„Ce faci la răscruci hotărăște un-te duci!“

Cu abilitatea unui scriitor priceput, înainte de a intra în cronica istorică propriu-zisă, Samuel prezintă pe scurt în primele două capitole şablonul după care va scrie, desfășurând acea superbă succesiune pedagogică cu o lecție clară:

a. – păcatul duce la pedeapsă;
b. – pedeapsa duce la pocăință;
c. – o pocăinţă iluzorie duce la îndepărtarea de Dumnezeu;
d. – dar pocăinţa sinceră duce la prosperitatea adusă de intervențiile salvatoare ale lui Dumnezeu.

I. Motivele apostaziei lui Israel (Jud. 1:1 ‒ 3:6)

Prima secțiune majoră a cărții (1:1 ‒ 3:6) explică foarte clar de ce perioada Judecătorilor a fost una din cele mai întunecate din istoria lui Israel.

Iosua a murit (Jud. 1:1). Anii de după el au marcat trecerea de la succes la suferinţă, făcând din poporul învingător un popor înfrânt. Semințiile lui Israel se implică în procesul de desăvârşire a cuceririi Canaanului şi de consolidare a ocupaţiei Ţării Făgăduinţei. Evenimentele descrise aici stabilesc fundalul pe care se va desfășura apoi tot restul acțiunii din carte (3:7 ‒ 16:31).

Cartea Judecători poate fi privită ca având o introducere alcătuită din două secţiuni (1:1 ‒ 2:5 și 2:6 ‒ 3:6) și o încheiere tot din două părți (17:1 ‒ 18:31 şi 19:1 ‒ 21:25).

Între ele există idei paralele care leagă simetric prima parte a introducerii (1:1 ‒ 2:5) cu a doua parte a încheierii (19:1 ‒ 21:25) și partea a doua a introducerii (2:6 ‒ 3:6) cu prima parte a încheierii (17:1 ‒ 18:31).

„Domnul a răspuns: «Iuda să se suie; iată că am dat ţara în mâinile lui»“ (Jud. 1:2).

Faptul că Dumnezeu alege ca Iuda să fie prima seminție care să pornească la atac este în armonie cu profeția care anunțase că Iuda va fi conducătorul celor douăsprezece seminții:

„Iudo, tu vei primi laudele fraţilor tăi; mâna ta va apuca de ceafă pe vrăjmaşii tăi. Fiii tatălui tău se vor închina până la pământ înaintea ta. Iuda este un pui de leu. Tu te-ai întors de la măcel, fiule! Iuda îşi pleacă genunchii, se culcă întocmai ca un leu, ca o leoaică: cine-l va scula? Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo, şi de El vor asculta popoarele. El îşi leagă măgarul de viţă şi, de cel mai bun butuc de viţă, mânzul măgăriţei lui; îşi spală haina în vin, şi mantaua în sângele strugurilor. Are ochii roşii de vin şi dinţii albi de lapte.“ (Gen. 49:8-12).

Prima scenă a conflictelor oferă mari speranțe. Totul este încă așa cum trebuie să fie. Sistemul teocratic este așezat temeinic și funcționează foarte bine. Israel ascultă de indicațiile divine și Dumnezeu ascultă rugăciunile poporului. Samuel pare să-şi prevină cititorii să se aștepte la lucruri mari, făcându-i apoi să fie părtași împreună cu el la marile dezamăgiri care au urmat. La început, seminția lui Iuda face mari isprăvi în ascultare de Domnul, dar ulterior se dovedește lipsită de curaj și râvnă pentru a lupta împotriva popoarelor din câmpia maritimă (Jud. 1:1-19).

„Fiii lui Iuda s-au coborât apoi ca să bată pe canaaniţi, care locuiau muntele, ţinutul de miazăzi şi câmpia. Iuda a pornit împotriva canaaniţilor care locuiau la Hebron, numit mai înainte Chiriat-Arba; şi a bătut pe Şeşai, pe Ahiman şi Talmai.“ (Jud. 1:9-10).

Șeșai, Ahiman și Talmai au fost, fără îndoială, conducătorii Hebronului (care în traducere înseamnă „alianță, confederație“) și era orașul așezat la cea mai mare altitudine din Iuda (aprox. 1.000 m). Numele său vechi a fost Chiriat-Arba, „cetatea lui Arba“ tatăl lui Anac, cel care, probabil, a fondat-o inițial:

„Au dat Hebronul lui Caleb, cum spusese Moise; şi el a izgonit de acolo pe cei trei fii ai lui Anac.“ (Jud. 1:20; Ios. 14:15; 15:13; 21:11).

Anachimii erau renumiți deja ca un dușman feroce și de neînvins:

„Ascultă, Israele! Astăzi vei trece Iordanul, ca să te faci stăpân pe nişte neamuri mai mari şi mai puternice decât tine, pe cetăţi mari şi întărite până la cer, pe un popor mare şi înalt la statură, pe copiii lui Anac, pe care-i cunoşti şi despre care ai auzit zicându-se: «Cine va putea să stea împotriva copiilor lui Anac?!»

Să ştii azi că Domnul, Dumnezeul tău, va merge El Însuşi înaintea ta, ca un foc mistuitor; El îi va nimici, El îi va smeri înaintea ta; şi tu îi vei izgoni, îi vei pierde curând, cum ţi-a spus Domnul.“ (Deut. 9:1-3).

Pasajul următor ridică unele (ridică câteva, cacofonie!!!) probleme foarte interesante:

„De acolo a pornit împotriva locuitorilor Debirului: Debirul se numea mai înainte Chiriat-Sefer. Caleb a zis: «Voi da pe fiica mea, Acsa, de nevastă cui va bate Chiriat-Seferul şi-l va lua.»

Otniel, fiul lui Chenaz, fratele cel mai mic al lui Caleb, a pus mâna pe cetate; şi Caleb i-a dat de nevastă pe fiica sa Acsa. Când a intrat ea la Otniel, l-a îndemnat să ceară un ogor de la tatăl ei. Ea s-a coborât de pe măgar; şi Caleb i-a zis: «Ce vrei?»

Ea i-a răspuns: «Dă-mi un dar, căci mi-ai dat un pământ secetos; dă-mi şi izvoare de apă.» Şi Caleb i-a dat Izvoarele de sus şi Izvoarele de jos.“ (Jud. 1:11-15)

Otniel a fost un războinic viteaz care a călcat pe urmele lui Caleb, frate vitreg (Caleb era fiul lui Iefune, iar Otniel fiul lui Chenaz!!!) mai mare ca el. Dumnezeu îl  va ridica apoi în rândul oamenilor care merită să fie menționați în șirul de judecători amintiți în carte (Jud. 3:7-11). Incidentul relatat aici este pomenit și în cartea Iosua (Ios. 15:15-19) și, bineînțeles că a avut loc înainte de moartea marelui conducător. Proorocul Samuel îl amintește și în cronica lui fiindcă Otniel ocupă un loc important în campania de cucerire dusă de Iuda și pentru că ne face cunoștință cu primul judecător menționat de el.

Cererea făcută de Acsa, soția lui Otniel și fata lui Caleb subliniază importanța a două lucruri: însemnătatea resurselor de apă pentru ținutul Debirului, aflat în deșertul Neghev, și însemnătatea rolului pe care-l vor juca femeile în cartea Judecători. Apariția Acsei pregătește scena pentru rolurile pe care le vor juca mai târziu Debora și Iael (Jud. 4 – 5).

Arcul de la demnitate măreaţă la decadență morală va fi ilustrat de Samuel și prin rolul sau soarta pe care au avut-o în poporul Israel femeile. În finalul cărții, femeia care călărește pe măgar, concubina unui levit, ajunge un cadavru abuzat sexual, violată și ucisă de păcătoșenia celor din seminția lui Beniamin.

În urma cererii sale, Acsa primește din partea lui Caleb „Izvoarele de sus și Izvoarele de jos“, două localităţi cu surse de apă pentru pământul secetos. De mii de ani, această întâmplare a rămas un subiect minunat de predici pentru toți cei îndemnați să ceară de la  Dumnezeu binecuvântare peste existența lor secetoasă.

În versetul următor al introducerii sale, Samuel mai leagă un şuvoi la curgerea acțiunii, adăugându-i pe cheniți:

„Fiii chenitului, socrul lui Moise, s-au suit din Cetatea Finicilor, împreună cu fiii lui Iuda, în pustiul lui Iuda, la miazăzi de Arad, şi s-au dus de s-au aşezat între popor.“ (Jud. 1:16).

Cheniții sunt descendenți din familia lui Ietro, preot al Madianului, menționați deja ca neam împreună cu alte popoare canaanite în Geneza 15:19:

„În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: «Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat, şi anume: ţara cheniţilor, a cheniziţilor, …»“ (Gen. 15:18-19)

Familia preotului Ietro se separase de restul poporului lor și trăia în Madian, poate și din cauză că erau monoteiști. Această probabilitate este întărită de atitudinea dușmănoasă pe care păstorii din Madian n-ar fi trebuit să o arate față de fetele lui Ietro, dacă le-ar fi împărtășit credința și le-ar fi privit ca pe odraslele unuia care era și preot al lor:

„Dar Moise a fugit dinaintea lui faraon şi a locuit în ţara Madian. A şezut lângă o fântână. Preotul din Madian avea şapte fete. Ele au venit să scoată apă şi au umplut jgheaburile ca să adape turma tatălui lor. Dar au venit păstorii şi le-au luat la goană. Atunci Moise s-a sculat, le-a ajutat şi le-a adăpat turma.“ (Exod 2:15-17).

Samuel îi menționează aici pe probabil pentru a sublinia că Dumnezeu nu uită pe nimeni care Îl cinstește și știe să-i aducă în țara binecuvântărilor pe toți aceia care și-au pus nădejdea în El. Cheniții îi urmaseră pe evrei la îndemnul lui Moise (Num. 10:29), dar nu participaseră la războaiele duse de Iosua pentru cucerirea țării, preferând să rămână ca nomazi prin ținuturile Ierihonului („cetatea finicilor“).

Pasajul care urmează ne prezintă trecerea de la victoriile depline la cele insuficiente:

„Iuda a pornit cu fratele său Simeon şi au bătut pe canaaniţii care locuiau la Ţefat; au nimicit cetatea cu desăvârşire şi au numit-o Horma. Iuda a mai pus mâna pe Gaza şi pe ţinutul ei, pe Ascalon şi pe ţinutul lui şi pe Ecron şi pe ţinutul lui. Domnul a fost cu Iuda; şi Iuda a pus stăpânire pe munte, dar n-a putut să izgonească pe locuitorii din câmpie, pentru că aveau care de fier.“ (Jud. 1:17-19).

Neputința lor de a cuceri nu a fost decât o ilustrație a neputinței lor de a crede și de a asculta de Domnul, așa cum anticipase foarte bine și Iosua:

„Fiii lui Iosif au vorbit lui Iosua şi i-au zis: «Pentru ce ne-ai dat de moştenire numai un sorţ şi numai o parte, când noi suntem un popor mare la număr şi Domnul ne-a binecuvântat până acum?»

Iosua le-a zis: «Dacă sunteţi un popor mare la număr, suiţi-vă în pădure şi tăiaţi-o, ca să vă faceţi loc în ţara fereziţilor şi a refaimiţilor, fiindcă muntele lui Efraim este prea strâmt pentru voi.»

Fiii lui Iosif au zis: «Muntele nu ne va ajunge, şi toţi canaaniţii care locuiesc în vale, cei ce sunt la Bet-Şean şi în satele lui şi cei ce sunt în valea lui Izreel au care de fier.»

Iosua a zis casei lui Iosif, lui Efraim şi lui Manase: «Voi sunteţi un popor mare la număr, şi puterea voastră este mare, nu veţi avea un singur sorţ. Ci veţi avea muntele, căci veţi tăia pădurea, şi ieşirile ei vor fi ale voastre, şi veţi izgoni pe canaaniţi, cu toate carele lor de fier şi cu toată tăria lor»“ (Iosua 17:14-18).

„Nimeni nu va putea să stea împotriva ta, cât vei trăi. Eu voi fi cu tine, cum am fost cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi.“ (Iosua 1:5).

Ca să arate indirect aceasta, Samuel adaugă un eveniment care se petrecuse deja înainte de cel consemnat de versetele 18-19.

„Au dat Hebronul lui Caleb, cum spusese Moise; şi el a izgonit de acolo pe cei trei fii ai lui Anac“ (Jud. 1:20).

Biruințele copiilor lui Dumnezeu nu sunt date de proporția dintre mărimea lor și mărimea dușmanilor, ci de măsura lor de credință și trăire în ascultare de voia Domnului. Lipsa de biruință este apoi accentuată de versetul următor:

„Fiii lui Beniamin n-au izgonit pe iebusiţii care locuiau la Ierusalim; şi iebusiţii au locuit în Ierusalim cu fiii lui Beniamin până în ziua de azi“ (Jud. 1:21).

Ierusalimul se afla la granița dintre moștenirea lui Iuda și cea a lui Beniamin, probabil ceva mai mult pe teritoriul beniamiților. Cartea Iosua ne spune că Iuda și Simeon au cucerit temporar Ierusalimul (Ios. 15:63; 18:28), de unde s-ar putea deduce că beniamiții n-au reușit să-l păstreze. Neputințele beniamiților prevestesc rolul dezastruos pe care-l vor juca ei în capitolele finale ale cărții Judecători.

În loc să persevereze în ascultare de Domnul și umblare în credință, oamenii din seminţia lui Beniamin au preferat să facă altfel.

„Fiii lui Beniamin n-au izgonit pe iebusiţii care locuiau la Ierusalim; şi iebusiţii au locuit în Ierusalim cu fiii lui Beniamin până în ziua de azi“ (Jud. 1:21).

Deși era total contrar poruncii lui Dumnezeu, evreii au descoperit în scurtă vreme o șmecherie: în loc să-i extermine pe canaaniți, le-a fost mai ușor și mai folositor să-i transforme în supuși care să le plătească bir (Jud. 1:28, 30, 33, 35). Însă, această aparentă scurtătură spre belșug le-a adus foarte multă pagubă. O ascultare parțială este o neascultare întreagă! Iar belșugul material nebinecuvântat, dobândit printr-o sărăcie spirituală, se va transforma foarte repede într-un blestem. Într-un cuvânt: „Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești“.

Casa lui Iosif nu s-a mai bazat nici ea pe Domnul, ci s-a aliat cu dușmanii dispuși să-și trădeze concetățenii:

„Casa lui Iosif s-a suit şi ea împotriva Betelului, şi Domnul a fost cu ei. Cei din casa lui Iosif au iscodit Betelul, care mai înainte se chema Luz. Străjerii au văzut pe un om ieşind din cetate şi i-au zis: «Arată-ne pe unde putem intra în cetate, şi vom avea milă de tine.»

El le-a arătat pe unde ar putea să intre în cetate. Şi au trecut cetatea prin ascuţişul sabiei; dar pe omul acela l-au lăsat să plece cu toată familia lui. Omul acela s-a dus în ţara hetiţilor; a zidit o cetate şi i-a pus numele Luz, nume pe care l-a purtat până în ziua de azi.“ (ziua în care scrie Samuel) (Jud. 1:22-26).

Din momentul acesta, ascultarea a fost înlocuită cu neascultarea nu ca excepție, ci ca regulă:

„Manase n-a izgonit nici el pe locuitorii din Bet-Şean şi din satele dimprejurul lui, din Taanac şi satele lui, din Dor şi satele dimprejurul lui, din Iibleam şi satele dimprejurul lui, din Meghido şi satele dimprejurul lui; aşa încât canaaniţii au izbutit să rămână în ţara aceasta. Când Israel a fost destul de tare, a supus pe canaaniţi la un bir, dar nu i-a izgonit.

Efraim n-a izgonit pe canaaniţii care locuiau la Ghezer, şi canaaniţii au locuit în mijlocul lui Efraim la Ghezer.

Zabulon n-a izgonit nici el pe locuitorii din Chitron, nici pe locuitorii din Nahalol; şi canaaniţii au locuit în mijlocul lui Zabulon, dar au fost supuşi la un bir.

Nici Aşer n-a izgonit pe locuitorii din Aco, nici pe locuitorii din Sidon, nici pe cei din Ahlab, din Aczib, din Helba, din Afic şi din Rehob; şi aşeriţii au locuit în mijlocul canaaniţilor, locuitorii ţării, căci nu i-au izgonit.

Neftali n-a izgonit pe locuitorii din Bet-Şemeş, nici pe locuitorii din Bet-Anat şi a locuit în mijlocul canaaniţilor, locuitorii ţării; dar locuitorii din Bet-Şemeş şi din Bet-Anat au fost supuşi la un bir.

Amoriţii au dat înapoi pe munte pe fiii lui Dan şi nu i-au lăsat să coboare în câmpie. Amoriţii au izbutit să rămână la Har-Heres, la Aialon şi la Şaalbim; dar mâna casei lui Iosif a apăsat asupra lor şi au fost supuşi la un bir. Ţinutul amoriţilor se întindea de la suişul Acrabim, de la Sela şi în sus“ (Jud. 1:27-36).

II. Avertismentul divin (Jud. 2:1-5)

„Îngerul Domnului S-a suit din Ghilgal la Bochim şi a zis: «Eu v-am scos din Egipt şi v-am adus în ţara pe care am jurat părinţilor voştri că v-o voi da.» Am zis: «Niciodată nu voi rupe legământul Meu cu voi; şi voi să nu încheiaţi legământ cu locuitorii din ţara aceasta, ci să le surpaţi altarele.» Dar voi n-aţi ascultat de glasul Meu. Pentru ce aţi făcut lucrul acesta? Am zis atunci: «Nu-i voi izgoni dinaintea voastră; ci vă vor sta în coaste, şi dumnezeii lor vă vor fi o cursă.»

După ce a spus Îngerul Domnului aceste vorbe tuturor copiilor lui Israel, poporul a ridicat glasul şi a plâns. Au pus locului aceluia numele Bochim (cei ce plâng, bocitorii) şi au adus jertfe Domnului acolo.“ (Jud. 2:1-5)

O astfel de apariție divină nu era o noutate pentru poporul lui Dumnezeu. Una din primele  a avut loc în viaţa Agarei şi a fost consemnată în Geneza:

„Îngerul Domnului a găsit-o lângă un izvor de apă în pustiu, şi anume lângă izvorul care este pe drumul ce duce la Şur. El a zis: «Agar, roaba Saraiei, de unde vii şi unde te duci?» Ea a răspuns: «Fug de stăpâna mea, Sarai.»

Îngerul Domnului i-a zis: «Întoarce-te la stăpâna ta şi supune-te sub mâna ei.»

Îngerul Domnului i-a zis: «Îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi ea va fi atât de multă la număr că nu va putea fi numărată.»

Îngerul Domnului i-a zis: «Iată, acum eşti însărcinată şi vei naşte un fiu căruia îi vei pune numele Ismaela; căci Domnul a auzit mâhnirea ta. El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni; mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor, şi mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui; şi va locui în faţa tuturor fraţilor lui.»

Ea a numit Numele Domnului care-i vorbise: «Tu eşti Dumnezeu care mă vede!» căci a zis ea: «Cu adevărat, am văzut aici spatele Celui ce m-a văzut!»“  (Gen. 16:7-13).

Nici un alt înger nu se poate compara cu acest „Înger al Domnului“! El a vorbit cu o autoritate deplină asupra vieții. El este Isus Christos înainte de întrupare, dovedit prin:

(1) autoidentificarea cu Iehova;

(2) reacția celor cu care S-a întâlnit (aici avem reacția Agarei din versetul 13). Arătările „Îngerului Domnului“, acest „om-Dumnezeu“, dovedesc unitatea organică dintre Vechiul și Noul Testament și, prin aparițiile Fiului, susțin doctrina despre natura triunitară a dumnezeirii.

Îngerul Domnului li Se arată aici evreilor pentru a-i mustra că au călcat Legământul (Exod 23:20-33; 34:10-17) prin alianțele cu popoarele păgâne ale țării (Ios. 9:3).

III. O anticipare a conținutului cărții (Jud. 2:10-23)

Pasajul acesta constituie (reprezintă o prezentare nu este o formulare tocmai fericită) o prezentare a şablonului sau tiparului pe care-l va folosi proorocul Samuel în tot restul cărții:

„Tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinţii lui, şi s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu cunoştea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel. Copiii lui Israel au făcut atunci ce nu plăcea Domnului şi au slujit Baalilor. Au părăsit pe Domnul Dumnezeul părinţilor lor care-i scosese din ţara Egiptului şi au mers după alţi dumnezei, dintre dumnezeii popoarelor care-i înconjurau; s-au închinat înaintea lor şi au mâniat pe Domnul. Au părăsit pe Domnul şi au slujit lui Baal şi Astarteilor. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel. El i-a dat în mâinile unor prădători care i-au prădat, i-a vândut în mâinile vrăjmaşilor lor de jur-împrejur şi nu s-au mai putut împotrivi vrăjmaşilor lor. Oriunde mergeau, mâna Domnului era împotriva lor ca să le facă rău, cum spusese Domnul şi cum le jurase Domnul. Au ajuns astfel într-o mare strâmtorare.

Domnul a ridicat judecători, ca să-i izbăvească din mâna celor ce-i prădau. Dar ei n-au ascultat nici de judecătorii lor, căci au curvit cu alţi dumnezei şi s-au închinat înaintea lor. În curând s-au abătut de la calea pe care o urmaseră părinţii lor şi n-au ascultat de poruncile Domnului, ca şi ei. Când le ridica Domnul judecători, Domnul era cu judecătorul şi-i izbăvea din mâna vrăjmaşilor lor în tot timpul vieţii judecătorului, căci Domnului I se făcea milă de suspinele scoase de ei împotriva celor ce-i apăsau şi-i chinuiau. Dar, după moartea judecătorului, se stricau din nou, mai mult decât părinţii lor, ducându-se după alţi dumnezei, ca să le slujească şi să se închine înaintea lor, şi stăruiau în această purtare şi împietrire“ (Jud. 2:10-19).

Această neascultare de Dumnezeu şi continuă alunecare spre rău sunt prezentate de Samuel drept justificare pentru pedeapsa aplicată evreilor de sfințenia divină:

„Atunci Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel şi a zis: «Fiindcă neamul acesta a călcat legământul Meu pe care-l poruncisem părinţilor lor şi fiindcă n-au ascultat de glasul Meu, nu voi mai izgoni dinaintea lor niciunul din neamurile pe care le-a lăsat Iosua când a murit. Astfel, prin ele, voi pune pe Israel la încercare, ca să ştiu dacă vor căuta sau nu să urmeze calea Domnului, cum au căutat părinţii lor.»  Şi Domnul a lăsat în pace popoarele acelea pe care nu le dăduse în mâinile lui Iosua şi nu S-a grăbit să le izgonească“ (Jud. 2:20-23).

De ce era așa de periculoasă contaminarea cu religiile canaaniților? Cum de erau idolii păgâni așa de „atrăgători“ pentru cei din poporul lui Iehova, Dumnezeul care îi scosese cu mână tare din țara Egiptului? Cine erau Baal și Astarteea și ce reprezentau ei în lumea socială și spirituală?

Termenul ebraic „Baalim“ folosit în Judecători 2:13 este o formă de plural și denumește o sumedenie de zei cărora li se închinau canaaniții. Cultul acestor dumnezei se practica în temple, dar și în aer liber, pe câmp sau pe „înălțimi“ consacrate. Ritualurile includeau aducerea de jertfe, participarea la niște mese ceremoniale și la dansuri cu mare încărcătură erotică. Locurile de cult erau marcate de „stâlpi“ idolatri (în ebraică, matstsebah), simboluri ale fertilității (ca și obeliscurile din Egipt) și obiecte de cult făcute din lemn (în ebraică, așeroth). Templele aveau camere unde oamenii se puteau întâlni cu preoți homosexuali și preotese prostituate (în ebraică, qedeșim și, respectiv, qedeșoth), așa cum este menționat în cronicile regilor:

,,Iuda a făcut ce este rău înaintea Domnului; şi, prin păcatele pe care le-au săvârşit, I-au stârnit gelozia mai mult decât părinţii lor.

Şi-au zidit şi ei înălţimi cu stâlpi închinaţi idolilor şi Astarteii pe orice deal înalt şi sub orice copac verde“ (1 Împ. 14:22-23).

Reforma din timpul împăratului Iosia ne indică dimensiunea infiltrării acestor religii păgâne în sânul poporului Israel:

„Împăratul a poruncit marelui preot Hilchia, preoţilor de al doilea rând şi celor ce păzeau pragul, să scoată din Templul Domnului toate sculele care fuseseră făcute pentru Baal, pentru Astarteea şi pentru toată oştirea cerurilor: şi le-a ars afară din Ierusalim, în ogoarele Chedronului, şi a pus să le ducă cenuşa la Betel. 

A izgonit preoţii idolilor, puşi de împăraţii lui Iuda să ardă tămâie pe înălţimi în cetăţile lui Iuda şi în împrejurimile Ierusalimului, şi pe cei ce aduceau tămâie lui Baal, soarelui, lunii, zodiilor şi întregii oştiri a cerurilor.

A scos din Casa Domnului idolul Astarteii şi l-a dus afară din Ierusalim la pârâul Chedron; l-a ars la pârâul Chedron şi l-a prefăcut în cenuşă, iar cenuşa i-a aruncat-o pe mormintele copiilor poporului.

A dărâmat casele sodomiţilor care erau în Casa Domnului şi unde femeile împleteau corturi pentru Astarteea.

A adus pe toţi preoţii din cetăţile lui Iuda; a pângărit înălţimile unde ardeau preoţii tămâie, de la Gheba până la Beer-Şeba; şi a dărâmat înălţimile de la porţi, cea care era la intrarea porţii lui Iosua, căpetenia cetăţii, şi cea care era la stânga porţii cetăţii. Totuşi preoţii înălţimilor nu se suiau la altarul Domnului în Ierusalim, ci mâncau azime în mijlocul fraţilor lor.

Împăratul a pângărit Tofetul în valea fiilor lui Hinom, ca nimeni să nu-şi mai treacă fiul sau fiica prin foc în cinstea lui Moloh.

A îndepărtat de la intrarea Casei Domnului caii, pe care împăraţii lui Iuda îi închinaseră soarelui, lângă odaia dregătorului Netan-Melec, care locuia în mahala; şi a ars în foc carele soarelui.

Împăratul a dărâmat altarele de pe acoperişul odăii de sus a lui Ahaz, pe care le făcuseră împăraţii lui Iuda, şi altarele pe care le făcuse Manase în cele două curţi ale Casei Domnului; după ce le-a sfărâmat şi le-a luat de acolo, le-a aruncat ţărâna în pârâul Chedron.

Împăratul a pângărit înălţimile care erau în faţa Ierusalimului, pe partea dreaptă a Muntelui Pierzării, şi pe care le zidise Solomon, împăratul lui Israel, Astarteii, urâciunea sidonienilor, lui Chemoş, urâciunea Moabului, şi lui Milcom, urâciunea fiilor lui Amon.

A sfărâmat stâlpii idoleşti şi a dărâmat Astarteile, şi locul lor l-a umplut cu oase omeneşti.

A dărâmat şi altarul de la Betel şi înălţimea făcută de Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască; a ars înălţimea şi a prefăcut-o în ţărână şi a ars idolul Astarteii“ (2 Împ. 23:4-15).

Dumnezeu Își disciplinase deja poporul pentru acceptarea închinării lui Baal-Peor (Num. 22:41; 25:1-18; Deut. 4:3-4), dar lecția primită atunci a fost repede uitată. Pentru poporul pustiei născut și crescut în austeritatea deșertului Sinai, extravaganța și excitările desfrâurilor păgâne de toate felurile erau atracții cu pericol mortal.

Astarteele (Aștaroth – formă de plural, în ebraică) erau figurine ale Astarteii, zeița feritilității și partenera lui Baal. Ea era foarte asemănătoare cu Iștar (Ishtar) a babilonienilor, zeița senzualității, a maternității și a fertilității. Închinarea la această zeiță era foarte împământenită în Sidon (1 Împ. 11:5, 33; 2 Împ. 23:13), unde mai era cunoscută și sub numele de Astarteea.

Este clar că avertismentul Îngerului Domnului a fost foarte întemeiat, iar poporul lui Dumnezeu a avut de ce să se bocească. Însă, plânsul nu înseamnă întotdeauna o schimbare reală. Treptele pocăinței adevărate sunt: regret, remușcare, renunțare şi reparaţii. După cum se va vedea, bocitorii de la Bochim au vărsat lacrimi multe, dar lacrimi de … crocodil. Regretul lor nu i-a făcut să și renunțe la îndepărtarea lor de Dumnezeu. Cartea Judecători ilustrează același proces de degenerare descris de apostolul Pavel în Epistola sa către creştinii din Roma.

Iată un scurt rezumat al acestei descrieri:

(1) Dumnezeu Se descoperă și oamenii cunosc adevărul (Rom. 1:18-20);

(2) Dumnezeu vede cum oamenii se îndepărtează de adevărul revelat (Rom. 1:21-23);

(3) Dumnezeu îi lasă să trăiască după voia minții lor blestemate (Rom. 1:24-25);

(4) Dumnezeu vede cum se instaurează procesul de degenerare, denaturare și dezumanizare a celor ce s-au îndepărtat de El (Rom. 1:26-31);

(5) Chiar dacă este sfidat de ei, Dumnezeu are pregătită pentru astfel de oameni o pedeapsă binemeritată (Rom. 1:32).

(Înapoi la Cuprinsul cărții)

Categories: Samuel