Am citit câte cave din zbaterile societății românești, de care sunt înstrăinat prin depărtare și destin. Nu m-am putut abține și m-am găsit scriind ciorna unui răspuns posibil, cred eu pertinent. Vă las pe voi să-l apreciați:
+++
Mai întâi articolul:
https://www.contributors.ro/religia-in-scoala-si-peste-tot/
+++
Iar acum reacția mea:
Do,mnule Mihai Maci
Vă admir cursivitatea ideilor și amplitudinea cunoștințelor. Vorbiți ca un sociolog îmbibat de psihologie și admirator de filosofie.
Competența unei asemenea atitudini se limitează însă la idei, nu la experiențe personale. „Salvarea“ din angoasa ființei umane nu se tratează cu idei, ci, plenar, doar prin întâlnirea creaturii cu Creatorul, în interiorul unei relații personale.
Creștinismul nu este doar una dintre religiile lumii, ci este singura în care nu mai trebuie să ne aruncăm în neantul căutărilor, pentru că Cel căutat a venit El însuși printre noi. Împreună cu genialul Dostoievski spun și eu că atunci când vorbesc despre creștinism în termenii unei religii oarecare, cei care o fac vorbesc mereu „despre altceva, despre ceva ce le scapă, de forme nesemnificative“, tocmai pentru că sunt lipsiți de experimentarea acestei experiențe personale.
Dumnezeu a venit, a trăit și ne-a vorbit aici pe pământ. Contactul cu divinitatea spre care tânjim nu este doar posibil, ci întru totul recomandabil și izbăvitor. Lipsa lui ne va condamna nu doar etern, ci chiar și acum, lipsindu-ne de eternitatea de fiecare zi, căreia îi simțim lipsa. Materialismul și sofismele filosofiei nu ne salvează, ci ne vor condamna mereu să repetăm experiențele lui Solomon din prea neglijata lui mărturie personală din cartea biblică Eclesiastul.
Sunt de acord cu dumneavoastră că sufletul românesc nu poate fi definit printr-un naționalism confiscat de creștinism, care (culmea) este o învățătură universalistă (cosmică) prin chiar esența lui. Biserica instituționalizată este în această privință la fel de caraghioasă ca și comuniștii care descoperiseră carnetul de partid al lui Decebal.
Împlinirea sufletului nu se poate face „in corpore“, cu întreg neamul, ci doar prin convingeri proprii personale. Dumnezeu a respectat liberii cugetători în toate veacurilor. Dacă El, care este infinit superior a găsit o asemenea soluție, cine am putea noi ca să-i înregimentăm cu sile pe oameni în micile sau marile noastre „biserici“. Societatea trebuie să fie o arenă (o agora) liberă în care fiecare să-și decidă singur calea și soarta, drumul și destinul.
O Biserică pornită să supravegheze corectitudinea convingerilor și a menifestărilor personale este (așa cum a mai fost) mama unei prigoane inverse născătoare de monștri așa cum s-a petrecut pe vremea „Inchiziției“. Este o haină cu care s-a îmbrăcat atunci când cezarii romani i-au dăruit locașurile de cult, hainele preoțești și privilegiile tuturor celorlalte religii, decretate peste noapte „interzise“. De acolo s-a născut nefericita sintagmă a Sfântului Imperiu Romano-Catolic.
Doamne ferește!
Între cult și cultură trebuie să existe o coexistență pașnică, fără a forța o unire identitară care n-ar folosi nimănui. Asta chiar și atunci când idealul creștin este infinit superior tuturor celorlalte.
Esența soluției pentru sufletele noastre nu este o continuă căutare (materialistă sau filosofică), ci un contact personal cu Cel venit El însuși să ne caute și să ne recupereze din rătăcirile noastre.
Cât privește școlile religioase sau examenele de Bacalaureat, dacă aceasta ar fi calea spre rezolvarea problemei umane, Dumnezeu nu ar fi venit personal printre noi, ci ne-ar fi trimis … un manual sau o programă școlară.
Oare de ce n-a făcut-o …?
Creștinismul primelor secole a cucerit lumea ca un foc de miriște, nu ca o incendiere a universităților. Aceasta a fost forța și secretul succesului lui. Să milităm împreună spre o asemenea realitate pe care și eu și dumneavoastră o propunem.
Categories: Articole de interes general, Teologice
Leave a Reply