, Ministrul Şcoalelor la acea dată.

Elevul Moisescu era de atunci pasionat de ştiinţele naturii, chiar reuşind să-şi impresioneze un văr, tiz de-al său, licenţiat în teologie şi geografie, cu informaţiile pe care le avea în domeniu.

Termină cursul primar în 1916, fiind clasificat primul din cei 22 de elevi înscrişi, obţinând media 9,78; printre colegi îi amintim pe Hiru Petre, Tecău Vasile, Gulie Pavel.

Începuse Primul Război Mondial şi singura şcoală secundară ce mai funcţiona era Seminarul Ortodox Mitropolitul Nifon din Bucureşti, căci se întreţinea din fonduri testamentare. Seminarul îşi finanţa bine profesorii, mulţi dintre ei având şi catedre la Universitate. De aceea, cei cu stare îşi încredinţau băieţii în mâna lor nu pentru a ajunge preoţi, ci pentru selecta educaţie primită. Amintim dintre profesori pe Constantin I. Şonţu, ilustru profesor de fizică-chimie, care a funcţionat ca profesor la acest seminar timp de 50 de ani.



Categories: Moisescu

1 reply

  1. Prea Fain!
    Ultimele editări ale plăcutului om de Cultură și Civilizație Istorică, Edilul Aradului de după așa-zisa Revoluție, Domnul Profesor și Fratele Cristian Moisescu asupra Operei rămase Tatălui Lui, după trup, ar fi acestea: https://www.Kerigma.Ro/catalogsearch/result/?attr=0&q=Moisescu
    Pace cu Sănătate! Fapte 18 cu 18, și 21 cu 6,
    DFB ~ Arad, RO
    19 Septembrie 2020 AMD

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: