Cu eternitatea curgând prin noi

Ne împiedicăm în tirania urgentului trezindu-ne buimaci că suntem robi „deșertăciunii“ de care suferea și Solomon. Intrăm în rutina unor automatisme zilnice care nu ne satisfac, așteptând fata morgana unor concedii spre locuri exotice unde vom dărui localnicilor în două săptămâni banii acumulați de noi în 11 luni și alte două săptămâni de trudă.

Suntem necesari pragmatic unor oameni care ne înconjoară cu atenție când au nevoie de noi și ne întorc spatele apoi amneziac de îndată ce bunăstarea noastră începe să stânjenească bunăstarea lor.

Care este sensul vieții? Care este scopul unei astfel de existențe? Suntem parcă o turmă plecată mereu pe drumul unei transhumanțe care pendulează ciclic între locurile unde paștem iluzoria noastră hrană.

Singurii care am scăpat din introspecția unei asemenea tragedii cotidiene suntem cei cărorora ne-a ieșit în cale trimisul divin al Tatălui ceresc, Creatorul de odinioară de care ne-am înstrăinat, căruia i-am uitat adresa, dar care ne-a urmărit insistent de departe cu simpatia unei iubiri statornice și îndelung răbdătoare.

Am trecut din vremelnicie în eternitate în momentul nașterii din nou, când sămânța dumnezeiască a luat iar chip în noi prin credința în lucrarea recuperatoare a lui Isus Christos.

Aceea a fost ziua în care, asemenea lui Saul din tars, am descoperit că El ne pusese deoparte încă din pântecele mamei și care ne scrisese în cartea lui toate zilele vieții noastre:

„Trupul meu nu era ascuns de Tine
când am fost făcut într-un loc tainic,
ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului.
Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau
şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite,
mai înainte de a fi fost vreuna din ele. (Psalm139:14-16).

Fleacurile deșertăciunii de mai înainte, asemănătoare cu bilele haotice din mișcarea brawniană, s-au transformat dintr-o dată într-un sir de mărgele frumos ordonate, înșirate pe firul planului prestabilit făcut de Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Din momentul nașterii din nou (numită și nașterea de sus), eternitatea a început să curgă iar prin ființele noastre, ca un șuvoi vital cu semnificație și cu rosturi de lungă durată. Tot ceea ce facem, facem de-atunci „ca pentru Domnul“, împlinind astfel faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca noi să umblăm în ele“ (Efeseni 2:10).

„Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” 

De la zâmbetul pe care-l dăm celor din jur, prin fleacurile fiecărei zile și până la zilele marilor sacrificii, toate capătă acum semnificațiile noi ale slujirii în care strălucește prin noi Soarele neprihănirii, ca sclipirile astrului celest în firavul bob efemer de rouă. Reverberațiile acestor înfăptuiri se extind dincolo de timp și spațiu, înspre lumea eternelor trăiri.

Deocamdată însă eternitatea are chipul clipelor din fiecare zi.



Categories: Amintiri cu sfinti, Maxime si cugetari, Personale

Tags:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: