Un preot ortodox român din insulele britanice pe care vi-l recomand: https://ioanflorin.wordpress.com/

vino înapoi atât cât te țin puterile, iar restul drumului îl voi face eu ca să te întâmpin

Publicat de  de Ioan-Florin

Toate cele trei parabole din Luca 15 (oaia rătăcită, drahma pierdută și fiul risipitor) sunt despre omul pierdut, căutarea lui și bucuria regăsirii sale. În toate e vorba despre pierderea (despărțirea) dintr-un întreg – o „turmă”, o sumă, o familie -, căci omul e un „întreg” numai atunci când este în comuniune cu Dumnezeu și cu frații săi. Cuvintele din Matei 18,20, „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”, ar putea fi întoarse astfel: ești acolo unde Eu și frații tăi suntem adunați în numele Meu.

Altfel, oaia desghinată de turmă se duce în prăpastie, bănuțul pierdut nu poate cumpăra nimic, iar fiul risipitor rămâne veșnic flămând. Știați că o oaie despărțită de turmă, pentru mai mult timp, se dezorientează complet și în cele din urmă înnebunește?

Marea rătăcire a omului postmodern nu este atât păcatul (căci nu există păcate noi!), cât alienarea sa de „întreg” (înțeles ca proiect comun) și, în cele din urmă, de sine însuși. El nu mai este un „întreg” nici cu Mântuitorul său, pe care nu-L mai cunoaște (și ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva îi vorbim mai mult despre Biserică decât despre Hristos!), nici cu frații săi, de care tot mai mult, din familie și până la neamul politic, îl despart dureroase fracturi sociale și culturale. Oaia de azi nu e mai dezorientată decât celelalte 99, doar că fiecare își închipuie că e turma întreagă. Nu doar o drahmă s-a pierdut, ci toate zece, dar fiecare încearcă acum să se vândă cât mai bine pe cont propriu.

***

În pilda turmei de o sută de oi, păstorul cel bun aleargă după oaia rătăcită, o caută și o aduce acasă pe umerii săi. În pilda drahmei pierdute, femeia aprinde o lumină, își mătură casa și „caută cu grijă” până o găsește. Dar pe fiul risipitor cine l-a căutat? Pare că pe el nu l-a căutat nimeni, pentru că, „venindu-și în sine”, s-a gândit singur să se întoarcă la tatăl său. Dar un detaliu din textul Evangheliei ne arată că și el a fost „căutat”, la fel ca oaia rătăcită și ca drahma pierdută. Pentru că în cuvintele „pierdut era și s-a aflat (εὑρέθη)”, verbul εὑρίσκω este la diateza pasivă: așadar, nu „s-a aflat”, ci a fost aflata fost găsit, exact asta spune Evanghelia.

Păstorul, Femeia și Tatăl sunt chipurile Sfintei Treimi, Dumnezeul nostru care ne caută încă de la facerea lumii.

Păstorul cel bun este Hristos, vorbind despre El însuși: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10,11).

Femeia este imaginea Duhului Sfânt, substantiv feminin în ebraică (ruah) și în aramaică (ruha). Duhul Sfânt mătură casa omului și o împodobește cu cele șapte daruri ale Sale, dar dacă omul nu-și păzește sufletul, șapte duhuri necurate vin să se înstăpânească peste el (Luca 11,24-26).

Tatăl naște în continuu pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt oriunde se află împărăția Sa (și unde nu este ea?), adică și în inima fiului risipitor, căci „împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17,21). Meritul fiului risipitor este că a primit prin pocăință căutarea pe care Împărăția a inițiat-o în inima lui. De aceea – acum nu mai este niciun mister – Tatăl deja își așteaptă acasă fiul risipitor, „încă departe fiind acesta”, și aleargă înaintea lui ca să-l primească.

***

Nu există niciun om pierdut, care să nu fie deja căutat de Tatăl său. Nu există niciun păcătos, pentru păcatele căruia să nu fi murit Mântuitorul. Nu există nicio inimă căreia Duhul lui Dumnezeu să nu-i dea întâlnirile Sale de credință – și „mișcarea inimii” de care scriam aici. În fiecare inimă, Tatăl naște mereu pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt.

În întâlnirea și îmbrățișarea Tatălui cu fiul risipitor, se luminează versetul din Psalmi 84,11 (după Septuaginta): „Mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat”. Unde se întâmpină mila cu dreptatea lui Dumnezeu, adevărul despre noi cu paceanoastră, fără ca acestea să mai facă raportul unor sfere exclusive? Doar în pocăință.

În cartea sa despre parabolele lui Iisus, pe care fiecare predicator ar trebui să o aibă la îndemână atât pentru prospețimea, bogăția și actualitatea interpretărilor, cât și pentru bibliografia excelentă care le însoțește, Andrei Pleșu reia o poveste din Pesiqta Rabbati, o colecție rabinică de midrașuri la Pentateuh și Profeți, din secolul 9. În cuvintele autorului, „e vorba de un prinț care vrea să se întoarcă, de departe, la tatăl său, dar nu are puterea fizică să o facă. Atunci, tatăl îi trimite următorul mesaj: Vino înapoi atât cât te țin puterile, iar restul drumului îl voi face eu ca să te întâmpin” (Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Humanitas, 2012, p. 268).

Așa de scump este fiecare om pentru Dumnezeu, pentru că fiecare om din lumea asta este un gând al Său, o rațiune a Sa (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Dumnezeu a făcut lumea, – până la ultimul fir de iarbă! -, din gândurile Sale, și nu numai după om, dar și după ultimul Său fir de iarbă se va întoarce într-o zi, așa că aveți mare grijă cum vă purtați și cu oamenii, și cu iarba.



Categories: Studiu biblic

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

<span>%d</span> bloggers like this: