,,Un Paște mai profund“ – Judecata lumii acesteia

Autoexilat la Efes din cauza persecuție pornite împotriva creștinilor la Ierusalim, iar apoi exilat forțat de romani pe insula Patmos (acel exil al exilului), apostolul Ioan își scrie Evanghelia, epistolele și Apocalipsa ca pe niște invitații târzii adresate prioritar evreilor (marea lui dragoste, ca și în cazul lui Pavel) pe care-i cheamă la împărăția lui Isus Christos cel Înviat.

Intenția lui se vede limpede dacă reușești să treci peste stratul superficial al narațiunii și să pătrunzi în stratul profund al mesajului teologic transmis.

Schița după care și-a alcătuit Ioan evanghelia este simplă și ilustrează tocmai aceasta:

Proolog (1:1-18)

I. Cartea semnelor (1:19-12:50)
Semnele lui Mesia

II. Cartea slavei (13:1-20:31)
Patimile Fiului lui Dumnezeu și Pregătirea pentru intrarea în promisiunile Noului Legământ

Epilog (21:1-25)

M-am luptat toată noaptea cu un mesaj care mi-a chinuit somnul. M-am dus dimineața la computer și am scris ecourile care-mi încălzeau încă sufletul. Vi-l propun spre lectură în ziua aceasta importantă din Săptămâna Mare.

Capitolul 19 – Judecata lumii acesteia

Dintre toate textele evangheliei, cel mai greu îmi este să scriu despre Ioan 18 și 19. Capitolele acestea descriu suferințele lui Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, dat în mâinile oamenilor.

Mi-e greu să scriu pentru că acolo și atunci am fost și eu, factorul uman din mine care și-a răstignit Creatorul.

Mi-e greu să scriu însă și din alt punct de vedere, pentru că acțiunea este multistratificată, iar amănuntele din planul evenimentelor ne fac ușor să uităm, să nu deslușim mărețul eveniment din planul secund aflat în  străfundurile acestor întâmplări.

La suprafață, în capitolele 18 și 19 din evanghelia lui Ioan este prins El, este judecat El, este schimgiuit El, este răstignit El și este omorât El, dar îm străfunduri are loc judecata noastră, înfrângerea noastră,  pentru că ceea ce i-am făcut atunci Lui ne-am făcut de fapt nouă înșine, dându-ne pe față răutatea gata să-L ucidem pe Dumnezeu. Praful pământului a ridicat mâna ca o trestie ruptă împotriva Judecătorului lumii acesteia.

Și mai este un plan, mai profund în care cel care este prins, cel ce este legat, cel ce este dezbrăcat de putere și înfrânt este Satan însuși, Luceafărul căzut din slavă, șarpele cel viclean, dușmanul cel vechi care din eternitate a îndrăznit să se ridice împotriva lui Dumnezeu.

De fapt, cititorul atent al evangheliei lui Ioan a aflat toate acestea încă din finalul secțiunii care conține ,,cartea semnelor“ (Ioan 1 – 12), unde autorul a așezat niște cuvinte enigmatice despre platforma-program care avea să se declanșeze începând cu capitolul 13 culese în cea de a doua secțiune, ,,cartea slavei“.

Cei ce au auzit atunci tainicile cuvintenu le-au pătruns înțelesul. Ar fi însă tragic dacă nu le-am pătrunde nici noi, cei peste care a răsărit lumina Duhului Sfânt. Recitindu-le, putem aprinde făclia cu care putem intra în întunecata Săptămână Mare, când lumina lumii s-a confruntat cu teribilul întunerec spiritual din jur.

Deci, Ioan scrie că niște greci au venit să-L vad pe Isus (Ioan 12:20). Nu era pentru prima oară când Ioan îi include și pe ne-evrei în narațiunea sa, dar, ca și celelalte pasaje, pomenirea celor dintre Neamuri are pentru Ioan o semnificație care s-ar putea să ne scape. Întâmplarea în sine nu are deznodământ. Nu știm nici până astăzi dacă Domnul Isus a acceptat sau nu să stea de vorbă cu grecii și ce au discutat ei împreună. Ioan nu ne spune și prin faptul că nu ne spune vrea să ne trimită la o semnificație din spatele realității imediate. Ioan ne spune indirect că venirea grecilor și cuvintele rostite de ei, au reprezentat pentru Domnul Isus un ,,semn“. un fel de parolă tainică.

,,Domnilor, am vrea să-l vedem pe Isus“.

Această cerere a grecilor L-a făcut pe Domnul Isus să înțeleagă că a venit ,,ceasul“ și că urmează să se declanșeze o succesiune de evenimente care vor culmina cu moartea și cu plecarea Lui din lumea aceasta.

Cine nu înțelege, cine nu poate pătrunde adânc în acest strat profund al narațiunii lui Ioan se lipsește singur de concluzia că cele întâmplate în Săptămâna Mare n-au fost o cavalcadă haotică de evenimente, ci o cale prestabilită de Dumnezeu din eternitate, o serie de evenimente cu semnificații care afectează nu numai Ierusalimul și poporul evreu, ci evoluia întregii omenirii și eternitatea.

Haideți să recitim cu atenție pasajul enigmatic din Ioan 12:

,,Nişte greci dintre cei ce se suiseră să se închine la praznic s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii, l-au rugat şi au zis: „Domnule, am vrea să vedem pe Isus”. Filip s-a dus şi a spus lui Andrei, apoi Andrei şi Filip au spus lui Isus. Drept răspuns, Isus le-a zis: „Asosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului. Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntelede grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.  Cineîşi iubeşte viaţa o va pierde şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze şi undesunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti. Acum, sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice: ‘Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta!’? Dartocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, proslăveşte Numele Tău!”Şi din cer, s-a auzit un glas care zicea: „L-am proslăvit şi-L voi mai proslăvi!” 

Norodul, care stătea acolo şi care auzise glasul, a zis că a fost un tunet. Alţii ziceau: „Un înger a vorbit cu El!” 

Isus a răspuns: „Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi. Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorullumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după cevoi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine petoţi oamenii.” Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară.

Norodul I-a răspuns: „Noi am auzit din Lege că Hristosul rămâne în veac. Cum dar zici Tu că Fiul omului trebuie să fie înălţat? Cine este acest Fiu al omului?” 

Isus le-a zis: „Lumina mai estepuţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţica unii care aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul; cineumblă în întuneric nu ştie unde merge. Câtă vreme aveţi lumina printre voi, credeţi în lumină, ca să fiţi fiiai luminii.”Isus le-a spus aceste lucruri, apoi a plecat şi S-a ascuns de ei“ (Ioan 12:20-36).

Expresia lui Ioan ,,și s-a ascuns de ei“ este sinonimă cu ,,lepădarea“ lui Israel pentru o vreme, cu acel ,,i-a lăsat și a plecat de la ei“, rostit în altă parte. Expresia este urmată de ultima confruntare publică cu evreii, care încheie secțiunea evanghelică numită ,,cartea semnelor“ (Ioan 1:19-12:50) și va fi urmată de cea de a doua secțiune a cărții, ,, cartea slavei“ (Ioan 13:1 – 20:31), în care va fi vorba despre Patimile lui Mesia și despre pregătirea pentru intrarea în Noul Legâmânt.

Uitați-vă ce simbolic sugestiv încheie Ioan prima secțiune a semnelor. Ea ilustrează afirmația din proolog în care Ioan anunța că ,,a venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit“:

Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El,  ca să se împlinească vorba pe care o spusese prorocul Isaia: „Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre şi cui a fost descoperită puterea braţului Domnului?” De aceea nu puteau crede, pentru că Isaia a mai zis: 

„Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec.” 

Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui şi a vorbit despre El. Totuşi, chiar dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El, dar de frica fariseilor nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă. Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu. 

Iar Isus a strigat:

„Cine crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine.  Şi cineMă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Euam venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric. Dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Euîl judec, căci Eu n-amvenit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea. Pe cineMă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: – Cuvântul, pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi. Căci Eun-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El Însuşi Mi-a poruncit cetrebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc.  Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. De aceea, lucrurile pe care le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl.” (Ioan 12:37-50).

Venirea grecilor a însemnat deci pentru Domnul Isus declanșarea luptei finale, iar în spatele evenimentelor din Săptămâna Mare trebuie să vedem mult mai mult decât suferințele Lui și tragedia lepădării Lui de cei din Israel. Trebuie să vedem judecarea lumii și înfrângerea definitivă a lui Satan.

,,Acum are loc judecarea lumii acesteia!“

Iată de ce mi-e întotdeauna greu să scriu ceva despre capitolele 18 și 19 din evanghelia lui Ioan. Unul din cei care au pătruns foarte bine în stratul profund al Săptămânii Mari când Dumnezeu a osândit lumea și l-a biruit la Cruce pe Satan a fost poetul-teolog Costache Ioanid. Descrierea pe care o face el acestei lupte într-unul din extraordinarele lui poeme este una din cele mai strălucite lecții de teologie pe care am parcurs-o vreodată. Dați-mi voie să vi-o ofer aici și vouă:

Cele șapte bătălii de pe Golgota

Să cânte strunele-ncordate!
Fanfarele să sune greu!
Din piepturile-nflăcărate
a fiilor lui Dumnezeu.Să crească imnuri ne-ntrerupte,
o slavă fără de hotar
a celor şapte grele lupte
ce-au frânt Infernul pe Calvar!I. LanţurileEra o zi scăldată-n soare.
Pe deal, prin pietre şi butuci,
între ostaşi cu coif şi zale,
treceau trei oameni sub trei cruci.

Trei osândiţi, spre trei morminte.
Dar fiecare c-un destin.
Şi sângele curgea fierbinte,
cel omenesc şi cel divin.

În urma lor venea norodul.
Şi colbul se urca în vânt.
Dar într-o vale, voievodul
ce cotropise-acest pământ,

Satan, cu ţipete stridente
chema oştirile din larg,
din cele şapte continente,
din nori ce în furtuni se sparg!

Veneau toţi demonii grămadă.
Urlau şi clănţăneau din dinţi.
De-ar fi putut un om să-i vadă,
pe loc şi-ar fi ieşit din minţi.

Şi-acolo într-o vale-adâncă,
într-o spărtură de vulcan,
se înălţă pe-un colţ de stâncă
temutul comandant Satan.

“Destul!” urlă de sus năprasnic.
“Mişei! Făpturi de rând! Fricoşi!
Un om… vă pare-atât de groaznic?
Doar nu-s o mie de Cristoşi!

Întind a beznelor aripă
şi-n numele ce-l port ordon:
Porniţi năvalnic! Şi într-o clipă,
din locul morţii, fără zvon,

aduceţi  lanţurile toate
ce-i  leagă în Şeol pe sfinţi,
poveri de-nfrângeri şi păcate,
cătuşe de nesăbuiţi.

Şi-apoi  în zbor, cu mine-n frunte,
deasupra crucii lui Isus,
din toate vom clădi un munte
sub care va cădea răpus!”

În vremea asta în tăcere,
sub bice de ostaşi semeţi,
Isus urca din răsputere,
sub cruce, prin ciulini răzleţi.

Îl urmăreau cei mulţi cu freamăt,
văzându-L tot mai copleşit.
Apoi… deodată… făr-un geamăt,
Isus cel sfânt… S-a prăbuşit.

Porni  un vaiet în mulţime.
Isus… Isus… era înfrânt…
Chiar îngerii din înălţime
priveau cu spaimă spre pământ.

Dar, iată, muntele de lanţuri,
ciudatul  munte nevăzut,
acum… s-a prăbuşit prin şanţuri
şi-n pulbere s-a prefăcut!…

Satan, parcă simţind că piere,
la gură ghearele şi-a dus.
Căci nu ştiuse ce putere
era în jertfa lui Isus!…

“Vai, unde-s lanţurile, unde?”
strigă, venind de jos, un sol.
“Stăpâne, ce-ai făcut? Răspunde!
Sunt liberi morţii din Şeol!…”

“Mărire!” Cântă-n slavă bolta!
Vrăjmaşul geme sub călcâi!

Fu prima luptă pe Golgota
şi biruinţa cea dintâi.

II.  În ascuns

Între sclipiri de-oţel severe,
urca Isus, cu umeri grei,
privind mâhnit cu ce durere
Îl tânguiau bărbaţi, femei.

“O, fiicelor, de ce vă strângeţi
plângând de mila Celui Drept?
Mai bine pentru voi să plângeţi
şi pentru pruncii de la piept.

Căci dacă azi copacul verde
e frânt sub fierul ne-ndurat,
cu cât mai hotărât va pierde
osânda grea pe cel uscat?”

Dar vorbele pe vânt zburară.
Şi lacrimile iar s-au strâns.
Trudiţii paşi din nou urcară
între batjocură şi plâns.

Pilat, Irod, Ierusalimul,
soborul sfintei cârmuiri,
vai, nimeni  nu vedea sublimul
dumnezeieştii dăruiri.

Cei mari erau orbiţi de-ambiţii;
cei mici de Lege-mpovăraţi.
Un impostor vedeau slăviţii;
o victimă, cei întristaţi.

Isus putea să strige: “Eli,
arată-Mă din nepătruns!”
Şi-n locul “omului durerii”,
în locul Mielului străpuns,

cei din sobor şi cei din gloată,
privind acelaşi trist tablou,
ar fi văzut în El deodată
pe cel mai ´nalt, mai sfânt erou!

Dar nu, Isus purta o haină
de victimă şi impostor.
Ce om ar fi păstrat în taină
atâta slavă şi-atât dor?

*

Era a doua bătălie.
Isus, nemuritoarea Stea,
trecea în sfânta-I măreţie
ce nimeni, nimeni n-o vedea.

III. Dezbrăcarea

Pe culme se citi sentinţa.
Isus, desăvârşitul Miel,
primea în pace suferinţa.
Şi un ostaş, venind spre El,

I-a zis: “Dezbracă-Te şi-aruncă!”
Şi-a tresărit uşor Isus.
“Dezbracă-Te … Ce grea poruncă!
Dar nu-i din lume. E de sus…

Ţi-au pus o mantie pe umăr.
Şi toţi Învăţător Îţi zic.
Aruncă mantia-n ţărână.
Ca să fii totul, fii nimic!

Eşti luptător şi Ţi se cere
să-Ţi fie mijlocul încins.
Tu scoate-Ţi brâul în tăcere
şi, ca să-nvingi, să fii învins!

Eşti Preot. Iadu-Ţi ştie frica.
Şi ai o jertfă de-mplinit.
Dezbracă-n linişte tunica
şi fii Tu Însuţi cel jertfit.

Însă… cămaşa necusută…
lucrată dintr-un singur fir…
cu-atâtea bucurii  ţesută,
cu stropi de lacrimi şi de mir,

cămaşa tainică de Mire
cea nelucrată din bucăţi,
simbolul  de neprihănire
şi semnul  sfintei  unităţi,

ce greu cămaşa se desprinde
şi de pe sângele-nchegat
dar şi din gândul ce-o cuprinde
şi-ntârzie înduioşat…

Isus simţi venind deodată
ecoul unui  vechi tumult.
Şi auzi-n urechi o şoaptă:
“Opreşte-Te! Ai dat prea mult!”

Vrăjmaşul Îi loveşte pieptul
cu forţa magicului glas.
“Cămaşa n-o dai! Căci ai dreptul!
E tot ce-n lume Ţi-a rămas!”

“Nu-i  tot… ” Şi-n clipa de răscruce,
pornind cu pas domol şi rar,
Isus se aşeză pe cruce
să dea şi cel din urmă dar…

Pământ! Din tot întinsul zării
priveşte-acum pe Salvator!
Căci bătălia dezbrăcării
s-a dat ca pildă tuturor.

IV. Patru cuie

Isus, culcat pe lemn în soare,
privea de jos spre cerul sfânt,
c-un gest de largă apărare
a unui vinovat pământ…

Stătea cu faţa neclintită
şi aştepta, ca pe-un liman,
întâia floare înflorită
sub lovitura de ciocan.

Stătea cu mâinile întoarse,
cu mâinile ce până ieri
ştergeau pe-atâtea feţe arse,
atâtea lacrimi şi dureri;

cu mâinile ce-odinioară
au dăruit şi văz şi grai
şi binecuvântări lăsară
pe chipuri mici, cu păr bălai.

Şi-acum spre mâinile ce-aşteaptă
răsplata trudei lor, pe drept,
doi negri pumni zvâcnind se-ndreaptă
spre marea luptă piept la piept.

Satan, în ultima secundă,
purtând cunună de catran,
încearcă groaza să-şi ascundă
sub măreţia de titan.

Întinde mantia deodată
ca nor de fum într-un crater.
Şi-ncepe atunci cea mai ciudată
din câte lupte-au fost sub cer.

Auzi… boc!… boc! ciocanul sună.
Ţâşneşte cel dintâi izvor…
Dar cade strania cunună
a negrului cotropitor.

Şi bate iar… boc! boc!… ciocanul.
Cad stropii roşii pe pământ…
Dar geme biruit duşmanul.
Şi sceptrul său în colb s-a frânt.

Boc!… Boc!… ciocanul iarăşi cade.
Isus plăteşte greu tribut.
Dar moartea unghiile-şi roade
şi muşcă-n ţărnă Belzebut.

Boc!… Boc!… Deşi sub vârf de coarne,
Isus a-nvins! Căci a iubit!
Vrăjmaşul a lovit în carne,
iar El în Duh l-a ţintuit!

Şi, iată patru mari izvoare,
ce-au curs din viaţa lui Isus,
spre zarea soarelui răsare.
Spre nor, spre sud şi spre apus.

sunt patru fluvii de tărie,
de dragoste, de cer, de har!

A fost a patra bătălie
şi biruinţă pe Calvar.

V. Doctorii

Acum Isus în răni atârnă.
(Ce rod va duce-n cer cu El?)
Sunt răstigniţi pe-aceeaşi bârnă
o viperă şi-un tainic Miel.

Şi totuşi lupta iar se-ncinge.
Să-nduri tot chinul lumii-aceşti
dar cum să poţi privi şi-nvinge
sarcasmul celor ce-i iubeşti?

“Hei, Tu, profet al învierii…”
vorbeşte-un doctor cu ochi duri,
purtând panglici şi filacterii
cu lungi versete din Scripturi.

“n-ai spus Tu că ridici un Templu?
că-i  faci a treia zi şi porţi?
Ei, haide, dă-ne un exemplu,
salvează-Ţi trupul dintre morţi!”

“Nu eşti  Ben-David?” spune altul,
“eternul Fiu venit din cer?
De asta vii din tot înaltul
să mori pierdut într-un ungher?”

“Nu eşti  Mesia din vecie?”
rânjeşte unul din tâlhari.
“Nu scoli Tu morţii din sicrie?
N-ai vrea cu mine să dispari?…”

“Prea mult!” Satan din nou încearcă.
“Nu vezi că suferi în zadar?
Nu-i nimenea să mai întoarcă
pe-aceşti dulăi cu gând murdar!

Mai bine să arunci văpaie
să arzi norod după norod.
Îţi curge sângele şuvoaie
şi nu se-arată nici un rod!”

Isus, spre zarea depărtată,
şopti cu gândul peste veac:
“O, iartă tuturora, Tată,
că ei nu ştiu acum ce fac!…”

Şi-atunci, cu buza tremurândă,
cel´lalt tâlhar porni cuvânt:
“Hei, tu, tovarăş de osândă,
ce-ai râs de Solul Celui Sfânt…

ce-am fost noi doi? Un iad fierbinte.
Dar El, Isus, e nepătat!
O, Doamne, să-Ţi aduci aminte
de mine când vei fi-mpărat…”

Era întâiul rod! Mărire!
Isus acum, cu blându-I grai,
Se-ntoarce plâns de fericire:
“Tu… azi… vei fi cu Mine-n Rai…”

Voi, fraţi, când râsul şi minciuna
vă umplu sufletul de-amar,
să vă-amintiţi întotdeauna
de doctorii de pe Calvar!

VI. “Eli!… Eli!…”

Deodată… c-un fior… mulţimea
şi-a-ntors privirile spre cer.
Un nor umbrise înălţimea?
Un fum călătorea stingher?

Ba nu. Dar pe întreaga zare
o neagră taină se urzi,
o stranie întunecare,
un miez de noapte-n plină zi.

O umbră ceru-ntreg cuprinse
ca un potop de lilieci.
Şi-ndată soarele se stinse
şi dispăru ca pentru veci.

În întunericul de smoală
porni un vânt fremătător.
Era o noapte ireală
ca un sfârşit al tuturor.

Zadarnic gloata de pe culme
îşi aţintea privirea sus,
căci nu erau alţi ochi pe lume
să vadă ce vedea Isus…

Mai mulţi decât nisipul mării,
mai repezi ca un uragan,
punând un scut asupra zării
din mii de ciucuri de catran,

gigantice oştiri de duhuri,
în focul luptei cel mai greu,
se-ngrămădiseră-n văzduhuri
între Isus şi Dumnezeu.

“Eşti vinovat!” striga oştirea.
“Da. Vina tuturor căzu.
Dar Tu, purtând nelegiuirea,
de toate vinovat eşti Tu!

Asupra Ta e-acum minciuna
şi ura ce-a domnit mereu.
Eşti vinovat pe totdeauna
şi despărţit de Dumnezeu!

Mândria, cugetul făţarnic,
pe toate-asupra Ta le-ai luat.
Zadarnic Te mai rogi! Zadarnic!
Eşti vinovat! Eşti vinovat!…”

“Eli! Eli!…” se-aude-n bezne.
“Eli! Lama Sabactani!…
Străpuns în mâini, străpuns în glezne
şi fără Tine cât voi fi?

Eu nu mai sunt decât un vierme
privit cu silă şi strivit.
Dar cum să uit că-n slăvi eterne
Tu M-ai născut şi M-ai iubit?

Ci Eu, Adam al înnoirii,
Te chem şi strig împovărat:
De toată vina omenirii,
Părinte, da, sunt vinovat!”

O rază şi-a adus cuvântul
asupra umilitei frunţi.
Se zguduie acum pământul.
Se sfarmă stâncile în munţi!

S-a despicat catapeteasma
şi locul tainic s-a deschis!
Şi-alungă demonii fantasma.
Şi şterge bezna ca un vis.

Din nou se luminează bolta.
Vibrează soarele-n etern!

A şasea luptă pe Golgota
a smuls zăvorul către cer!

VII. Ultimul vrăjmaş

Acum e cea din urmă luptă.
Tăcere. Într-un duh solemn,
priviţi pe cruce faţa suptă
şi sângele-nchegat pe lemn.

Puterea cărnii e sfârşită.
Dar dragostea şi mila, nu!…
Învinsă-i vipera cumplită
şi oastea-n gol i se pierdu.

Dar… ultimul vrăjmaş veghează.
Pe cal cu pieptul pe oblânc,
împrăştiind fiori de groază,
se-nalţă moartea din adânc.

Cu coasa-n mâini ca o balanţă,
pe nevăzutele-i poteci,
purtând o ultimă speranţă
de-a-nvinge dragostea pe veci,

se-apropie din zări… se-arată…
cu ochi adânci, cu chipul pal…
Se-opreşte o clipă. Şi deodată
înfige pintenii în cal.

Oţelul spintecă văzduhul.
Dar Fiul strigă-n zări: “Ava!”
Ţărâna piară. Însă Duhul
se-ncredinţează-n mâna Ta!”

Se pleacă fruntea, se destinde.
Un astru lunecă-n apus…
Iar de pe cruce se desprinde,
mai sclipitor, un alt Isus!

Pe fruntea Lui acum El poartă,
în locul rănilor de spini,
ca preţ al dragostei ce iartă,
cununa veşnicei lumini!

E Domnul Domnilor! Mărire!
E Împărat peste-mpăraţi!
A-nfrânt duşmanul prin iubire!
E-ntâiul frate între fraţi!

Îl vei vedea din zări, Marie,
în trup slăvit de Duh şi Har.

A fost a şaptea bătălie
şi cea din urmă pe Calvar.

*

Să cânte strunele-ncordate!
Trompetele să sune plin!
Isus, Mântuitor şi frate,
e Soarele etern! Amin.

În săptămâna Mare, Fiul lui Dumnezeu a fost frânt, dar nu înfrânt; a fost schingiuit, dar n-a fost dovedit schismatic, a fost  lepădat, dar nu și-a pierdut demnitatea și poziția de Împărat; a fost răstignit, dar asta nu a însemnat decât că a biruit, iar toate forțele care i S-au opus atunci n-au fost decât torțele care i-au iluminat în nevăzut plecarea din lumea aceasta  întunecată.

 

 



Categories: Studiu biblic

Tags:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: