Studiu – „Gândiți-vă la lucrurile de sus!“ Dar cum s-o facem? Și ce înseamnă de fapt s-o facem?

(După evenimentele prin care am trecut legate de Covid și cele câteva „plecări“ pe care le-am avut în lumea de dincolo, mi se pun întrebări la care n-am dreptul să răspund. Acest articol este un răspuns indirect la o astfel de întrebare.)

Marele poet român Costache Ioanid scria sublim într-una din creațiile sale că:

Înainte a fi ceea ce suntem
Am fost aceea ce vom fi
Căci moartea nu e-o nimicire
Ci-i noaptea înspre-o nouă zi

Există simbolisme în Biblie asupra cărora n-am zăbovit încă așa cum se cuvine. Unul dintre ele este antiteza: „jos-sus“ sau „adâncime-înălțime“. Aceste numiri dimensiunile sunt folosite în sensul lor calitativ, nu cartografic. Pe globul pământului, noțiunile de jos și sus sunt relative. Ceea ce este sus pe o parte este jos pe cealaltă. Totuși …

În limbajul spiritual al Bibliei, „jos“ este întotdeauna asociat cu depărtarea de Dumnezeu, iar „sus“ este sinonim cu apropierea de Cel Preaînalt. „Gândiți-vă la lucrurile de sus“ este un îndemn al desprinderii noastre de lucrurile „de jos“. Acest dualism poate fi înțeles doar în contextul „căderii“ lui Adam și Eva.

Într-un mod foarte real, primii doi oameni (și toți urmașii lor) au „murit“ în clipa săvârșirii păcatului lor. Ei au fost „despărțiți“ de Dumnezeu într-o tragică moarte spirituală, căzând de la înălțimea unei relații nemijlocite cu Creatorul lor. Aceasta înseamnă ,,alungarea“ lor din grădina desăvârșirii și interzicerea accesului lor înapoi în această stare înaltă. Cei „căzuți“ nu mai au acces la realitatea superioară a raiului, iar Dumnezeu a așezat între oameni și rai „niște heruvimi, care să le blocheze accesul acolo:

„De aceea, Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Astfel a izgonit El pe Adam, şi, la răsăritul grădinii Edenului, a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii“ – Geneza 3:23-24 

Distanța dintre primii oameni și lumea părtășiei cu Dumnezeu  nu este spațială, ci spirituală, ținând de calitatea existenței în sine. „Căderea“ a produs prăbușirea creației sub blestemul rostit de Dumnezeu asupra pământului și a lui Adam și Eva. În lume a intrat „entropia“ ca un proces ireversibil al morții prin descompunere lentă. Degradarea naturii din jur este o mărturie a acestui lucru. Totul merge din rău înspre mai rău, de la frumos spre urât sau, în limbajul Bibliei „de la moarte la moarte“.

De-a lungul istoriei, umanitatea trăiește melancolic și instinctiv „în căutarea paradisului pierdut“ (cum a spus în secolul XVII poetul englez John Milton). Păstrăm în noi prin creație presimțirea unui nivel de viață pe care nu o mai putem ajunge, așa cum a spus înțeleptul Solomon:

„Am văzut la ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe fiii oamenilor. Orice lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu“ – Eclesiastul 3:10-11

Noi existăm în contextul acestei despărțiri, acestei „căderi“, acestei morți spirituale. De la Adam și până la finalul istoriei, omenirea este un uriaș cimitir al oamenilor căzuți în subteranul nivelului de existență al celor rămași în prezența divină. Dumnezeu a traversat această „cădere“ în persoana Fiului Său. Cât a trăit pe pământ, El a fost singurul viu printre oamenii care duhneau a moarte. El a venit „de sus“ ca să fie poarta prin care ne putem întoarce la viață, la părtășia vitală cu Dumnezeu. În El avem acum intrare slobodă înapoi în părtășia pe care a pierdut-o Adam. Isus Christos este simbolic și semnificativ „ultimul Adam“ sau „Adam-ul de la urmă“ prin care Dumnezeu a „născut“, a inaugurat o nouă umanitate pe care o locuiește prin Duhul Sfânt.

Ea este destinată să existe etern în domeniul infinit superior al cerului.

„Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. 

Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. – Efeseni 2:1-7 

Evoluția noastră poate și trebuie să fie așezată în contextul acestor coordonate cosmice care leagă cerul și pământul, lumea lui Dumnezeu de lumea infinit inferioară în care viețuim noi:

„În adevăr, nu unor îngeri a supus El lumea viitoare despre care vorbim. Ba încă, cineva a făcut undeva următoarea mărturisire: „Ce este omul ca să-Ţi aduci aminte de el sau fiul omului ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puţină vreme mai prejos de îngeri, l-ai încununat cu slavă şi cu cinste, l-ai pus peste lucrările mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui” – Evrei 2:5-8

Citatul este preluat dintr-un psalm al lui David:

„Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale –
luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el?
Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?”
L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu
şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste.
I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale,
toate le-ai pus sub picioarele lui“ – Psalmul 8:3-6

Autorul epistolei către Evrei preia această imagine și o aplică la destinul nostru viitor accesibil acum nouă pe calea deschisă de Christos. El a venit de sus în lumea noastră, s-a făcut pentru o vreme mai prejos decât îngerii, dar s-a înălțat acum înapoi deasupra lor oferindu-ne să fim părtași aceleași traiectorii spre zările nemărginite ale slavei divine.

„Jos-sus“ în limbajul Vechiului Testament

Împăratul-profet David a experimentat suișurile și coborâșurile în dimensiunile depărtării și apropierii de Dumnezeu. Iată-l vorbind despre ele:

„Din fundul adâncului, Te chem, Doamne!
Doamne, ascultă-mi glasul!
Să ia aminte urechile Tale
la glasul cererilor mele!“ – Psalm 130:1-2

În psalmii lui David, depărtarea de binecuvântările prezenței lui Dumnezeu este numită o coborâre în vale:

„Când străbat aceştia Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare şi ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări“ – Psalm 84:6

„Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii“ – Psalm 23:4

Prin contrast, apropierea de Dumnezeu este definită drept o înălțare:

„Îmi ridic ochii spre munţi …
De unde-mi va veni ajutorul?
Ajutorul îmi vine de la Domnul ,
care a făcut cerurile şi pământul“ – Psalm 121:1-2

Mai sus de munți este Cel ce a făcut munții! De aceea se uita David în „sus“.

David nu este singurul din Biblie care folosește această terminologie. Ca să ne explice ceva din tragedia cosmică produsă de căderea lui Lucifer, Biblia folosește iar noțiunile de „sus“ și „jos“ de data aceasta vorbind despre paliere diferite de existență din lumea creației lui Dumnezeu:

„Tu ziceai în inima ta: ,,Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei“ – Isaia 14:13

„Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare.“ – Ezechiel 28:14

Noțiunea de „muntele lui Dumnezeu“ nu este doar o metaforă poetică, ci cuprinde semantic ideea de ierarhie piramidală din sferele cerești. La baza ei sunt palierele de bază, iar deasupra sunt nivele de existență mereu superioare, niște „ceruri ale  cerurilor“ din Împărăția lui Dumnezeu. Lucifer a fost un heruvim de rang foarte înalt, care s-a pervertit căutând să urce „mai presus de stelele lui Dumnezeu“ și dorind nelegiut să stea „pe muntele adunării dumnezeilor“. Cuvintele sunt inadecvate și insuficiente nereușind să ne ducă spre substanța unor sfere de existență încă neexperimentate de noi. Ele ne induc însă presimțirea unor realități de dincolo de limitele de spațiu-timp impuse existenței noastre terestre. Deși ne-au fost interzise ca regulă, aceste realități „de deasupra“ au fost accesibile temporar unor reprezentanți ai rasei umane acelora care au fost denumiți de cei din jur „văzători“ sau „profeți“. Singularitatea lor a fost descrisă prin cuvinte care fac aluzie la incapacitatea noastră generală de a pătrunde acolo unde au pătruns ei:

„Iată ce zice Balaam, fiul lui Beor,
Omul cu ochii deschişi,
Cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu,
Cel ce vede vedenia Celui Atotputernic,
Cel ce cade cu faţa la pământ 
şi ai cărui ochi sunt deschişi: – Numeri 24:3-4

„Elisei s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă.” Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei. – 2 Împărați 6:17

Ridicara deasupra lumii materialiale în care trăim, ne propulsează spre un nou palier de realitate, în care spațiul și timpul sunt depășite de alte dimensiuni. Cel ce are o răpire sufleteasă poate aluneca inimaginabil de ușor pe axa timpului înpaoi și înainte, în trecut sau înspre viitor, iar percepțiile capătă acuitatea unor călătorii extrem de rapide prin spațiu. Poți vedea rapid ceea ce a fost sau ceea ce va fi într-o percepție numită profetică, adică nesupusă timpului și spațiului care ne limitează azi. Comentatorii vorbesc astfel despre un „timp profetic“ despre și „un spațiu profetic“. Anunțurile profeților pot avea o aplicabilitate imediată sau una îndepărtată, câteodată fiind vorba chiar de mai multe împlini ale profețiilor, supra puse una peste cealaltă în perspectiva deschisă de orizontul profetic.

David, acest om care a avut parte de clipe de inspirație profetică și a fost ridicat de Dumnezeu deasupra realității materiale imediate, în lumea supranaturală a părtășiei divine, a mărturisit și el despre existența acestui „munte al lui Dumnezeu“ când a zis: 

„Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el,
lumea şi cei ce o locuiesc!
Căci El l-a întemeiat pe mări
şi l-a întărit pe râuri.

Cine va putea să se suie la muntele Domnului?
Cine se va ridica până la locul Lui cel Sfânt?
Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată,
cel ce nu-şi dedă sufletul la minciună
şi nu jură ca să înşele“ – Psalm 24:1-4

Nu, David n-a vorbit despre suirea la Ierusalim și nici despre muntele Sionului, cum am crezut noi superficial atâția ani. David știa că pe aceste „înălțimi“ geografice ale refiefului din Israel putea să se suie oricine, nu doar cei cu ,,mâinile nevinovate și inima curată“. La Ierusalim s-au suit de-a lungul vremii tot felul de oameni, chiar și cei care l-au transformat la un moment dat într-o „peșteră de tâlhari“. David vorbește despre un alt munte al Domnului, aflat dincolo de dimensiunile noastre de timp și de spațiu, într-un palier existențial mult mai înalt.

Oftând după clipele mult dorite de înălțare sufletească, temporar pierdute din cauza propriului păcat, David scrie:

„De la capătul pământului strig 
către Tine cu inima mâhnită şi zic: 
Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, 
căci este prea înaltă pentru mine!“ – Psalm 61:2

Această părtășie cu Dumnezeu pe un palier mai înalt decât cel sortit umanității în general a fost „ridicarea“ lui David în sferele mai înalte ale existenței. Mulți ani nu am înțeles finalul mult îndrăgitului psalm 23. El conține o expresie pe care numai Dumnezeu și David o poate înțelege.

„ … şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele“ – Psalmul 23:6

Despre ce „casă a Domnului“ a vorbit David? În nici un caz despre Templul de la Ierusalim, pentru că acesta nu fusese încă ridicat de fiul său Solomon. Chiar dacă ar fi existat metaforic o „casă a Domnului“ în Cortul Întâlnirii, David nu a fost nici preot și nici levit ca să poată avea acces acolo!

David a fost un om ales să fie ridicat la un palier înalt de existență, într-o părtășie divină specială care i-a înlesnit să guste ceva din binecuvântările celor „din lumea de dincolo“. Așa ceva au simțit profeții din vechime și, înaintea lor, patriarhul Avraam.

M-am întrebat adesea cum de n-a fost dezamăgit Avraam de neîmplinirea promisiunilor pe care i le făcuse Dumnezeu, de ce nu s-a întors el în Ur, să se bucure de înaltul grad de confort și civilizație care exista acolo.

Singura motivație posibilă este că Avraam a beneficiat privilegiul de a fi luat „sus“, deasupra firii, și făcut părtaș panoramei descoperirilor divine. Biblia menționează indirect de două ori acest lucru. 

Domnul Isus le spune evreilor care se pretindeau pe nedrept a fi fii ai lui Avraam, că, spre deosebire de ei, Avraam a văzut prin descoperire dumnezeiască lucrarea Lui și s-a bucurat de ea:

„Tatăl nostru”, I-au răspuns ei, „este Avraam”. Isus le-a zis: „Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.” Dar acum căutaţi să Mă omorâţi pe Mine, un om, care v-am spus adevărul, pe care l-am auzit de la Dumnezeu. „Aşa ceva Avraam n-a făcut“  …

Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat”- Ioan 8:39-40

Dumnezeu nu i-a dat lui Avraam țara Canaan cât timp a fost în viață, dar l-a ridicat „sus“ și, prin revelații dinafara timpului, l-a convins că el este doar o verigă dintr-un lanț de urmași care va culmina cu venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu care va muri pentru binecuvântarea lumii. 

Același lucru îl aflăm și dintr-un text foarte explicit, dar nu îndeajuns de înțeles, din cartea Evrei:

„Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. …

În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate“ – Evrei 11:9-10, 13-17

Motivul pentru care nu a fost dezamăgit Avraam și n-a ales să se întoarcă în cetatea Ur din Caldeea a fost unul singur. Dumnezeu  l-a ridicat temporar „sus“, i-a arătat panorama profetică și venirea Ierusalimului ceresc din Apocalipsa. Avraam a „văzut filmul înainte de premieră“. El a văzut întreg Noul Testament!!!

„Jos-sus“ în Evanghelii

Trecând în Noul Testament, alternanța „sus-jos“ este și mai pregnantă în felul în care a vorbit Fiul lui Dumnezeu. Ce înseamnă „sus“ în lumea spirituală ?

„Isus le-a mai spus: „Eu Mă duc, şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru; acolo unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni”. 

Atunci, iudeii au zis: „Doar n-o avea de gând să se omoare, de zice: ,,Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni!” 

„Voi sunteţi de jos”, le-a zis El, „Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta. De aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre, căci, dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre.”- Ioan 8: 21-24

Lumea noastră materială este parte integrantă dintr-o realitate mult mai mare și mai complexă, care există dincolo de ceea ce se poate explora cu simțurile trupului. Nu se „vede“, nu se „aude“, și nu se poate ,,pipăi“, dar există dincolo de limitările impuse acum de Creatorul nostru:

„El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: ,,Suntem din neamul Lui“… “ – Faptele Apostolilor 17:26-28

Lumea noastră este o intersecție între lumea materială și lumea cerească. Una din cele mai îndrăgite promisiuni din Biblie este aceasta:

„Îngerul Domnului tabărăște în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie“ – Psalm 34:7

Cine este acest Înger al Domnului care, singur, poate fi în jurul mai multora? Cum poate unul să-i înconjoare pe mai mulți? Răspunsul se găsește în lumea complexă a lui Dumnezeu care găzduiește mult mai multe dimensiuni decât cele din lumea noastră. S-ar putea prea bine ca acest înger al Domnului pomenit în psalmul 34 să fi fost nimeni altul decât Isus Christos înainte de întruparea prin fecioara Maria.

Fiul lui Dumnezeu coborât pe pământ a avut o întrevedere cu Nicodim. Din dialogul lor nocturn, evanghelistul Ioan scoate la iveală apartenența lui Isus la lumea inimaginabil superioară a cerului.

În capitolul 3 al Evangheliei lui Ioan asistăm la celebra întâlnire dintre Învățătorul venit de la Dumnezeu (Ioan 3:2) și învățătorul lui Israel (Ioan 3:10). Este clar că Nicodim este incapabil să se întâlnească cu supranaturalul ceresc, iar când Domnul Isus îi vorbește despre „Nașterea din nou“, Nicodim își mărturisește neputința:

„Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor. Acesta a venit la Isus noaptea şi I-a zis: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. 

Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu”. 

Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?”

Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh. Nu te mira că ţi-am zis: ,,Trebuie să vă naşteţi din nou“. Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”

Nicodim I-a zis: „Cum se poate face aşa ceva?”

Isus i-a răspuns: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu pricepi aceste lucruri?

Adevărat, adevărat îţi spun că noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut, şi voi nu primiţi mărturia noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti? Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer. “ (Ioan 3:3-13).

Majoritatea traducătorilor au ezitat să traducă expresia „naștere de sus“ din original (Ioan 3:3; 7), preferând să traducă prin „nașterea din nou“. Cuvântul grec ανωθεν (anothen) este format din două părți: prepoziția ανά (ana) care definește ceva „de deasupra“ și sufixul -ωθεν (-othen) care indică punctul de origine ca dimensiune. Cea mai bună traducere este deci „naștere de sus“. Fiul lui Dumnezeul a venit jos la noi ca să se nască în familia noastră, pentru ca noi să putem să ne naștem „de sus“ în familia Lui.

Ultima afirmație făcută de Isus Christos în textul citat anterior este zdrobitoare pentru rațiunea umană. El vorbește despre Sine ca despre cineva omniprezent, capabil să fie în același timp și în cer și pe pământ:

„Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer“.

Fiți atenți la timpul verbelor din text. Fiul omului s-a coborât din cer, dar este în același timp în cer. Domnul Isus nu poate spune despre Sine ceva la timpul trecut. Nu poate spune „era în cer“. El trăiește într-un perfect prezent continuu, în afara timpului! Este clar că Nicodim a fost confruntat cu dumnezeirea celui cu care stătea de vorbă. Prin ceea ce i-a spus, Fiul lui Dumnezeu i-a corectat aprecierea inițială („Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”). Isus nu era doar „un învățător venit de la Dumnezeu“, ci era chiar Dumnezeu însuși!

Isus Christos a „venit în lumea noastră“ ca să dea o șansă celor destinați pentru cer. Din felul în care au reacționat oamenii de pe pământ la venirea Lui s-a săvârșit deja o „judecată“ a lumii:

„Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El nu este judecat, dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.” Ioan 3:17-20

Analiza refuzului cu care a fost întâmpinat de cei din Israel a fost făcută de Fiul lui Dumnezeu în terminologia lui „sus“ și „jos“.

„Voi sunteţi de jos”, le-a zis El, „Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta. De aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre, căci, dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre.” – Ioan 8:23-24

Lepădat de Israel, Fiul lui Dumnezeu venit „de sus“ a stat apoi înaintea lui Pilat. Acesta, îngâmfat, s-a mirat că Isus nu-l lingușește ca să-și caute scăpare:

„Pilat I-a zis: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc şi am putere să-Ţi dau drumul!” – Ioan 19:10

Isus îi răspunde însă din perspectiva multiplelor paliere existențiale:

„N-ai avea nici o putere asupra Mea”, i-a răspuns Isus, „dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat.” – Ioan 19:11

După învierea Sa glorioasă, Fiul lui Dumnezeu le-a promis ucenicilor Săi un dar special venit „de sus“, încadrând astfel lucrarea Duhului Sfânt în aceeași dualitate „sus-jos“:

„Sus“ și „jos“ în limbajul apostolilor

Lucrarea Fiului lui Dumnezeu este explicată de apostoli în aceeași terminologie a lui „sus“ și „jos“:

„De aceea este zis: „S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor”. Şi acest: „S-a suit”, ce înseamnă decât că înainte Se pogorâse în părţile mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât este acelaşi cu Cel ce S-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile“ – Efeseni 4:8-10

Ca unul care fusese răpit „până în al treilea cer“, și experimentase lucruri „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit“ apostolul Pavel folosește o terminologie pe care el o înțelege, dar noi nu o putem pătrunde. Vorbind despre securitatea celor salvați prin credința în Christos, el zice:

„Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru“ – Romani 8:38,39

Cine poate știi la ce se referă Pavel când pomenește despre „înălțimea și adâncimea“ în care locuiesc „alte făpturi“?

Scrisă de apostolul Ioan pe palierele diferite ale pământului și ale cerului, cartea Apocalipsa nu poate fi înțeleasă satisfăcător decât respectând această dualitate. În final, ea ne vestește momentul apoteotic în care ceva din înălțimea muntelui lui Dumnezeu se coboară să fie loc de locuință comună a lui Dumnezeu cu oamenii:

„Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu,“ – Apoc.21:10

Umanitatea este „căzută“ din sferele înalte ale cerurilor multiple și blocată la nivelul lumii de acum. Cei ce L-au primit pe Domnul Isus, adică cei care cred în Numele și lucrarea Lui, au acces însă încă de pe acum în realitățile spirituale de pe „muntele lui Dumnezeu“. Biblia folosește metafore prin care să putem intui realitățile spirituale, invitându-ne astfel „dincolo“, în lumea spirituală:

„Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!“ Psalm 34:8

Asta înseamnă că Dumnezeu este accesibil, că Îl putem experimenta, că Îi putem simți prezența și ne putem delecta în intimitatea Lui. Celor din biserica Laodiciei li s-a promis o asemenea părtășie supranaturală:

„Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine“ – Apocalipsa 3:20.

Ce înseamnă deci să ne gândim la lucrurile de sus?

Înseamnă să ne deprindem cu o gândire care pătrunde „dincolo“. Urmașii lui Isus Christos sunt singurii „extratereștri“ destinați încă de acum să moștenească realități din lumea spirituală. Gândirea lor trebuie să treacă dincolo de găoacea acestei lumi materiale, pătrunzând prin Isus Christos în lumea de dincolo, vizualizând imaginile lăsate nouă pe paginile Scripturii despre ceea ce este, ceea ce vine, ceea ce ne așteaptă.

Iată câteva lucruri la care ne putem gândi:

Putem să ne gândim că Domnul Isus este Mare Preot și avem îndrăzneală la Dumnezeu (Evrei 2:17; 3:1; 4:14-15). Este o realitate văzută în cazul Ștefan (Faptele 7:56)

Putem citi cartea Apocalipsa, singura care promite o binecuvântare și celui ce o citește și celui ce o ascultă. Promisiunea nu este neapărat pentru cel ce o înțelege, pentru că nu există nici un om care s-o priceapă în amănunt sau în întregime. Citind-o putem însă să ne ridicăm deasupra realității din lumea materială și să aflăm câte ceva despre lumea „de sus“, unde se petrec o sumedenie de evenimente.

Putem să ne gândim la viitoarea noastră nunta cerească (Apocalipsa 19) și la locașul care ne așteaptă (Ioan 14:1-3), la răsplătirile cerești (Luca 16:11-12) și la slava cerească care ne așteaptă când vom fi schimbați în și integrați în asemănarea cu Isus Christos (Ioan 17:24)

Viața pe pământ nu are orizont. Ea se oprește la buza unei gropi. Cei care L-au primit pe Isus Christos ca Salvator pot privi dincolo de moarte spre „lucrurile de sus“. Un astfel de orizont îngăduie personalității umane să-și deschidă aripile și să se împlinească în dimensiunile pentru care a fost creat.

Lucrurile acestui pământ ne fură privirile și ne amăgesc cu plăcerile de o clipă ale păcatului. Înțeleptul știe că toate acestea sunt numai o „fata morgana“ și nu-și cheltuiește puterea alergând după năluci. În oaza acestui deșert, apa proaspătă din Cuvântul lui Dumnezeu ne poate stâmpăra setea după semnificație și după eternitate. Sorbiți din plin! Este din destul!

Gândiți-vă mereu la „lucrurile de sus“!



Categories: Studiu biblic, Teologice

Tags:

1 reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: