2 Tesaloniceni 3
Avertizare apostolică

Când a aflat că vreau să intru la Seminarul Teologic Baptist de la București, fratele Simion Cure m-a întrebat:

„Mă, Dane, ce vrei tu să te faci? Preot sau levit?“
Rușinos și  intimidat, am plecat privirile în jos și am mormăit:
„Nu știu care e diferența, frate Cure …“
„Îți spun eu, mă, că d-aia te-am și întrebat. Preotul vorbește cu oamenii și se roagă lui Dumnezeu pentru ei. Levitul ia vitele de jertfă și le despică. Apoi bagă mâna în măruntaie și le scoate afară ca să le arunce. Toată ziua este plin de sânge și de balegă … El trebuie să curețe jertfa ca atunci când o pune preotul pe altar să fie curată înaintea Domnului. Ești tu gata să-ți sufleci mânecile și să faci și treaba asta? Că avem la amvoane prea multe privighetori îndrăgostite de predici și bag seama prea puțini priveghetori gata să se ocupe cu creșterea celor din adunare  … Auzi tu! Ești gata să faci și slujba de levit în lucrare?“

Mărturisesc acum sincer că atunci n-am înțeles despre ce vorbea fratele Simion Cure. Aveam însă să aflu foarte repede, după terminarea studiilor și odată cu începerea lucrării lui Dumnezeu cu oamenii …

Fiecare doctrină creștină coboară din viața lui Dumnezeu și trebuie să atingă viața noastră. O doctrină greșită va duce iremediabil la o viață greșită. În Tesalonic, învățătura greșită despre Ziua Domnului s-a tradus în practică printr-o neglijentă atitudine față de muncă. Pentru că au fost convinși de cineva că a venit deja Ziua Domnului, iar aceasta înseamna maximum șapte ani de istorie, tesaloniceni au ajuns să vadă activitatea ca lipsită de sens.

Sporovăiala fără roade este o epidemie care n-a trecut. Ea se manifestă și astăzi! Am să vă dau părerea mea despre discuțiile sterile nesfârșite care au loc pe Net.

Există lucruri pe care Dumnezeu a ales să le înfăptuiască împreună cu noi și lucruri pe care și le-a rezervat pentru El însuși. Neglijând ce ne-a spus să facem noi, am ajuns să ne certăm la nesfârșit pentru lucrurile pe care le are de făcut Dumnezeu. Este o capcană în care am căzut.

Dumnezeu Tatăl a păstrat pentru Sine mântuirea oamenilor. Când a decis-o, cum și cnd o face este treaba Lui. Noi însă ne-am așezat la masa inactivității și discutăm despre „predestinare“ și „liber arbitru“. Dumnezeu ne salvează sau ne salvăm noi înșine?

Dumnezeu Duhul Sfânt a decis să vină să locuiască în lăuntrul nostru. Este dorința Lui și lucrarea Lui suverană. Noi însă ne-am așezat la o clacă să ne certăm pentru „când“ și „cum“ vine El la noi, când ne botează cu Duhul Sfânt și când ne umple?

Dumnezeu Fiul a decis să revină pentru a-și finaliza planurile cu omenirea. Este treaba lui și are puterea s-o facă! Noi nu putem însă dormi pentru că ne tot gândim „când“ va veni și „cum va veni“, văzut sau nevăzut, înainte de Necazul cel Mare, la mijlcul Necazului cel Mare sau după Necazul cel Mare. Alții nici nu cred în Necazul lui Iacov și ne persiflează academic proclamând doar o singură venire, mare și lată, pentru Răpire, Judecată și Împăărție. Nu ne putem pune de acord și stăm toată ziua la discuții …

Dumnezeu se uită însă la noi și ne aduce aminte că „Nu este treaba voastră!“ Treaba vostră este să mergeți până la marginile pământului cu Evanghelia și să faceți ucenici din toate Neamurile. Să-i botezați să să-i învățațți să păzească tot ce v-am poruncit …“

Noi însă n-avem timp pentru așa ceva, căci n-am lămurit încă cum stm cu lucrurile pe care le va face, oricum fără noi, … Dumnezeu. Dumnezeu ne spune: „La treabă!“ Noi îi răspundem: „N-avem timp, pentru că trebuie mai întâi să lămurim lucrarea Ta …“

Am putea numi boala din Tesalonic: „spiritualitatea puturoasă“, sau „râvnă teoretică, lene practică“. Să urmărim împreună cum a tratat-o apostolul Pavel. După ce, credincios obiceiului său, Pavel le-a spus câteva lucruri „de bine“ și i-a încurajat, apostolul face apel la deplina lui autoritate ca să le „poruncească“ câteva lucruri, vorbindu-le despre prioritățile vieții creștine.

1. Primatul Cuvântului lui Dumnezeu

„Încolo, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi ca, Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie proslăvit cum este la voi, şi să fim izbăviţi de oamenii nechibzuiţi şi răi; căci nu toţi au credinţa. Credincios este Domnul: El vă va întări şi vă va păzi de cel rău“ (2 Tes. 3:1-3).

În Biserică, totul se ridică sau coboară, se clădește sau se dărâmă în funcție de atitudinea pe care o avem față de Biblie, Cuvântul etern al lui Dumnezeu. Când Pavel scrie: „căci nu toți au credința“, el face aluzie la sistemul său teologic, în care „credința“ este înrădăcinarea noastră în revelația Vechiului și Noului Testament. Îndepărtarea de revelația divină ne lasă pradă fanteziilor mistice ale propovăduitorilor care își predică propriile lor păreri. Însă nu tot ce zboară se mănâncă și nu oricine știe să vorbească despre credință este un adevărat credincios. Și atunci și acum, unii dintre cei mai buni „vorbitori“ despre credință sunt oameni „nechibzuiți și răi“. Ei știu să dea sfaturi tuturor, dar trăiesc alandala. Afirmațiile lui Pavel nasc un postulat creștin. Nu oricine își spune creștin chiar este un creștin veritabil. Practica din trecut, făptuirile noastre de fiecare zi, sunt validarea poziției noastre din viitor!

Este tare greu să dialoghezi cu învățătorii mincinoși; este foarte dificil să te apropii de cei care dau cuvântul lor drept cuvântul lui Dumnezeu. Sunt oameni arțăgoși și plini de ei înșiși. Când sunt confruntați, priceperea lor plesnește ca o fiere amară, plină de puroiul răutății. În lupta cu minciuna, cel mai de nădejde apărător este Dumnezeu. Slavă Domnului că El s-a angajat să-i păzească pe cei care-și pun nădejdea în El.

2. Prioritatea ascultării de rânduielile apostolice

„Cu privire la voi, avem încredere în Domnul că faceţi şi veţi face ce vă poruncim. Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos!“ (2 Tes. 3:4-5).

Pe vremea când această scrisoare era trimisă tesalonicenilor, Noul Testament nu exista încă în forma de culegere de cărți pe care o avem astăzi. El se scria „din mers“ prin mărturia vie a apostolilor. Sfaturile și învățăturile date de Pavel convertiților din Tesalonic, de exemplu, trebuiau luate nu ca simple opinii, ci aveau autoritatea unor veritabile „porunci“. Noile cunoștințe teologice teoretice pe care le dobândiseră tesalonicienii trebuiau urmate de o schimbare corespunzătoare a vieții de fiecare zi.

Așa cum știm, „credința“ se referă la trecut, „nădejdea“ la viitor, iar „dragostea“ la prezent. Apostolul Pavel vrea să le îndrepte atenția celor din Tesalonic la „dragostea lui Dumnezeu“, care este oglindirea frumuseții lui Dumnezeu în viețuirea creștină. Este clar că Pavel îi pregătea pe tesaloniceni pentru o mustrare aspră. Greci fiind, înclinați deci către filosofie, unii din Tesalonic își schimbaseră religia, dar nu și obiceiurile!

Mai mult, ei găsiseră în „scrisoarea otrăvită“ care circula printre ei o scuză pentru a fugi de muncă și de responsabilitate. Așa ceva era intolerabil. Pavel se năpustește asupra lor cu toată puterea și autoritatea apostolică, recomandând aplicarea neîntârziată a disciplinei bisericești.

3. Prioritatea separării de păcat

„În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate, care trăieşte în neorânduială, şi nu după învăţăturile, pe cari le-aţi primit dela noi.

Voi înşivă ştiţi ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi; căci noi n-am trăit în neorânduială, între voi. N-am mâncat de pomană pâinea nimănui; ci, lucrând şi ostenindu-ne, am muncit zi şi noapte, ca să nu fim povară nimănui dintre voi. Nu că n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să vă dăm în noi înşine o pildă vrednică de urmat. Căci, când eram la voi, vă spuneam lămurit: ,,Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce.“

Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri. Îndemnăm pe oamenii aceştia şi-i sfătuim, în Domnul nostru Isus Hristos, să-şi mănânce pâinea lucrând în linişte“ (2 Tes. 3:6-12).

Exagerări escatologice au avut loc periodic în toată istoria Bisericii. Mai ales în preajma anilor rotunzi, 1.000 și 2.000, mulți neastâmpărați interesanți au propovăduit venirea iminentă a Domnului Isus și au dat peste cap viața multora.

Caraghioslâcuri asemănătoare s-au petrecut și în 1848 și 1948 când „profeți“ fără chemare și fără stăpân au smintit mințile marilor mulțimi de credincioși naivi. Mii de oameni și-au vândut averile, au dat banii la săraci, s-au îmbrăcat în haine albe și s-au urcat pe munți ca să fie „mai aproape“ de cer la venirea Domnului. Când evenimentul mult trâmbițat n-a avut loc, a urmat dezamăgirea, disperarea și, nu în puține cazuri, sinuciderile. Un om din Canada a avut curiozitatea să adune astfel de „date sigure“ pe care unii le-au fixat pentru venirea Domnului și a colecționat nu mai puțin de 200 ! (Le puteți găsi la adresa: http://www.bible.ca/pre-date-setters.htm).

4. Prioritatea slujirii

Mentalitatea greacă era predispusă la speculații teoretice, gândirea evreiască era predominant practică. Apostolul Pavel are dificultăți să-i facă pe greci să ia în serios Evanghelia. Munca ostenește. Flecăreala este soră bună cu lenea. Iată de ce le scrie Pavel:

„Voi, fraților, să nu osteniți în facerea binelui“ (2 Tes. 3:13).

Apostolul Pavel n-a vrut să-i facă pe cei din Tesalonic să nu mai fie preocupați de venirea Domnului. Dimpotrivă! Pavel a vrut ca tesalonicienii să facă din venirea Domnului o motivație serioasă pentru râvna și slujirea lor. Cuvintele lui s-au străduit să-i învețe cum să aștepte „activ“.

Pavel îi îndeamnă pe vorbăreții din Tesalonic să tacă și să treacă la treabă! „Cine nu vrea să muncească n-are dreptul nici să mănânce!“

Afirmația lui Pavel a fost interpretată greșit de-a lungul vremii. Oamenii au tradus-o prin; „Cine nu muncește, nici să nu mănânce!“ Pavel a spus însă „Cine nu vrea să muncească …“

Există o sumedenie de oameni care, deși vor, nu pot sau n-au unde să lucreze. Aceștia nu intră sub incidența mâniei apostolice, ci sunt obiectul ajutorării Bisericii. De osândit sunt doar aceia care „se țin de nimicuri“ făcând doar ceea ce le place lor, nu însă și ceea ce trebuie.

Puturoșenia nu este semn de spiritualitate. Venirea Domnului nu este motiv de pasivitate, ci de intensificarea lucrării. Un mare om al lui Dumnezeu din secolul trecut a spus: „Dacă aș ști că vine Domnul mâine, azi încă aș mai sădi un pom. Vreau să mă găsească în activitate“. Vai de cel ce nu-și pune talantul în negoț! Mare va fi supărarea stăpânului său când se va întoarce!

5. Prioritatea disciplinării

„Dacă ceea ce numești tu credință nu te schimbă, schimb-o tu pe ea!“ se spune adesea. O astfel de expresie este izvorâtă din atitudinea categorică a lui Pavel. El face din atitudinea față de muncă un articol de credință sancționat de disciplinarea Bisericii:

„Şi dacă n-ascultă cineva ce spunem noi în această epistolă, însemnaţi-vi-l, şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine. Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate“ (2 Tes. 3:14-15).

Oare ce înseamnă pentru Pavel „să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate“? Disciplina creștină trebuie aplicată ca o disciplină de familie. Este una să-l pui pe un copil la colț sau să-l trimiți să stea un timp în camera lui și cu totul altceva să pedepsești un răufăcător care ți-a spart casa.

Disciplina are și ea gradele ei de intensitate, proporționale cu vinovăția pe care o corectează.

Dacă este vorba despre o „greșeală personală“ trebuie să aplicăm procesul recomandat de Domnul Isus în Matei 18:15-17, adică trebuie să ne ducem să stăm de vorbă cu persoana respectivă. O greșeală este că oamenii caută să câștige o ceartă în loc să caute, așa cum spune textul citat, să câștige un frate. „Dragostea acoperă o sumedenie de păcate“. Dacă nu este vorba despre un principiu de credință, câștigi uneori pierzând și cucerești mult mai ușor cu smerenia, decât cu orgoliul.

În războiul sfânt avem mulți răniți în tabără. Cineva observa cu tristețe că „Biserica este singura armată care-și omoară răniții“. N-ar trebui să fie așa. Biblia vorbește despre un duh al blândeții care trebuie să se manifeste în toate infirmeriile în care ne îngrijim răniții:

„Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşală, voi, cari sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţei. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Christos. Dacă vreunul crede că este ceva, măcar că nu este nimic, se înşală singur“ (Gal. 6:1-3).

Greșelile marchează de regulă accidente spirituale într-un proces de creștere. Într-o oarecare măsură ele sunt inevitabile și ar trebui să fim pregătiți pentru ele. O mamă care-și învață fetița să spele vasele știe că riscă spargerea unor farfurii și știrbirea unor pahare, dar asta pălește din importanță în perspectiva hărniciei pe care ea vrea să o întipărească în caracterul fetei ei.

Se spune că un vecin l-a văzut pe un tată jucându-se fotbal cu copiii săi pe peluza din fața casei și i-a zis: „Încă un meci ca ăsta și nu mai crește iarbă pe-aici!“ Înțeleptul tată i-a replicat: „Eu îmi cresc copii, vecine, nu iarbă“.

Dacă este vorba despre o greșeală doctrinară trebuie să mergem să discutăm adevărul cu Biblia pe masă.

„Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţă pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia“ (2 Tim. 2:23-26).

Oricine poate greși, chiar și un apostol de talia lui Petru:

„Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osândit. În adevăr, înainte de venirea unora dela Iacov, el mânca împreună cu Neamurile; dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur. Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi Iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor. Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: ,,Dacă tu, care eşti Iudeu, trăieşti ca Neamurile, şi nu ca Iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul Iudeilor?“ (Gal. 2:11-14).

Dacă ai de a face cu un om care face partide și dezbină adunarea, izolează-l și identifică-l public înaintea tuturor:

„Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de ceice fac desbinări şi tulburare împotriva învăţăturii, pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci astfel de oameni nu slujesc lui Christos, Domnul nostru, ci pântecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşală inimile celor lesne crezători“ (Rom. 16:17-18).

„După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări, căci ştim că un astfel de om este un stricat şi păcătuieşte, dela sine fiind osândit“ (Tit 3:10).

Rupe părtășia cu cei care refuză mustrarea. Pentru cei porniți pe ceartă, două mustrări sunt suficiente. Dacă nu cedează, dacă sunt încăpățânați în pornirea lor furibundă, nu trebuie să li se acorde o a treia șansă.

„Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Christos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: ,,Bun venit! “ Căci cine-i zice: ,,Bun venit! “ se face părtaş faptelor lui rele“ (2 Ioan 9-11).

Sfatul lui Ioan se aplică mai ales când avem de a face cu cei care răspândesc „noutăți“ fără suport în textul Noului Testament. Apostolul Pavel a fost categoric cu aceia care treceau așa de lesne peste „ceea ce este scris“:

„Mă mir că treceţi aşa de repede dela Cel ce v-a chemat prin harul lui Christos, la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni cari vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Christos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema! Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor, sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Christos“ (Gal. 1:6-10).

Cel mai greu este când avem de a face cu o trăire continuă în păcat. Atunci trebuie să fim categorici și să nu legăm rana în chip ușuratic. Biserica trebuie să-și îngrijească răniții, dar nu trebue să tolereze „trădătorii“. Cine trăiește în păcat, cine persistă în păcătuire, a trecut de partea dușmanului și luptă pentru distrugerea bisericii. Un astfel de om s-a despărțit de Christos; este „mort“ ca relație cu El. Apostolul Pavel a avut un astfel de caz în adunarea din Corint. El se miră că cei de acolo nu au început „bocetul“ și nu simt damful morții:

„Din toate părţile se spune că între voi este curvie; şi încă o curvie de acelea, cari nici chiar la păgâni nu se pomenesc; până acolo că unul din voi trăieşte cu nevasta tatălui său. Şi voi v-aţi fălit! Şi nu v-aţi mâhnit mai degrabă, pentru ca cel ce a săvârşit fapta aceasta, să fi fost dat afară din mijlocul vostru!“ (1 Cor. 5:1-2).

Un cadavru trebuie scos cât mai repede din casă, altfel putrefacția lui răspândește infecții printre cei din jur.

În cazul „puturoșilor duhovnicești“ din Tesalonic, Pavel recomandă aplicarea disciplinei într-un proces progresiv: „îndemnăm pe oamenii aceștia și-i sfătuim“ (2 Tes. 3:12),

„Și dacă n-ascultă cineva ce spunem … însemnați-vi-l și să n-aveți nici un fel de legături cu el, ca să-i fie rușine“ (2 Tes. 3:14).

Precizarea apostolică „să nu-l socotiți ca pe un vrăjmaș, ci să-l mustrați ca pe un frate“ (2 Tes. 3:15) nu poate fi extrapolată la toate procesele de disciplinare. Ea are valabilitate doar în cazul de acolo și de atunci, când viața dezordonată a unora nu era o abandonare premeditată a neprihănirii, ci doar o proastă înțelegere a așteptării lui Christos, care punea în pericol buna mărturie creștină înaintea celor din jur.

Categories: Studiu biblic