O predică pentru predicatori

Când a fost ultima oară când ați vorbit singur, în oglindă? Sunt clipe de adâncă sinceritate, necunoscute de nimeni, dar cu mare influență în evoluția noastră viitoare. Mesajul următor a fost a astfel de „stare de vorbă cu mine însumi”, ca răspuns la una din scrisorile care circulă acum pe Intertnet. Am scris-o dintr-o răsuflare și n-am refăcut-o și nici corectat-o ulterior. S-a revărsat din mine după o noapte de nesomn și de frământări. O supun acum atenției și reacțiilro voastre. Lista aceasta este doar pentru bastori baptiști. Sunt curios care sunt reacțiile voastre.

„Dar ce am împotriva ta, este că ți-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți, deci, aminte de unde ai căzut; pocăiește-te, și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.  Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 2:4-7).

Dacă ceea ce aud că se petrece în lumea evanghelică este adevărat și dacă bisericile se află pe o peroculoasă alunecare dinspre sfințenie spre o viață de compromis cu păcatul, imposibil să mai fie folosită drept mărturie pentru convertirea celor din jur, se pune întrebarea ce este de făcut? Pericolul în care ne aflăm este ca să intrăm în pedeapsa despre care vorbește Domnul Isus în scrisoarea către biserica din Efes: „Îți voi lua sfeșnicul din locul lui”, adică îți voi lua capacitatea de a fi lumină pentru cei aflați în întunerec.

Care sunt căile pe care trebuie să „ne întoarcem de acolo de unde am căzut” , care sunt lucrurile de care trebuie să ne pocăim” și care sunt „faptele dintâi la care trebuie să ne întoarcem” (Apoc. 2:5).

Poate încă și mai urgentă este întrebarea, ce ne-ar putea MOTIVA să facem ceea ce știm că ar trebui făcut? Ce fel de predici ar trebui să rostim în adunările evanghelice pentru ca mulțimile de ascultători să alerge de bună voie spre o viață de sfințenie?

Problema nu este simplă și cere un răspuns din partea lui Dumnezeu. Iaăt ce am găsit eu în realția mea personală cu Dumnezeu și cu Domnul Isus prin intermediul Cuvântului pe care ni L-a lăsat.

I. O clarificare a situației

Cred că ar trebui să stabilim o terminologie pe care să o folosim toți în aceleași semnificații. Eu cred că extremele care se fdefinesc ca „rău” și „bine” în această scriză a creștinismului evanghelic românesc se pot numi consacrare și compromis.

a. Prin consacrare definesc în termeni contemporani acea „sfințire”, acea dare lui Dumnezeu, acea punere deoparte de care vorbește Biblia.

„Să nu mai dați în stăpânirea păcatului mădulările voastre, ca niște unelte ale nelegiuirii; ci dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu, ca vii, din morți cum erați; și dați lui Dumnezeu mădulările voastre, ca pe niște unelte ale neprihănirii” (Romani 6:13)

„Întăriți-vă, deci, mâinile obosite și genunchii slăbănogiți; croiți cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce șchiopătează să nu se abată din cale, ci mai de grabă să fie vindecat. Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12: 12-14).

b. Prin compromis înțeleg acea încercare ne’nțeleaptă de a trăi cu picioarele în două bărci, a fi și cu lumea și cu Dumnezeu, a încerca să trăiești și în Duhul și în firea pământească.

„Zic dar: umblați cârmuiți de Duhul, și nu împliniți poftele firii pământești. Căci firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva firii pământești: Sunt lucruri potrivnice unele altora, așa că nu puteți face tot ce voiți” (Galateni 5:16-17).

„Căci – lucru cu neputință Legii, întrucît firea pământească (Grecește: carnea, aici și peste tot unde e „firea pământească”.) o făcea fără putere – Dumnezeu a osîndit păcatul în firea pământească, trimețînd, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului.

În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământești, umblă după lucrurile firii pământești; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. ªi umblarea după lucrurile firii pământești, este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, și nici nu poate să se supună. Deci, cei ce Sunt pământești, nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai Sunteți pământești, ci duhovnicești, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Romani 8:3-9).

Consacrarea duce la sfințirea personală, la pocăința de fiecare zi, la viața de rugăciune, la studiul Cuvântului și la dorința de a salva pe câți mai mulți din cei aflați încă departe de Dumnezeu, în pericolul pedepsei eterne.

Compromisul duce la o amorțire a tuturor virtuților creștine, la o stare de „căldicel”, suficient de religios pentru a veni la Biserică, dar insuficient de sfânt pentru a duce Biserica în afara zidurilor clădirii ei.

II. O confirmare a impasului

Nu există salvare decât din naufragiu și nu se pot rezolva decât probleme pe care le recunoaștem că există!

Statisticile apărute în România ultimilor ani ne-au pus pe toți în fața unui eșec de proporții. Ca evanghelici persecutați sub regimul comunist ateu, am trăit cu iluzia că, dacă ni s-ar da voie să ne propovăduim liber crezul într-o înfruntare cinstită și deschisă de idei și dacă ni s-ar da voie să ne trăim mărturia fără teama de represalii, vom reuși foarte repede să convingem populația țării de justețea ideilor și traiului nostru și-l vom converti în masă la Christos.

Lipsa de rezultate dată la iveală de recensămintele recente ne fac să căutăm o explicație și ea nu poate veni decât din trei direcții:

a. Poporul român este de vină. Amețit de cap de pretențiile istorice ale ortodocsiei, poporul este, în opinia unora, ne-evanghelizabil. El este legănat în speranțele deșarte ale unei „mântuiri de neam” colective și a fost „vaccinat  de urgență” prin propaganda Bisericii Ortodoxe împotriva „pericolul sectelor.”

b. Biserica evanghelică este de vină. „eliberarea” mult dorită din limitările impuse de statul comunist ateu n-a fost folosită în mod corespunzător de bisericile evanghelice, fie din cauza lipsei de viziune a liderilor ei, fie din cauza trădării mărturiei prin goana după bunăstarea materială, lene spirituală sau preocuparea pentru câștigarea unei poziții de prestanță socială (instituții teologice și diplome academice, clădiri impunătoare, implicarea în structurile politice) în detrimentul mandatului de chemare generală la pocăință (prietenia aceasta cu „lumea” ne-a „domesticit” și am devenit „parteneri” cu lumea, nu acuzatori ai ei).

c. Nu este de vină nici poporul și nici Biserica evanghelică. Ne aflăm pur și simplu într-o vreme a decăderii generale a creștinismului, caracterizată în Biblie prin descrierea bisericii din Laodicea (Apocalipsa3:14-22). Susținătorii acestei păreri pot fi învinuiți de o anumită doză de „fatalism profetic”. Ei văd un calendar al istoriei stabilit sau cunoscut și anunțat mai dinainte de Dumnezeu și singura lor preocupare este să recunoască „epoca” în care trăiesc și să se comporte ca atare. Cei care sunt convinși că trăim în perioada „laodiciană” a istoriei Bisericii, cred că situația „instituției religioase: este compromisă definitiv și că „mântuirea” și Msfințirea” nu mai pot fi experimentate decât dla nivelul individual al credinciosului. Aflat „afară” din structurile bisericești, Isus Christos le scrie laodicienilor:

„Iată Eu stau la ușă, și bat. Dacă aude cineva glasul meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).

Singura omisiune a celor ce împărtășesc acest punct de vedere este că și Bisericii din Laodicea i se mai dă o șansă și un îndemn. Deci, depinde numai de ea să părăsească starea muribundă în care se află:

„ …  te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să te îmbogățești; și haine albe, ca să te îmbraci cu ele, și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale; și doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii, și să vezi. Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, deci, și pocăiește-te!” (Apocalpsa 3:18-19).

III. O catalogare a motivațiilor

Dacă posibilitatea pocăinței și a întoarcerii la consacrarea care duce la sfințirea personală și la posibilitatea de a evangheliza cu succes pe cei din jur există, nu ne mai rămâne să ne întrebăm: „De ce nu facem ceea ce ȘTIM că trebuie făcut?”

Dumnezeu a știut că are de a face cu o omenire pornită spre rău și cu înclinații permanente spre neascultare și păcat. Dumnezeu știe că noi NU VREM să venim la El ca să fim vindecați de inoralitate și decadență (Isaia 55 și 59).

Ca un desăvârșit părinte și pedagog, El folosește în Biblie câteva MOTIVAȚII ca să ne facă să facem ceea ce altfel n-am vrea să facem, deși este spre binele nostru. Le vom lua în ordinea lor firească, așa cum apar ele în Scriptură.

A. Frica.

Există „teologi” care pretind că Vechiul Testament și Noul Testament sunt într-atât de deosebite încât „par, cel puțin”, opera a doi dumnezei deosebiți. Unul al frucii și al pedepsei în Vechiul Testament și altul al drgaostei și al iertării în Noul Testament. Ceea ce se fac că nu observă acești teologi fără talent este că în Noul Testament, Domnul Isus vorbește de trei ori mai mult despre iad decât despre rai. Majoritatea discursurilor Domnului Isus au avut parcă scopul de „a-i speria pe oameni înspre cer”. Frica este unul dintre cele mai fundamentale instincte ale ființei umane. Dorința de autoconservare ne face să acceptăm să îndeplinim lucrăti pe care altfel nu le-a, face. Niciun om n-are bani destui pentru satisfacerea plăcerilor lui personale. Totuși,de frica hoților, oamenii cheltuiesc bani pe lacăte, pe sisteme de alarmă și pe paznici. Ne plângem că nu ne ajung banii, dar aruncăm cu bani în doctori și medicamente pentru că ne este frică de boli, suferință și moarte.

În cartea dedicată prin excelență învățării artei de a trăi, cartea Proverbelor, Biblia spune că „frica de Domnul este începutul științei” (Proverbe 1:7).

Unii spun că frica este doar pentru stăpânirea animalelor, dar Dumnezeu știe că oamenii trăiesc de multe ori chiar la acest nivel „animalic” și au nevoie să fie scoși de acolo. Frica este o motivație teribilă și foarte eficientă.

b. Răsplata.

Această a doua motivație pentru sfințirea personală este evidentă în pildele Domnului Isus. El vorbește despre ea în pilda talanților, în pilda invitației la nuntă, și într-o sumedenie de alte discursuri, publice sau private.

„Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați? Nu fac așa și vameșii? (Matei 5:46).

„Și oricine vă va da de băut un pahar cu apă, în Numele Meu, pentru că Sunteți ucenici ai lui Hristos, adevărat vă spun că nu-și va pierde răsplata” (Marcu 9:41).

„Bucurați-vă în ziua aceea, și săltați de veselie; pentru că răsplata voastră este mare în cer; căci tot așa făceau părinții lor cu proorocii” (Luca 6:23).

„Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea, rămâne în picioare, el va primi o răsplată” (1 Corinteni 3:14).

„Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Corinteni 5:10).

„Căci știți că fiecare, fie rob, fie slobod, va primi răsplată de la Domnul, după binele pe care-l va fi făcut” (Efeseni 6:8).

„Ca unii care știți că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii. Voi slujiți Domnului Hristos” (Coloseni 3:24).

„Păziți-vă bine să nu perdeți rodul muncii voastre, ci să primiți o răsplată deplină” (2 Ioan 1:8).

„Iată, Eu vin curând; și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22:12)

„Răsplata” este o motivație subtilă și eficace. Dumnezeu nu ne „ia” nimic fără a ne asigura că „ne va da” însutit mai mult! Unii spun că „răsplata” nu este o motivație „spirituală” demnă de un creștin. Dumnezeu o folsoește însă și se pare că destul de eficient. Mai ales că avea de a face cu niște evrei care erau obișnuiți să umble după un „ghișeft”:

„Atunci Petru a luat cuvântul și I-a zis: „Iată că noi am lăsat tot, și Te-am urmat; ce răsplată vom avea?”(Matei 19:27).

c. Dragostea.

Aceasta este o motivație de ordin superior. Pentru cel ce a înțeles dragostea lui Dumnezeu și i-a răspuns cu una pe măsură, nimic nu mai este prea greu sau prea mult! Toată lumea sție pe dinafară Ioan 3:16, dar puțini băga de seamă că el este simetric cu un alt 3:16, de data aceasta din 1 Ioan:

„Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El și-a dat viața pentru noi; și noi, deci, trebuie să ne dăm viața pentru frați” (1 Ioan 3:16).

Există o condiționare a sfințeniei care este adânc înrădăcinată în dragoste:

„Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15, 21, 23; 15:10, 14)

„Cunoaștem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu și păzim poruncile Lui. Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. ªi poruncile Lui nu Sunt grele; pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruiește lumea; și ceea ce câștigă biruință asupra lumii, este credința noastră” (1 Ioan 5:3).

Deși nu pare la prima vedere, motivația iubirii este trainică și capabilă de orice sacrificiu. Iustin Martirul a avut-o atunci când i-a răspuns Cezarului roman care-l îndemna să-și abjure credința în Christos și să scape cu viață. Nicolae Moldoveanu a avut-o atunci când a scris cântarea:

Preaibitul meu e unul,
Fără seamăn pe pământ
Cât ați da, de L-ați cunoaște
Ca să fiți și voi ai Lui”.

d. Înțelegerea și integrarea în lucrarea împărației lui Dumnezeu.

Spre deosebire de frică, răsplată sau dragoste, înțelegerea este o motivație la nivelul intelectului. Ea este dobândită odată cu maturitatea spirituală.

Oare care dintre aceste patru motivații la o viață de sfințenie este cea mai bună? Pe care trebuie să o folosim noi?

Singurul răspund la aceste două întrebări este: „Toate sunt la fel de biblice și trebuie să știm să le folosim pe toate și pe fiecare dintre ele”. Dumnezeu le folosește, deci noi trebuie să le folosim.

Cineva observa că aceste motivații cresc de la rudimentar la superior. Frica este animalică, răsplata caută folosul personal, iubirea este altruistă, iar înțelegerea este statornică și definitivă.

Cine a studiat cât de cât pedagogia știe că TOATE aceste motivații trebuie folosite în procesul de educație a copiilor.

La imaturitate, în vremea prunciei și a copilăriei, copilul învață mai ales din frică.

La pubertate, el pierde din frică, dar poate fi modelat prin motivația răsplății. Privilegiile vin împreună cu responsabilitățile.

Pentru adolescență, apare ca motivație dragostea. Eaa rămâne ca motivație și la vârsta adultă, ca în piesa lui Caragiale: „Stimabiule, dacă mă iubești, să trecem la …”

Cea mai superioara motivație pentru vârsta adultă este însă înțelegerea și integrarea liber consimțită într-un anumit proces sau în susținerea unei anumite cauze. Marile treziri religioase, acelea pe care ni le dorim să le vedem repetate și astăzi s-au produs pe fondul unei sensibilizări a oamenilor despre starea lor de păcat și despre cumplita pedeapsă care-i așteaptă pe cei care vor ajunge în iadul cel veșnic.

Sacrificiile cele mai mari s-au făcut uneori din dorința unei răsplătiri viitoare:

„ … unii, ca să dobîndească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea, care li se dădea, și au fost chinuiți” (Evrei 11:35).

Dragostea este legătura desăvârșirii dintre Dumnezeu și om. Atunci când apare, ea reușește să suprime chiar și motivația fricii:

„În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârșită izgonește frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; și cine se teme, n-a ajuns desăvârșit în dragoste” (1 Ioan 4:18).

Conștiența apartenenței la un plan măreț pe care l-a făcut Dumnezeu pentru lumea de acum în pregătirea unei lumi viitoare este probabil cea mai superioară și mai statornică motivație pentru consacrarea creștină și pentru urmărirea unei totale sfințiri personale. Cien și-a dat seama că lumea păcatului este doar temporară, că păcatul nu poate oferi decât plăceri de o clipă urmate de o veșnicie de regrete și cine Îl vede pe Dumnezeu la lucru pentru instaurarea rapidă a unei lumi în care nu va intra nimic întinat și în care va locui neprihănirea se sfințește „din convingere.”

„Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare Sfântă și evlavioasă, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, și trupurile cerești se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, prea iubiților, fiindcă așteptați aceste lucruri, siliți-vă să fiți găsiți înaintea Lui fără prihană, fără vină, și în pace” (2 Petru 3:11-14).

În această categorie trebuie să-i menționez și pe „puritanii” Angliei și pe aceia dintre ei care au emigrat în America. Cine studiază viața puritanilor descoperă foarte repede ca cea mai puternică motivație a perseverării lor în sfințirea personală a fost una … escatologică!

Consecința faptului că englezii au citit Biblia tradusă în limba lor maternă a fost și faptul că ei au descoperit, nu numai, îndepărtarea Bisericii oficiale de spiritualitatea evanghelică, ci și mesajele profetice care anunțau o înfruntare decisivă între „curva cea mare” (identificată de ei cu Biserica Romei) și poporul sfinților. Această nouă înțelegere a fost aplicată la circumstanțele lor social politice și religioase și i-a făcut să creadă că trăiesc vremurile apocaliptice. Aceasta i-a determinat să „o rupă cu păgânatatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpatăre, dreptate și evlavie, așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Christos” (Tit 2:12-13). Oliver Crom[ell s-a văzut pe sine un instrument în mâna divinității atunci când a luptat alături de presbiterienii scoțieni împotriva regelui influențat de catolicism. John {inthrop, unul din întemeietorii „Noii Anglii” (Ne[ England) din Lumea Nouă a dorit să instaureze o „teocrație evanghelică” în care să vină Christos (cartea „John {inthrop, Oliver Crom[ell and The Land of Promise” de Marc Aronson ar trebui să foie lectură obigatorie pentru toți păstorii români, mai ales pentru cei strămutați în America)..

IV. O contracarare a mesajelor periculoase

Știind mai bine decât noi că aceste „motivații” îi îndeamnă pe oameni la sfințenie, Satan, dușmanul sufletelor noastre, caută din răsputeri să le contracareze. El o face în primul rând negând valabilitatea celor patru motivații spre sfințire și în al doilea rând prin aplicarea lor greșită.

Diavolul încurajează răspândirea unei evanghelii lipsite de frică!

Diavolul caută să-i convingă pe necreștini și pe creștini deopotrivă că singura răsplată pe care o poți avea în viață este aceea ope care ți-o poate oferi el în plăcerile de o clipă ale păcatului.

Diavolul caută să ne cufunde într-un creștinism legalism sau, dimpotrivă, tolerant, ambele la fel de lipsite de dragostea fierbinte față de Christos și de Împărăția Lui.

Diavolul caută să nege învățătura despre venirea iminentă a Domnului Isus Christos.

„Înainte de toate, să știți că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor și vor zice: „Unde este făgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții noștri, toate rămân așa cum erau de la începutul zidirii!” (2 Petru 3:3-4).

Tactica aceasta a Diavolului se vede deslușit în ceea ce se predică în multe din bisericile zise „evanghelice” din România contemporană.

Ce este de făcut?

Trâmbița trebuie să sune un mesaj limpede și deslușit, iar trâmbițașii trebuie să-și dea seama că ei predică mult mai mult cu viața, decât cu cuvintele rostite de ei la amvon!

  1.  N-ar trebui să excludem din predicile noastre amenințarea cu pedeapsa divina! Unele din cele mai mari treziri religioase s-au produs atunci când oamenii și-au dat seama de grozăvia pedepsei care-i paște pe cei care nu s-au separat definitiv de lumea păcatului. Una din cele mai celebre predici a fost intitulată chair așa: „Un păcătos pierdut în minile unui Dumnezeu mânios!”
  2. N-ar trebui să uităm să vorbim de „răsplata” pentru care se merită să socotim toate lucrurile de acum drept niște tragice și trecătoare „gunoaie” (Filipeni 3:7).
  3. N-ar trebui să uităm să vorbim și să trăim ca niște adevărați „îndrăgostiți.” Cum se face aceasta? Se spune că un adolescent care începuse să citească nuvele siropease despre aventuri romanitice a întrebat-o pe mama lui: „Mamă, de unde să știu când m-am îndrăgostit cu adevărat?” Răspunsul ei a fost: „Nu-ți face nici o grijă! Când te vei îndrăgosti îți vei da seama și singur.” Peste câțiva ani, băiatul a venit acasă parcă plutind pe deasupra pământului. Cânta și-i străluceau ochii în cap de fericire.”  Mama lui s-a uitat amuzată la el și i-a spus: „Ei acum mai ai nevoie să mă întrebi pe mine dacă te-ai îndrăgostit?” Dragosetea pentru Christos este contagioasă. Se ia … de la om la om! cel mai repede se ia de la … predicatori.
  4. N-ar trebui să ne mulțumim cu o eternă pruncie spirituală. Predicile noastre ar trebui să meargă dincolo de ceea ce se spune astăzi în biserici. Pavel ofta și el cam pentru acelaș lucru:

„În adevăr, voi care de mult trebuia să fiți învățători, aveți iarăși trebuință de cineva să vă învețe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, și ați ajuns să aveți nevoie de lapte, nu de hrană tare. ªi oricine nu se hrănește decât cu lapte, nu este obișnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuințare, să deosebească binele și răul. De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos, și să mergem spre cele desăvârșite, fără să mai punem din nou temelia pocăinței de faptele moarte, și a credinței în Dumnezeu, învățătura despre botezuri, despre punerea mânilor, despre învierea morților și despre judecata veșnică. Și vom face lucrul acesta, dacă va voi Dumnezeu” (Evrei 5:12-6:3).

Mă întreb mereu ce ar măi rămâne din predicile mele dacă s-ar scoate din ele „adevărurile începătoare ale lui Hristos, … temelia pocăinței de faptele moarte, și a credinței în Dumnezeu, învățătura despre botezuri, despre punerea mânilor, despre învierea morților și despre judecata veșnică” ? Mie mi se pare că nici despre acestea n-am vorbit chiar despre toate … Mai este ceva și … dincolo de ele?

Există locuri în care singurul subiect al predicilor este chemarea la mântuire. Oamenilor nu li se spune însă și ce trebuie să facă după ce au venit la Christos. Nu există nici o preocupare pentru procesul de maturizare, de indentificare a darurilor personale și pentru descoperirea misiunii și destinului personal al fiecărui credincios. Ni s-a spus în Semanar că orice predică fără chemare la mântuire este o ocazie pierdută, dar nu ni s-au spus prea multe despre ceea ce trebuie să le spunem celor care s-au întors deja la Christos și băltesc fără noimă pe băncile bisericilor. Atâta vreme cât spirituaitatea eavnghelică va continua să se măsoare doar prin frecvența la biserică și prin mărimea dărniciei, mărturia de dincolo de zidurile adunării va continua să fie debilă și deziluzionantă.

Cea de a doua metodă folosită de Diavol pentru a împiedica consacrarea și umblarea după sfințirea personală este confundarea țintelor. El vrea să amestece motivațiile până ce nu rămâne decât un fel de talmeș balmeș din ele. Dacă nu ne poate împiedica să vorbim cu entuziasm, diavolul dorește să ne vadă vorbind „anapoda” (termenul denumește o situație în care picioarele o iau într-o parte și trupul dorește să m,eargă în alta. „Ana-poda = „împotriva picioarelor” sau „picioare împotrivitoare”).

Ar trebui să ne silim să știm cu cine avem dea face și să căutăm să adaptăm motivația mesajului nostru în funcție de nivelul la care se află interlocutorul sau ascultătorii noștri.

Nu prea are rost să vorbești numai despre „dragoste” și „siguranța mântuirii” unor oameni firești care trăiesc încă robi ai poftelor lor păcătoase.

Una a spus Domnul Isus în public și alta le-a spus El celor din anturajul intim al ucenicilor. Una le-a predicat El celor ce, refuzându-l pe El, refuzau împlinirea planului lui Dumnezeu în viețile lor și cu totul alta le-a spus celor ce, zdrobiți sub povara păcatelor, sttăteau înaintea Lui spălați în lacrimile pocăinței.

Și pentru că veni vorba, siguranța mântuirii și perseverența sfinților în har sunt ambele doctrine susținute de textul Scripturii. Ele sunt asemenea șinelor de cale ferată, merg în paralel. Pe care o preferați? Pe care să o îndepărtăm? Abandonarea uneia din ele ar duce iremediabil la tragedia unui accident feroviar. Pentru ajungerea noastră cu bine la țintă, ne sunt amândouă la fel de necesare.

La fel, nu înțeleg de ce trebuie să ne certăm în dispute sterile despre venirea Domnului. Cine are mai multă dreptate? Pre, post sau a mileniștii? Părerea mea este că singura doctrină care trebuie să ne pasioneze este „iminenta venire a Domnului.” Fiecare generație a tremurat de frica sau de bucuria ei și fiecare generație nu s-a înșelat, ci a avut dreptate.

Dumnezeu procedeaza cu noi ca un părinte înțelept. Dacă un tată le-ar spune copiilor că pleacă în oraș și se va întoarce pe la ora șapte seara, copiii ar fi ispitiți să-și facă de cap cam până la ora șase, șase și jumătăte și să se apuce să făcă curat și să fie cuminți doar cu câteva minute înainte de revenirea lui „tata.” Un ataă înțelept, îngrijorat de purtarea copiilor în lispa lui nu le va spune copiilor lui când se întoarce. „Fiți cuminți, cătata vine repede” le va spune el. Copiii vor fi cuminți și vor păstra toate la locul lor tocmai pentru că nu știu când se va deschide ușa și va intra în casă tata. Dumnezeu este un Tată desăvârșit de înțelept, un pedagog foarte priceput care ne-a spus:

„Vegheați, deci, căci nu știți ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului” (Matei 25:13).

„Și să fiți ca niște oameni, care așteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată, când va veni și va bate la ușă” (Luca 12:36  ).

 Fie că credem în răpirea iminentă, fie că credem în judecata iminentă, trebuie să vestim împreună „iminenta venire a Domnului și Stăpânului nostru!”

Imediat după ce am venit în America, Dumnezeu m-a dus aproape de o foarte mare biserică americană dispusă foarte mult să mă ajute. Am fost repartizat la unul dintre păstori care, prins cu alte o mie de activități, m-a rugat să-i fac sarcina mai ușoară și să-i răspund la trei întrebări. El a luat o foaie de hârtie și a scris sus, pe prima față: „Care sunt scopurile viziunii cu viața personală și cu biserica ta pe următorii cinci, zece, cincisprezece ani?” Lăsând spațiu pentru răspuns, la mijlocul foii a scris: Care sunt obstacolele care crezi că stau în calea împlinirii viziunii tale? Întorcând apoi foaia a scis deasupra: „Cum crezi că te putem ajuta noi?”

Mi-a dat un pix și m-a lăsat singur să mă gândesc în timp ce el se pregătea de zor la un alt birou pentru lucrarea lui de diplomă. După o jumatate de oră s-a întors la mine și m-a văzut palid și cu fruntea plină de broboane mari de transpirație. M-a întrebat: „Ai probleme cu scrisul în limba engleză?” I-am răspuns: Aia este cea mai mică din problemele mele … Am mari probleme cu … gândirea. N-am fost obișnuit să gândesc în perspectivă. În România, noi n-am avut libertatea să acționăm. Am fost reduși la stadiul de a reacționa la ceea ce făceau autoritățile. Niciunul dintre noi n-a știu ce va aduce viitorul în afară de faptul că L-am așteptat pe Domnul Isus.”

A zâmbit și mi-a spus: „Bine ai venit în lumea liberă! Aici trebuie să-ți definești singur drumul și … nu mai poți da vină pe nimeni. Trebuie să terogi și să primești de la Domnul strategia ta de lucru. Noi nu-ți putem spune ce să faci,. Trebuie să o primești de la el. Noi îți putem da doar o mână de ajutor ca să o îndeplnești.”

Dă-mi voie să-ți pun ție astăzi acele câteva întrebări. Dacă ar fi să-ți definești viziunea pe care o ai tu în lucrare, care ar fi ea? Unde vrei să fi împreună cu biserica ta peste cinci, zece, cincisprezece ani? Ce vrei să realizezi până atunci? Care sunt pașii necesari pentru împlinirea viziunii tale? Cu  ce trebuie să începi? Care sunt lucrurile care te-ar putea împiedica să-ți realizezi viziunea ta? Cum vei înlătura din cale aceste obstacole?

Sigur, trezirea spirituală nu trebuie să’nceapă întotdeauna cu păstorii și predicatorii. Dumnezeu poate folosi pe oricine. N-ar fi însă frumos și potrivit ca El să ne vadă pe noi în primele rânduri ale celor care se oferă să lucreze pentru aceasta?

Advertisements


Categories: Raspunsuri la intrebari, Teologice

Tags:

2 replies

Trackbacks

  1. O predică pentru predicatori – ARMONIA MAGAZINE – USA
  2. O predică pentru predicatori – Noutati Crestine

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: