În fiecare dintre noi este un lucrător împreună cu Dumnezeu, un colaborator al trudei pentru eternitatea sufletelor. Mă fascinează unul din pasajele scise de Pavel într-o vreme de mari tulburări în biserica din Corint:

,,Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu prin care aţi crezut, şi fiecare după puterea dată lui de Domnul.  Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească, aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu, care face să crească“ (1 Cor. 3:5-7).

Sunt două categorii de lucrători menționate în acest text: cel care sădește și cel care udă.

Un om primește un ogor și se mută la țară. Cumpără saci cu grâu și porumb, merge la moară, face făină și învață să trăiască ca oamenii locului. Apoi, primăvara, el face un gest nebunesc. Ia din saci semințele cu care a trăit toată iarna și le îngroapă în pământ, renunță la ele riscând să moară de foame fără ele. Nimeni nu-i garantează că peste vară vor fi condiții corecte de temperatură și că germinarea semințelor îi va aduce recoltă.

Dacă va fi secetă?
Dacă va fi arșiță?

El nu poate ști, dar își face datoria, lăsându-L pe Dumnezeu să aibă grijă de restul. În sens profund, el dă semințele acelea lui Dumnezeu și … așteaptă în credință.

Un altul merge pe câmp și toarnă apă pe suprafața pământului. Udă pământul, spun uni, dar nu e așa. El udă ceva ce nu se vede. Ceva ce este ascuns de privirea lui. O fece prin credința că acolo, în adâncime, sunt semințele care așteaptă ca el să le stâmpere setea. Dumnezeu va face ca apa aceea să ajungă exac unde trebuie.

Mă gândeasc că așa suntem și noi.

Ne cheltuim din viață ca să aruncăm din ce este al nostru și o vreme nu vedem nimic. Pământul acoperă totul și doar credința ne face să sperăm că vom primi un seceriș în toamnă, credința că ce i-am dat lui Dumnezeu va fi dus de Dumnezeu la creștere.

Uneori, și nu de puține ori, plângem și udăm pământul cu apa lacrimilor noasre. Fără lacrimi nu există rodire. Fără lacrimi, sămânța se usucă și piere.

Aruncăm sămânța și o udăm cu lacrimi peste arșițele din timpul veri. Sperăm și ateptăm nebunește că Dumnezeu va putea face să crească, că nu ne-am trudit în zadar, că osteneala noastră alături de El va aduce rod pentru eternitatea sufletelor.

Doamne, ajută!

Categories: Studiu biblic

Tags: Daniel Branzai