O nouă mutare pe tabla de șah a spațiului post-sovietic: Organizația Statelor Turcice. Erdogan mută, Putin evaluează.

Cristian Chirca

https://www.facebook.com/plugins/like.php?href=https://www.contributors.ro/o-noua-mutare-pe-tabla-de-sah-a-spatiului-post-sovietic-organizatia-statelor-turcice-erdogan-muta-putin-evalueaza/&layout=button_count&show_faces=false&width=105&action=like&colorscheme=light&height=21

18

5210

Rusia și Turcia promovează în prezent o relație tranzacționistă.

            Perspectiva geoistorică a relațiilor ruso-turce evidențiază o dimensiune perenă incontestabilă – rivalitatea de putere și disputa de interese. Cu resorturi sedimentate în imaginarul colectiv rus încă din perioada jugului mongol, rivalitatea s-a accentuat permanent după cucerirea Constantinopolului (A doua Romă), în 1453, când mitul politic Moscova – a Treia Romă a devenit unul dintre determinanții majori ai politicii externe ruse.

            Șocul geopolitic și geocultural generat de căderea centrului creștinătății ortodoxe a determinat, printre altele, consacrarea Imperiului Rus și Imperiului Otoman ca hegemoni într-un spațiu cu dimensiuni variabile care însă a inclus permanent Balcanii, Europa Centrală și de Est, Caucazul de Sud și Asia Centrală (denumită și Turkestan, care în limba persană se traduce prin „Țara turcilor” ). Pentru controlul acestui spațiu, cei doi hegemoni s-au înscris frecvent pe traiectorii de coliziune care au condus ca rivalitatea să se manifeste fie sub forma confruntării directe fie sub forma unei competiții intense.

             După prăbușirea URSS, competiția dintre Federația Rusă și Turcia – succesori ai celor două imperii – evidentă la nivel geopolitic, geoeconomic și geocultural, a crescut în intensitate, dar potențialul său de evoluție spre conflict este, deocamdată, contrabalansat de relația tranzacționistă promovată de Moscova și Ankara.

            Această relație, care combină, în proporții diferite, rivalitatea și cooperarea de necesitate, este fundamentată pe un mix de interese comune și interese contradictorii în care disputa ruso-occidentală (în special ruso-americană), dublată de disputa sino-rusă, este valorificată cu pragmatism de Turcia pentru obținerea unor poziții de negociere avantajoase care să asigure consolidarea influenței turce în statele vorbitoare de limbi turcice: Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâstan, Uzbekistan și Turkmenistan. Altfel spus, repoziționarea avantajoasă a Turciei în cursa de redobândire a statului de hegemon într-un spațiu pe care Federația Rusă îl consideră ca fiind unul exclusiv – spațiul post-sovietic.

            Vocația hegemonică a Turciei este susținută  de doctrina neo-otomană pe care, neoficial, este fundamentată actuala politică externă turcă în cadrul căreia una dintre direcțiile majore vizează extinderea influenței turce asupra teritoriilor învecinate prin instrumente specifice de soft power și smart power. Doctrina neo-otomană a recuperat ideile pan-turaniste și pan-turciste care, după ce au fost adaptate conceptual și acțional, au primit prefixul neo și au devenit elemente constitutive ale neo-otomanismului contemporan, cu precizarea că, în timp ce pan-turanismul este orientat spre istoria comună a statelor de limbă turcă „de la Baikal la Balcani”, pan-turcismul este orientat spre viitorul comun al acestor state cu Turcia în poziția de lider.

Consiliul turcic – un paravan geocultural și geolingvistic în competiția geoeconomică

            Direcția de politică externă, fundamentată pe pan-turcism, a fost reinițiată de Turcia în relația cu statele din Caucaz și Asia-Centrală imediat după prăbușirea URSS, printr-o serie de inițiative care promovau identitatea lingvistică și culturală a acestor state. Pe această linie,  în 1992, a fost convocat primul summit al statelor vorbitoare de limbi turcice – Azerbaidjan, Kazahstan, Uzbekistan, Kârgâzstan și Turkmenistan. Ulterior, în 1993, a fost constituită Organizația Internațională a Culturii Turcice – TÜRKSOY (fondatori: Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan, Uzbekistan, Turcia, Turkmenistan; observatori: republicile autonome ale Federației Ruse – Tatarstan, Bașkortostan, Altai, Saha, Tuva și Hakassia – iar mai recent, Republica Turcă a Ciprului de Nord și Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia/Moldova).

            În 2006, președintele kazah, Nursultan Nazarbayev, a propus crearea unui organism care să asigure formal cooperarea între statele vorbitoare de limbi turcice, propunere materializată în  octombrie 2009 când, conform acordului de la Nahicevan, semnat de Turcia, Azerbaidjan, Kazahstan și Kârgâzstan, a fost constituit Consiliul de cooperare al statelor vorbitoare de limbi turcice (Consiliul Turcic), apreciat de Halil Akinci, ambasadorul turc la Moscova (2008-2010), drept „prima alianță voluntară a statelor turcești din istorie”. Uzbekistanul s-a alăturat Consiliului în 2018. Ungaria (2018) și Turkmenistanul (2021) au dobândit statutul de observatori, iar în 2020, vice ministrul ucrainean de externe, Emine Ceppar, a declarat că și Ucraina dorește să primească statutul de observator. Preambulul Acordului de la Nahicevan reafirma voința statelor membre de a adera la scopurile și principiile consacrate în Carta Națiunilor Unite și stabilea ca obiectiv principal aprofundarea cooperării cuprinzătoare între statele vorbitoare de limbi turcice.

            Imperativele culturale și lingvistice care au stat la baza constituirii Consiliului au configurat de fapt un paravan geolingvistic și geocultural sub umbrela căruia Turcia a acționat pentru îndeplinirea unor obiective geopolitice prin intermediul instrumentelor economice. Consiliul a devenit treptat un punct de sprijin pentru Turcia în competiția geoeconomică cu Federația Rusă astfel încât, conform statisticilor oficiale ale guvernului  turc, la nivelul anului 2019, volumul schimburilor comerciale ale Turciei cu statele din Asia Centrală a fost de aproximativ 8,5 miliarde USD, iar patru mii de companii turcești operau deja în zonă. În Caucazul de Sud, Turcia a lansat o serie de proiecte de cooperare regională, semnificative pentru competiția geoeconomică fiind conductele Baku-Tbilisi-Ceyhan (petrol),  Baku-Tbilisi-Erzurum (gaz), calea ferată Baku-Tbilisi-Kars, precum și conducta de gaz natural trans-anatoliană (TANAP) . Cu toate acestea, în percepția statelor turcice din Caucazul de Sud și Asia Centrală, cel puțin până la conflictul azero-armean din Nagorno-Karabach, Turcia a rămas un actor de plan secund (deși tot mai activ) în raport cu Federația Rusă, în contextul în care, dincolo de potențialul său militar, statutul hegemonic al Rusiei este asigurat și de relațiile economice „tradiționale” cu fostele republici sovietice, în care un rol important este deținut de Gazprom și alte companii rusești care operează în zona energetică (gaz, petrol). În plus, Uniunea Economică Eurasiatică a contrabalansat oferta turcă, în contextul în care ideea reintegrării spațiului post-sovietic într-o Uniune Eurasiatică, formulată de același Nazarbaev, în 1994, a fost salutată de majoritatea republicilor din Asia Centrală.

Războiul din Nagorno-Karabah (Karabahul de Munte) – consacrarea Turciei ca actor geopolitic important în Caucaz și Asia Centrală. Erdogan: Karabahul redevine un loc sigur sub umbra Semilunei

            Într-un videoclip de promovare a noului avion de luptă rusesc de generația a cincea, SU-75 (Checkmate), prezentat cu ocazia salonului aeronautic de la Dubai (nov. 2021), dronele turcești Bayraktar TB2 au fost folosite ca ținte pentru a demonstra performanța avionului. Simbolistica alegerii acestor drone are legătură cu achiziția lor de către Ucraina, dar cu siguranță face trimitere și la faptul că Bayraktar TB2 a fost unul dintre elementele care au contribuit la victoria Azerbaidjanului în al doilea război din Karabahul de Munte (sept-nov. 2020) împotriva Armeniei. De fapt, victoria azeră este rezultatul indiscutabil al sprijinului declarat și efectiv pe care Turcia l-a acordat Azerbaidjanului, invocând principiul „două state, o singură națiune”, sintagmă mai bine adaptată contextului, extrasă din retorica neo-otomană a unității de „sânge, limbă, teritoriu și nouă cunoaștere otomană”.

            Sprijinul tehnologic, tactic, dar și simbolic (ex: avioanele F-16 turcești dislocate în baza aeriană de la Ganca) acordat azerilor, marchează revenirea Turciei în Caucaz și Asia Centrală ca actor geopolitic important. Poziționarea Turciei de partea învingătorilor din acest conflict este cu atât mai semnificativă cu cât Rusia este percepută ca fiind un aliat al Armeniei, inclusiv prin prisma faptului că ambele state fac parte din Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (conform prevederilor Tratatului, Rusia ar fi putut sprijini Armenia doar dacă ar fi fost fi atacată pe teritoriul recunoscut internațional).

Cu toate acestea, comparativ cu victoria simbolică turcă, rezultatele pe teren par a pune Moscova în poziția de câștigător. În acest sens, poate fi invocat faptul că în baza acordului din 10 noiembrie 2020, mediat (dar și impus) de Moscova,  forța de menținerea a păcii dislocată în Nagorno-Karabah, pe o perioadă de cinci ani, cu posibilitate de prelungire, este exclusiv rusească (1960 de militari). Comparativ, turcii sunt prezenți doar în  Centrul comun ruso-turc de monitorizare a încetării focului, dispus pe teritoriul azer, pe o perioadă de un an. În plus, Turcia nu este parte a acestui acord care stipulează că actualul format nu poate fi modificat prin introducerea altor actori. Cu alte cuvinte, Moscova a reușit să-și impună prezența militară într-un spațiu cu relevanță strategică, de unde cu siguranță nu se va retrage nici după expirarea perioadei de cinci ani.

            În același timp, conform unor opinii exprimate în mediile de dezbatere specializate, inclusiv din Federația Rusă, sprijinul decisiv al Turciei în favoarea azerilor și revenirea sa ca actor important în spațiul post-sovietic, poate fi considerat drept momentul zero al erodării poziției de actor major deținut de Federația Rusă.

            Din perspectiva cooperării de necesitate ruso-turce, se poate aprecia că războiul din Nagorno-Karabah, în special acordul din 10 noiembrie 2020, este expresia unei relații de tip win-win. Moscova și Ankara au pus în planul doi Grupul de la Minsk, ceea ce în fapt înseamnă excluderea Occidentului din ecuația de securitate a Caucazului și Asiei Centrale. Nu în ultimul rând, trebuie evidențiat că una dintre cele mai importante acțiuni post-conflict care confirmă, printre altele, o auto-percepție turcă conformă noului statut, este Declarația de la Shousha din 15 iunie a.c., referitoare la alianța dintre Azerbaidjan și Turcia care configurează un cadru larg de colaborare în domeniul militar, fără însă a stipula garanții de securitate sau prevederi explicite privind apărarea comună.

Organizația Statelor Turcice, o alternativă la Uniunea Economică Eurasiatică

            Deteriorarea relațiilor ruso-occidentale după anexarea Crimeii, diferendul ruso-turc în dosarul sirian, precum și aportul decisiv al Turciei în victoria Azerbaidjanului în conflictul cu Armenia, au creat un context favorabil pentru ,,întărirea lumii turcești”, iar primul pas făcut de Erdogan a vizat transformarea Consiliului turcic și adaptarea acestuia la noul context geopolitic regional, în acord cu interesele Turciei.

            În acest sens, în 12 noiembrie a.c., în Insula Democrației și Libertăților din Marea Marmara, s-a desfășurat, sub deviza  „Tehnologii verzi şi oraşe inteligente în era digitală”, cel de al optulea summit al Consiliului de cooperare al statelor vorbitoare de limbi turcice (Consiliul Turcic), primul după victoria azeră din Nagorno-Karabah. În acest sens, președintele azer, Ilham Aliyev, a evidențiat că războiul din Nagorno-Karabah a fost un adevărat test pentru cooperarea statelor turcice, iar reacția imediată a Consiliului și a Turciei, a „întărit lumea turcească”. În logica simbolisticii neo-otomane, înaintea începerii lucrărilor, președinții Recep Tayyip Erdogan (Turcia), Ilham Aliyev (Azerbaidjan), Kasîm-Jomart Tokaev (Kazahstan), Sadîr Japarov (Kîrgîzstan), Șavkat Mirziyoyev (Uzbekistanulu), Gurbangulî Berdîmuhamedov (Turkmenistan) și prim-ministrul Ungariei, Viktor Orban, au inaugurat sediul secretariatului Consiliului Turcic din cartierul  Sultanahmet, din Istanbul, fosta capitală a Imperiului Otoman.

            În cadrul summit-ului, au fost adoptate două documente programatice, apreciate ca foi de parcurs pentru consolidarea cooperării, respectiv „Strategia Consiliului Turcic 2020-2025” și „Viziunea lumii  turce – 2040”. Aceasta din urmă urmărește o coordonare mai puternică a politicii externe, cooperarea în materie de securitate, semnarea acordurilor de liber schimb, convergența politicilor economice și a tuturor cadrelor de reglementare relevante, realizarea integrării comerciale depline, stabilirea unui spațiu unic de investiții turcesc, realizarea integrării digitale, modernizarea transporturilor, conectivitatea energetică, precum și facilitarea mobilității intraregionale, elemente care, în esență, reprezintă alternative „turcice” la obiectivele Uniunii Economice Eurasiatice, dar și la unele prevederi ale Organizației Tratatului de Securitate Colectivă. De asemenea, la propunerea președintelui Erdogan, Consiliul a primit un nou nume, respectiv Organizația Statelor Turcice, denumire promovată de presa turcă, în aceeași logică simbolică de factură neo-otomană,  sub forma Statele Unite ale Turciei. Deocamdată, Rusia nu a avut o reacție politică la nivel înalt, deși există indicii că masa critică a schimbării atitudinii față de Erdogan a fost atinsă. Reacția rusă rămâne însă temperată din mai multe considerente.

            În primul rând, logica post-imperium a Moscovei a devenit mai flexibilă, iar proiecțiile sale hegemonice au o importantă secvență cost/beneficiu, deoarece așa cum sublinia Dmitri Trenin, directorul Centrului Carnegie din Moscova, „Pentru Rusia, după 30 de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice, toate (fostele republici sovietice n.a.) sunt state străine, emoțiile sunt ținute departe de politică, nu există atașamente speciale, nu există angajamente fără cost”.      În al doilea rând, stoparea bruscă a proiectului neo-otoman promovat de Erdogan în fostele republici sovietice turcice ar putea determina o orientare mai fermă a acestuia către Vest. Totodată, retragerea Turciei de pe aliniamentele geopolitice ocupate în Asia Centrală ar putea fi valorificată de China, alt competitor al Rusiei în acest spațiu. În plus, Turcia a demarat lucrările în giganticul proiect al viitorului canal artificial, lung de 45 km, care va lega Marea Neagră de Marea Marmara și care nu este acoperit de prevederile Convenției de la Montreux, aspect pe care Rusia nu-l poate neglija. În cadrul unei întâlniri pe acest subiect, desfășurată la nivel de miniștrii de externe, în  30  iunie  a.c., Cavușoglu l-a asigurat pe Lavrov că Turcia va respecta Convenția de la Montreux, dar fără să precizeze concret care sunt termenii acestei ,,respectări” și nici dacă ea va fi aplicată traficului prin viitorul canal.

            În al treilea rând, creșterea prezenței  Turciei în acest spațiu nu este considerată (încă) o amenințare directă pentru Rusia în contextul în care planurile de consolidare a lumii turcești pot fi corelate cu interesele Rusiei din perspectiva relației Rusiei cu Occidentul, dar și cu China.

            În al patrulea rând, conform unor opinii exprimate în mediile de dezbatere specializate, dar și în mass-media ruse, se apreciază că politicile Ankarei trebuie să ia în considerarea că pentru contracararea valorilor impuse recent de lumea occidentală, turcii și rușii, pot valorifica o serie de valori comune: tradiționalism, patriotism, religie, familie. De aceea, conform acestor opinii, primirea Rusiei în cadrul Organizației Statelor Turcice, în calitatea de observator, precum și primirea Turciei în Uniunea Eurasiatică, în aceeași calitate, ar garanta îndeplinirea reciproc avantajoasă a unor obiective care, în caz contrar, pot fi apreciate ca divergente.

Geopolitica frontierelor, etapa cromatică

            La două zile după intrarea noului noului actor – Organizația Statelor Turcice – pe tabla de șah a spațiului post-sovietic, o hartă a lumii turcești a fost lansată de Devlet Bahceli, liderul Partidului Mișcării Naționaliste Turce (MHP), partid în care o mare parte a tinerilor sunt asociați cu gruparea ,,Lupii  Cenușii ”. Ulterior, în 17 noiembrie,  o fotografie cu Recep Tayyip Erdogan și Devlet Bahceli prezentând public harta a fost postată pe pagina de Twitter a Partidului pentru Justiție și Dezvoltare (MHP). Conform acestei hărți, lumea turcească se întinde de la Oceanul Arctic până în Bulgaria și include și o parte semnificativă a teritoriului Federației Ruse, într-o prezentare în care statele și frontierele au o expresie cromatică. O serie de țări de pe hartă, inclusiv Turcia, Azerbaidjan, Uzbekistan, Kazahstan și Turkmenistan, sunt marcate cu roșu, în timp ce regiuni sudice ale Rusiei și Siberiei de Est, o parte din Balcani și Regiunea Autonomă Xinjiang Uygur din nord-vestul Chinei sunt colorate în portocaliu și galben. Legenda harții nu face trimitere la semnificația cromatică, iar maniera de prezentare se  înscrie în logica semnalelor politice lansate periodic de Turcia pentru obținerea unor poziții de negociere avantajoase.

În loc de încheiere

            Rămâne de văzut dacă tendința de radicalizare a acțiunilor turce în spațiul post-sovietic este doar un ,,joc politic”, cum îl numește presa rusă de mainstream, sau o nouă direcție de politică externă turcă. Cert este însă faptul că spațiul post-sovietic va rămâne o zonă de interes major pentru Federația Rusă, iar procesul de integrare a acestui spațiu în Uniunea Eurasiatică va continua să fie o prioritate strategică a politicii externe ruse.

            Totuși, nu este exclus ca Moscova să tolereze unele acțiuni prin care Ankara va încerca să valorifice forța simbolică, dar și forța materială a „lumii turce” (4,5 milioane de kilometri pătrați, 160 de milioane de locuitori, 1,5 trilioane de dolari PIB) pentru a impune Turcia ca actor important în Caucaz și Asia Centrală. În actualul context internațional și regional, pentru Federația Rusă, „cooperarea de necesitate” cu Turcia în spațiul post-sovietic rămâne o opțiune, mai ales atunci când ea ar putea fi folosită pentru a împiedica accesul Occidentului sau Chinei în acest spațiu.



Categories: Articole de interes general

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: