Aşa vorbeşte Domnul: Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul.” – Ieremia 17:5

Încrederea în oameni este idolatrie, de asemenea şi a căuta ajutor de la oameni. Totuşi sunt atât de mulţi oameni, chiar evlavioşi, care caută sprijin la oameni.

Mulţi credincioşi fac rondul ţării şi cerşesc. Şi pe lângă acestea poate mai şi predică despre faptul că Dumnezeu este Tatăl lor şi le dăruieşte tot ce au nevoie. Dar prin faptele lor dovedesc despre credinţa lor că este moartă.

Blestemat este cel ce se încrede în om. De aceea asemenea oameni sunt ruşinaţi. Cât de mulţi sunt aceia care aşteaptă să-i ajute unul, sau altul şi să aibă răbdare cu ei. Aceştia sunt oameni nemulţumiţi, nenorociţi, foarte sensibili a căror inimă este plină de împotrivire şi vicleşug. Chiar şi cei care doresc să trăiască pentru Dumnezeu, se vor ruşina atâta timp cât se bazează pe puterile  proprii. Din toate părţile sunt înconjuraţi de blestem.

Alţii, încrezători că se pricep, îşi fac planuri şi umblă pe drumurile proprii, dar cu toată ştiinţa lor rămân de ruşine.

Trece mult timp până omul îşi dă seama că nu poate să se încreadă în propria ştiinţă. Căci este scris:

”Dacă cineva crede că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască.” 1 Corinteni 8:2.

Şi

„Dacă vreunul crede că este ceva, măcar că nu este nimic, se înşeală singur.”

Dacă omul ajunge să recunoască aceasta atunci urmează dorinţa:”Vindecă-mă Tu, Doamne şi voi fi vindecat, mântuieşte-mă Tu, şi voi fi mântuit.” Îngăduie-mi să găsesc har în Tine, căci cu mine însumi am ajuns de ruşine.  C. H. Mackintosh

Categories: Studiu biblic