Aceasta este cea de a doua minune/semn din evanghelia lui Ioan. Ea face parte din grupul primelor trei din șapte, ilustrând treptele care duc la salvarea sufletului: ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu (transformarea apei în vin), credința (vindecarea robului unui sutaș) și un act de voință (vindecarea slăbănogului de 38 de ani).
Întâmplarea îi dă ocazia lui Ioan să clarifice relația dintre minuni și credință. Concluzia este că scopul suprem este credința, minunile fiind doar o ocazie de ilustrare a divinității Celui în care credem. Minunile sunt pentru credință, nu invers, credința pentru minuni!
Întors de la Ierusalim în Cana din Galilea, Isus a fost vizitat cu o cerere de unul care auzise și el de minunea cu transformarea apei în vin:
,,Isus S-a întors deci în Cana din Galileea, unde prefăcuse apa în vin. În Capernaum era un slujbaş împărătesc al cărui fiu era bolnav. Slujbaşul acesta a aflat că Isus venise din Iudeea în Galileea, s-a dus la El şi L-a rugat să vină şi să tămăduiască pe fiul lui, care era pe moarte“ (Ioan 4:46-47).
Intrăm într-un impas pentru că Domnul îl refuză și preferă să-i pună la încercare credința:
,,Isus i-a zis: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu nici un chip nu credeţi!”
Slujbaşul împărătesc I-a zis: „Doamne, vino până nu moare micuţul meu”.
„Du-te”, i-a zis Isus, „fiul tău trăieşte”. Şi omul acela a crezut cuvintele pe care i le spusese Isus şi a pornit la drum“ (Ioan 4:48-50).
Urmează apoi o răsturnare a situației! Slujbașul l-a zorit pe Domnul Isus și i-a spus să facă cum zice el, să vină imediat cu el la Capernaum. Domnul Isus îi dă o poruncă: ,,Du-te!“ Este drumul de la credință la ascultare. Credința care ne dă curaj să mergem la Domnul cu cererile noastre trebuie să crească la nivelul la care Îi lasă Lui autoritatea de a decide ce, cum și când să facă. Este schimbarea de la ,,Vino!“, la ,,Du-te!“ Credința adevărată se supune în ascultare și face ce i se poruncește. Ioan ne spune că sutașul a trebuit să treacă printr-o noapte a încercării credinței. Oare de câte ori și-o fi spus el:
,,De ce L-am ascultat și am plecat singur? Ce vor zice cei de acasă? N-ar fi cumva mai bine să mă duc înapoi și să insist să vină și El cu mine?“
Ascultarea de comanda lui Isus i-a adus în zori confirmarea, când a ajuns acasă:
,,Pe când se pogora el, l-au întâmpinat robii lui şi i-au adus vestea că fiul lui trăieşte. El i-a întrebat de ceasul în care a început să-i fie mai bine. Şi ei i-au zis:
„Ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile”.
Tatăl a cunoscut că tocmai în ceasul acela îi zisese Isus:
„Fiul tău trăieşte”.
Şi a crezut el şi toată casa lui.
Acesta este iarăşi al doilea semn făcut de Isus după ce S-a întors din Iudeea în Galileea“ (Ioan 4:51-54).
Omul acesta a plecat prin credință și a ajuns la Credință! A venit la Domnul Isus prin credință, dar a plecat de la El prin ascultare. Aceasta este cheia întregii întâmplări. Isus a insistat să fie tratat ca divin. Nimic mai puțin nu L-a putut satisface. Divinitatea Lui îi dă dreptul să stabilească termenii oricărei lucrări pe care o face. Noi putem propune, dar El dispune! Are prerogativul acesta în virtutea dumnezeirii Sale.
Prin același impas au trecut și cei din familia lui Lazăr. Marta și Maria i-au reproșat că n-a venit atunci când L-au chemat ele să-l vindece pe fratele lor bolmav, dar El le-a asigurat că știe ce face, cum face și mai ales, când face. Singura credință acceptabilă pentru Dumnezeu este cea care este gata să asculte, credința care-L lasă pe El să fie Dumnezeu și să decidă toate lucrurile.
Ca și în cazul primei minuni din Cana, Domnul Isus și-a arătat slava Sa și aceasta a dus la credința celor ce-au fost părtași la ea. Ioan notează că slujbașul împărătesc ,,a crezut el și toată casa lui“ (4:53). Credința care a produs minunea s-a transformat în credința în Isus Christos ca Mesia. Minunea a validat divinitatea Lui. Aceasta a fost rațiunea tuturor minunilor săvârșite de El.
Cred că ar fi potrivit aici să stăruim asupra acestei clarificări despre credință și minuni. Este clar că Domnul Isus a cerut credință, în timp ce oamenii de atunci și dintotdeauna preferă minunile. Așa cum vom vedea în finalul evangheliei lui Ioan, părerea Domnului Isus este că o credință este cu atât mai răsplătită cu cât a avut parte de semne mai puține:
„Tomo” i-a zis Isus, „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut” (Ioan 20:29).
De ce este necesară o asemenea discuție? La urma urmei nu este mai bine să lăsăm pe fiecare să creadă și Dumnezeu ,,să facă după credința fiecăruia“?
Discuția este necesară pentru că trăim vremuri periculoase pentru ,,păstrarea Evangheliei“ și avem datoria să apărăm ,,credința dată odată pentru totdeauna sfinților“ (vezi epistola lui Iuda).
La începutul acestui mileniu, prin anul 2001, liderii charismatici din America au proclamat inaugurarea unei noi epoci creștine numită ,,Noua Reformație“. Ei au anunțat că ,,tot“ ce s-a întâmplat în veacul întâi se va întâmpla acum iarăși. Printre altele, vor apare apostoli care vor avea revelații noi care vor depăși Noul Testament, vom avea contact cu îngerii, vom putea circula dus-întors în cer, vom proclama domnia lui Christos peste tot și toate și vor instaura Împărăția pe toată fața pământului. Ei pretind că vindecările vor deveni lucruri obișnuite și trebuiesc încadrate în forme noi. Cei suferinzi nu vor mai chema presbiterii acasă, ci se vor duce ei la adunare, unde-i vor aștepta servicii speciale de vindecare. Așa ceva nu a existat pe vremea apostolilor, nici pe vremea bisericilor istorice, nici pe vremea primei Reforme. Vi-l închipuiți pe Luther sau pe alt mare reformator să conducă astfel de servicii de vindecare?
NAR (pentru cei care vor să caute fenomenul pe Google) nu este o trezire spirituală autentică, ci o ușă periculoasă spre manifestări ciudate, în care minunile, nu ,,credința în ce este scris“ este autentificarea divină. Ei culeg versete de pe aici și acolo din Biblie, unele adresate exclusiv evreilor și asta doar într-o anumită circumstanță istorică, și construiesc un sistem teologic atrăgător, dar neadevărat. Invalizii și bolnavii incurabili le cad victime nevinovate, munciți inutil de un sentiment de neîmplinire și vinovăție.
,,Cel ce vine va veni și nu va zăbovi“! Până atunci, cred că este bine să ne ferim de extremisme și să nu fim nici din cei care îi spun lui Dumnezeu ce TREBUIE să facă, nici din cei care-I spun ce N-ARE VOIE să facă. Nu este vremea minunilor ,,ca regulă“, dar ele se pot întâmpla oricând ,,ca excepție“. Nu cred că există ,,continuaționaliști“ care să coboare foc din cer ca pe vremea lui Ilie sau să transforme apa în vin ca la nunta din Cana Galilei, deși astfel de actualizări au apărut în șlagăre și poezii (le mai încearcă unii și prin restaurante …). Teologia nu se face însă nici cu poezia și nici cu melodia! Teologia se face buchisind pe textul Scripturii și stăruind cu credincioșie în ,,învățătura apostolilor“.
Este preferabil să stăm în smerenie, să-L lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu și să facă cum crede El de cuviință. Trebuie să rămânem ancorați în Sola Scriptura, până ce Cuvântul se va coborî iarăși printre noi, aducând cu Sine și Împărăția viitoare pentru care am fost îndemnați să ne rugăm cu sârguință: ,,Doamne, vie Împărăția Ta!“
Fără nici o îndoială, Dumnezeu este cu noi în toate necazurile acestei lumi nedesăvârșite. Și tot fără îndoială, noi nu suntem încă cu El, în lumea Lui desăvârșită și lipsită de prezența și prăpădirile păcatului.
Vremurile minunilor
Adresându-mă tuturor celor cuprinși în diferitele presupuse categorii de teologi și celor ce se identifică cu pozițiile lor, iată ce vă supun atenției:
O definiție a minunilor
O minune este definită ca o suspendare sau o modificare temporară a legilor naturii, o intervenție divină extraordinară făcută de obicei cu un scop precis. O altă definiție ar fi că o minune este o ,,singularitate“, un eveniment care contrazice ,,regula“ și este irepetabilă în natura sa. Un exemplu este umblarea pe mare, plutirea unei unelte de fier și scufundarea unui obiect de lemn, învierea unui mort, etc.
Minuni cotidiene
1. Lumea făcută de Dumnezeu este în ea însăși o creație minunată. Apostolul Pavel ne spune că natura ilustrează însușirile nevăzute ale lui Dumnezeu (Rom. 1:20).
Alternative la conceptul de lume creată de Dumnezeu și a rânduielilor din ,,legile naturii“ ar fi haosul și hazardul, arbitrariul unei mișcări brawniene. Pentru cei care au ochi să vadă, fiecare nouă dimineață este o minune care predică existența lui Dumnezeu, iar ,,credincioșia“ lui Dumnezeu este … ,,așa de mare“. Nu este o minune că viața nu există pe alte planete? Minune este că în universul acesta observabil, Cineva a aranjat parametrii naturii exact în așa proporții ca viața să existe și să poată fi întreținută (Psalm. 19).
Minuni neobișnuite
2. Peste mărturia naturii minunate, minunile sunt intervenții extraordinare făcute de Dumnezeu cu scopuri precise. Pentru că ne-am obișnuit cu minunea creației și nu-L mai băgăm în seamă pe Dumnezeu, El intervine câteodată ,,supranatural“ ca să ne șocheze și să ne atragă atenția.
3. Aceste invervenții prin minuni și semne au fost destul de rare în istorie. Eu le numesc ,,vremurile minunilor“ ca să le disting din mersul obișnuit al vremii rânduielilor lui Dumnezeu.
O astfel de vreme a minunilor a fost pe timpul lui Moise. De ce a ieșit Moise în evidență față de ceilalți? Pentru că, spre deosebire de viața naturală a celorlalți, Moise a fost marea excepție, instrumentul prin care Dumnezeu a intervenit supranatural pentru a Se face cunoscut înaintea lui Faraon, înaintea poporului evreu și înaintea întregii omeniri. Vremea minunilor lui Moise a rămas ca un punct de reper în istoria lumii. ,,Adu-ți aminte … cum te-am scos cu mână tare din Egipt“ a fost porunca, pentru că Dumnezeu n-a ales să repete minunile săvârșite de Moise în fiecare generație care a venit după el.
O altă vreme a minunlor va fi pe timpul apocaliptic al trâmbițelor, potirelor, când unele intervenții divine se vor asemăna cu plăgile săvârșite de Dumnezeu prin Moise în Egipt, dar amplificate la scară planetară.
O altă perioadă a minunilor a fost pe vremea lui Ilie și Elisei. De ce au ieșit ei în relief și ce i-a făcut ,,excepționali“? Faptul că ei, și numai ei, au fost instrumentele intervențiilor supranaturale ale lui Dumnezeu în generația aceea. Apostazia adâncă de atunci a trebuit zguduită cu ceva ,,excepțional“ și Dumnezeu a făcut-o.
O altă perioadă a minunilor a fost vremea lui Daniel în captivitatea babiloniană. Scopul acelor evenimente unice a fost să arate evreilor și lumii de atunci că exilul evreilor și distrugerea Ierusalimului unde fusese tronul împărăției lui Israel nu a însemnat și detronarea lui Dumnezeu de pe tronul cerului.
O altă vreme a minunilor a fost vremea oferirii Împărăției mesianice. Epoca a debutat prin activitatea lui Ioan Botezătorul, care, interesant, nu a făcut nici o minune. Vremea ofertei Împărăției s-a manifestat plenar în viața și învățătura lui Isus Christos (Mesia). Așa cum a trebuit să recunoască până și Nicodim, minunile săvărșite de Domnul Isus au fost certificarea calității Lui de trimis al lui Dumnezeu (Ioan 3:2). Oferta Împărăției a fost refuzată de evrei și acum suntem în vremea Bisericii (mare confuzie în limba română din cauza terminologiei ortodoxe: basileia=împărăție). Apostolii au considerat capacitatea de a săvârși minuni un fel de atestat divin al misiunii și autorității lor. Apostolul Pavel vorbește chiar despre ,,semnele unui apostol“ (2 Cor. 12:12). De ce erau acestea așa de deosebite? Pentru că numai un apostol le-ar fi putut face, ceilalți nu. Minunile au fost și în acest caz excepția, nu regula.
De ce se întâmplă așa de puține minuni în vremea Bisericii ? Mai întâi trebuie să ne punem de acord cu această afirmație, căci ea descrie o ,,realitate istorică“. Noi putem să ne facem învățături și doctrine după cum credem sau ne place, dar realitatea practică este foarte ,,încăpățânată“ ! Ea face numai cum vrea ea. Orice doctrină de-a noastră trebuie verificată cu realitatea istorică. O privire panoramică asupra istoriei bisericilor catolică și ortodoxă, ne arată că una din condițiile preliminare pentru canonizarea unui ,,sfânt“ a fost și este să fi făcut cel puțin o minune. De ce este acesta un semn al statutului de ,,excepție între creștini“? Pentru că săvârșirea de minuni nu a fost și nu este un eveniment obișnuit, de fiecare zi.
Dacă ,,Christos a purtat la Cruce toate păcatele și boalele noastre“ (și asta ar însemna o perpetuă sănătate a trupului creștinilor) cum de apostolul Pavel, autoritatea lui Dumnezeu pentru Biserică, ne-a spus în Romani 8 că:
,,Toată firea suspină și sufere așteptând descoperirea fiilor lui Dumnezeu … Și nu numai ea, dar și noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi și așteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru“ (Care este deci încă în viitor !!!)
La aceasta, apostolul Pavel adaugă:
,,Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiți (pentru asta așteptăm noi ,,înfierea“). Dar o nădejde care se vede (adică dacă am fi experimentat deja ,,răscumpărarea trupului“ și n-am mai cunoaște boala) nu mai este nădejde: pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui?“
,,Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem (,,răscumpărarea trupului nostru“), așteptăm cu răbdare“ (Rom. 8:20-25).
Apostolul Pavel ne spune că trupul nostru, casa noastră pământească ,,se desface“, repetănd ceea ce ne spusese deja Solomon-Eclesiastul despre bolile degenerative ale organismului (Ecles. 12:1-7).
Raportul scris al lucrărilor Apostolului Pavel conțin și ,,limitările“ semnelor apostolice. Ele nu s-au manifestat oricând și cu oricine. Tocmai aceste manifestări sporadice le-a conferit caracter de ,,semne“ ale realităților împărăției care va veni, nu de dovadă că această împărăție a și venit (!). Pe Trofim la lăsat bolnav în Milet, lui Timotei nu i-a recomandat mai mult rugăciune și credință, ci i-a recomandat ca tratament medical ,,Să nu mai bei numai apă, ci să iei şi câte puţin vin, din pricina stomacului tău, şi din pricina deselor tale îmbolnăviri (s.n.)“ – 1 Tim. 5:23. Pe Epafras l-a văzut neputincios aproape murind lângă el (,,căci a fost bolnav și foarte aproape de moarte“) și numai un har special de la Dumnezeu l-a ținut în viață.
Se pare că Pavel a avut el însuși o boală de ochi care-l făcea să scrie neîndemânatec ,,cu litere mari“ ( Gal. 6:11; 2 Tes. 3:17; 1 Cor. 16:21; Col. 4:18), fiind forțat să-și dicteze scrisorile unui ,,terțiu“ (Rom. 16:22). Alte beteșuguri au necesitat ca doctorul Luca să stea mereu alături de el. A fost bolnav trupește în Galatia:
,,Dimpotrivă, ştiţi că, în neputinţa trupului v-am propovăduit Evanghelia pentru întâia dată. Şi, n-aţi arătat nici dispreţ, nici desgust faţă de ceeace era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuş Hristos Isus (,,înger“ și ,,Christos“ într-un trup neputincios?)“ (Gal. 4:13-14).
Ca să nu mai vorbim de celebrul ,,țepuș în carne“ de care n-a scăpat niciodată, oricât de mult s-a rugat el Domnului (2 Cor. 12:9-10).
A spune că minunile au caracterizat mereu și continuu viața copiilor lui Dumnezeu, fie în Vechiul Testament, fie în Noul Testament este deci o contrazicere a realității istorice. Sigur, Dumnezeu poate face orice, oricum și oricând. Dar El a ales să nu intervină în legile naturii pe care a creat-o decât rar și cu scopuri întotdeauna foarte bine precizate.
Luând dintre ,,minunile neobișnuite“ aspectul vindecărilor divine (am putea lua însă oricare altă categorie a minunilor) putem spune că suntem, în general, de acord cu cel care a spus că vindecările sunt înlăturarea condiției de boală și pot fi de trei feluri:
– vindecări pe care le face Dumnezeu fără medicamente și doctori,
– vindecări pe care le face Dumnezeu prin medicamente și doctori și
– vindecări depline prin moarte, adică prin scoaterea din realitatea decăzută de azi.
O nuanță care subliniază cumva ,,obișnuitul“ cu care ne-am prea obișnuit este și aceasta:
,,Eu cred în vindecarea divină, dar cred și mai mult în sănătatea divină!“ – dr. Curtis Nims
Faptul că Dumnezeu ne menține sănătoși într-o lume dezechilibrată și decăzută din cauza păcatului este o minune mai mare decât orice vindecare! Ne-am obișnuit însă cu sănătatea și nu-i mai mulțumim lui Dumnezeu cum s-ar cuveni pentru ea. Strigăm doar când ne îmbolnăvim, de parcă am avea un drept garantat la sănătate veșnică.
Nu poți fi ,,continuaționist“ cu orice preț și să ai ambiția să spui că minunile săvârșite de Dumnezeu prin Moise trebuie să se manifeste și astăzi. În mod similar nu poți pretinde că noi TOȚI suntem continuatorii lui Ilie și Elisei. Concluzia este că nu ne putem numi nici continuatorii minunilor săvârșite de Domnul Isus și de apostoli atunci când Dumnezeu încă făcea oferta Împărăției celor din poporul evreu. Acum, când Împărăția a fost refuzată și experimentăm o realitate tristă ,,până la reașezarea tuturor lucrurilor“ (Fapte 3:21), trăim într-un climat al mântuirii ,,prin credință“. Nu uitați că evreilor care îi cereau neîncetat minuni, Domnul Isus le-a răspuns:
,,Pe cînd noroadele se strângeau cu grămada, El a început să spună: ,,Neamul acesta este un neam viclean; el cere un semn; dar nu i se va da alt semn decât semnul proorocului Iona. Căci după cum Iona a fost un semn pentru Niniviteni, tot aşa şi Fiul omului va fi un semn pentru neamul acesta“ – Luca 11:23
Minunle făcute de Domnul Isus au fost și ele adeseori învăluite în discreție. Domnul i-a oprit adesea pe cei cărora li se întâmplaseră să le facă publice. El nu a vrut să-i ,,copleșească“ pe evrei printr-o cascadă a minunilor, ci a vrut doar să întărească credința celor înclinați să-L identifice drept Mesia, ,,Unsul trimis de Dumnezeu“.
De ce a respins Domnul Isus ispitele minunilor propuse de diavol în celebrul pasaj al ispitirii din pustie? Pentru că, așa cum demonstrează strălucit Dostoievschi, preluînd un principiu enunțat de apostolul Pavel: minunile nu schimbă neapărat natura umană, ci îi poate ațâța periculos doar setea după senzațional și după ,,mâncarea pieritoare“ (Ioan 6:26-27). Minunile săvârșite de Moise nu i-au transformat pe evreii de atunci într-o suficientă măsură ca să nu mai cârtească împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise. Evreii din generația minunilor au pierit cu toți în pustia nemulțumiților. Minunile săvârșite de Ilie și Elisei nu i-au transformat prin pocăință pe evreii de atunci. Ele n-au împiedicat ducerea lor în cuptorul curățitor al robiei. Minunile săvârșite de Domnul Isus nu i-au transformat pe contemporanii Domnului Isus și nu i-au împiedicat să-L părăsească, să-L huiduiască și să-L dea la moarte.
Iată principiul salvării lumii emis de apostolul Pavel:
,,Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii. Iudeii, într-adevăr, cer minuni, şi Grecii caută înţelepciune; dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu, este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu, este mai tare decât oamenii“ (1 Cor. 1:21-25).
Dumnezeu a săvârșit cea mai mare minune a istoriei în momentul Lui de maximă slăbiciune, crucificarea. El a refuzat sugestia: ,,Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce“, deși putea foarte bine să o accepte. După înviere, în loc să se arate tuturor, copleșindu-i cu minunea revenirii la viață, El a ales să se arate doar selectiv, la oameni cu care avea scopuri precise, ascunzându-Se parcă de toți ceilalți într-un anonimat care a îngăduit necredinței să facă victime până în ziua de astăzi.
Vremea minunilor Christice a mai durat apoi pentru evrei în perioada apostolică, când au devenit semne de autentificare. Nu la întâmplare, doctorul Luca alege în Faptele Apostolilor să ne arate că Pavel a făcut cam exact aceleași minuni și semne ca și Petru. Intenția lui a fost să prezinte minunile lui Pavel drept o acreditare apostolică ,,de aceași rang“ ca și a lui Petru. Providențial, ne trebuia o astfel de atestare, căci fără ea n-am fi dat o mare atenție scrierilor lui Pavel, care ocupă o parte masivă din Noul Testament. Vremea oferirii Împărăției pentru poporul evreu s-a cam încheiat odată cu ultimul capitol al Faptelor, când Pavel nu a încercat să-i convingă pe evrei care l-au vizitat în arestul său la domiciliu din casa de la Roma prin săvârșirea de minuni și semne supranaturale, ci le-a dovedit din împlinirea Scripturilor că își ratează temporar oferta divină:
,,Fiindcă Iudeii i se împotriveau şi-l batjocoreau, Pavel şi-a scuturat hainele, şi le-a zis: ,,Sângele vostru să cadă asupra capului vostru; eu sunt curat. Deacum încolo, mă voi duce la Neamuri“ (Fapte 18:6; Fapte 28:24-29).
A spune că minunile ca semne de autentificare continuă și astăzi după ,,rețeta“ din ultimul capitol al Evangheliei lui Marcu înseamnă a da apă la moară ,,bisericii șerparilor“ din America unde autentificare creștină se face prin joaca cu șerpi veninoși. Ca să nu mai spun despre o validare care ar fi necesară prin ingurgitarea unor băuturi otrăvitoare … Astfel de circuri americane nu sunt vrednice de Evanghelie.
Vremea Bisericii nu este o vreme a minunilor, ci a credinței ,,în ciuda lipsei minunilor“. Ucenicii Domnului Isus n-au dus-o prea bine de-a lungul veacurilor. Același Dumnezeu care a închis gurile leilor pe vremea lui Daniel n-a mai făcut-o și când urmașii Lui au fost dați la fiare în arenele romane. Același Dumnezeu care a fost cu cei trei tineri în cuptorul cu foc și i-a scos de acolo nevătămați n-a intervenit în nici un fel când creștinii erau arși pe rug. Același Dumnezeu care l-a izbăvit în mod miraculos pe Petru din temniță n-a intervenit la fel ca să-i scape nici pe Iacov și nici pe cei din lanțul de martiri pomeniți în ,,Oglinda martirilor“ (,,The Martyrs Mirror“), care se continuă azi cu creștinii din Irak și din celelalte țări musulmane.
Sigur, minunile și vindecările divine au continuat și în vremea Bisericii, dar nu ca regulă, ci ca excepții ale harului divin. De ele ne bucurăm și noi astăzi. Pentru ele ne rugăm atunci când avem câte ,,un țepuș“ ca apostolul Pavel, dar ca și el suntem lipsiți de ele ori de câte ori Dumnezeu găsește că așa este ,,mai bine“. (O mărturie extraordinară are Joni Eareckson Tada, pe care mulți dintre noi am ascultat-o personal depunându-și mărturia).
Este adevărat că Domnul Isus a venit ca să nimicească lucrările diavolului, dar deocamdată lucrarea aceasta este doar în domeniul sufletului. Restul nu se face acum, ci ,,atunci“. Trupul își așteaptă, împreună cu tot restul creației ,,clipa răscumpărării“ nădăjduite, așa cum o numește apostolul Pavel în Romani 8. Acum, ,,lumea zace în cel rău“ și el este domnul lumii acesteia. Știind că mai are doar puțină vreme, diavolul își face de cap și caută să îi înghită pe cei care-i aparțin lui Christos. ,,Nimicirea lucrărilor diavolului“ nu este misiunea creștinilor. O va face doar Christos la cea de a doua Sa venire. Atunci El va lua în stăpânire nu numai trupurile noastre, ci și întreaga lume.
Categories: Studiu biblic, Teologice
Ce știu creștinii și nu știu evreii? 
barzilaiendan.com 
Leave a Reply