Un Paște mai profund – Ioan 10 – Ușa, Păstorul și Dumnezeul orbului vindecat

Capitolul 10 al Evangheliei lui Ioan este un text eclectic și dezlânat dacă nu înțelegem că el este o continuare, o consecință a vindecării orbului din naștere relatată în capitolul precedent.

Așa cum am spus acolo, orbul a fost pus într-o poziție stranie: nimeni nu s-a bucurat de vindecarea lui. Ucenicii au văzut în el o problemă teologică, fariseii s-au poticnit că fusese vindecat într-o zi de Sabat, iar părinții lui au stat departe de bucuria lui ca să nu riște să-i împărtășească excluderea din comunitate:

,,Iudeii n-au crezut că fusese orb şi că îşi căpătase vederea până n-au chemat pe părinţii lui. Şi când i-au venit părinţii, i-au întrebat:
„Acesta este fiul vostru, care spuneţi că s-a născut orb? Cum dar vede acum?”
Drept răspuns, părinţii lui au zis:
„Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. 
Dar cum vede acum sau cine i-a deschis ochii, nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă, el singur poate vorbi despre ce-l priveşte.”
Părinţii lui au zis aceste lucruri, pentru că se temeau de iudei, căci iudeii hotărâseră acum ca, dacă va mărturisi cineva că Isus este Hristosul, să fie dat afară din sinagogăDe aceea au zis părinţii lui: „Este în vârstă, întrebaţi-l pe el” (Ioan 9:18-22).

Pentru că a îndrăznit să ia apărarea Domnului Isus, orbul a fost dat afară:

„Tu eşti născut cu totul în păcat”, i-au răspuns ei, „şi vrei să ne înveţi pe noi?” Şi l-au dat afară“ (Ioan 9:34).

Singurul căruia i-a păsat cu adevărat de soarta orbului a fost Domnul. Capitolul 10, continuarea capitolului 9, ne arată că Isus din Nazaret s-a oferit să compenseze personal ceea ce a pierdut orbul din cauză că s-a făcut una cu El.

Pentru atașamentul lui față de Domnul Isus, orbul ,,a fost dat afară“din Sinagogă, a pierdut accesul la îngrijirea de ,,păstorii spirituali ai lui Israel“ și a pierdut dreptul de a sta aproape de Dumnezeu împreună cu ceilalți. Capitolul 10 ne arată că Domnul Isus s-a oferit să-i fie ,,ușă deschisă“ (10:1-9) când ceilalți i-au trântit ușa lor în nas, să fie Păstorul lui, când ceilalți l-au alungat din turmă (10:10-21) și să fie Dumnezeul grijuliu de care îndrăzniseră ei să-l despartă (10:22-39).

Dacă nu ținem seama de acest context, capitolul 10 pare dezlânat și haotic. Dacă ținem seama de el, textul apare dintr-o dată clar, chiar dacă Ioan plasează împreună două situații diferite ca timp, dar complementare în mesaj. Chiar și așezat în context, textul conține pasaje de o mare adâncime duhovnicească, ferestre înspre insondabilele adevăruri care intersectează vremelnicia cu veșnicia. Vom încerca spre final să aruncăm împreună o privire și în direcția aceea.

Oferta făcută orbului de Domnul Isus în capitolul 10 al Evangheliei lui Ioan rămâne peste veacuri valabilă pentru toți necăjiții care se identifică cu El prin credință și mărturie.

I. Isus este ,,Ușa oilor“

Există uși care închid în robie și uși care eliberează. Ușa Sinagogii, păzită de fariseii de atunci, era ușa privării de libertate. Domnul Isus se oferă să fie pentru orbul dat afară din Sinagogă o ușă spre libertate:

,,Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi păşune“ (Ioan 10:9).

În limbajul filmelor științifico-fantastice de astăzi, Domnul Isus este ,,portalul“ spre un univers paralel, spre o altă realitate.

II. Isus este păstorul cel bun

Afirmația ,,Toți ceice au venit înainte de Mine sunt hoți și tâlhari: dar oile n-au ascultat de ei“ nu trebuie luată ca o referință la persoane din Vechiul Testament, ci ca o identificare a celor care conduceau poporul lui Dumnezeu din dorința de câștig și pentru atingerea unor scopuri personale. Ei ,,sunt hoți și tâlhari“, la timpul prezent, contemporani cu lucrarea lui Christos. Prin ce s-a deosebit Domnul Isus de cei care-i păstoreau atunci pe cei din Israel? Cum s-a purtat El altfel decât ei cu orbul tămăduit?

  • El a cultivat o relație personală intimă cu oamenii, ei sunt preocupați cu reguli religioase (Ioan 10:1-5).
  • El rezolvă probleme, ei crează probleme (Ioan 10:6-11).
  • El plătește, ei își iau plata (Ioan 10:12-13).
  • El a venit să-și dea viața pentru oi, ei vor să-și scape viața (Ioan 10:14-16).

III. Isus este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

Isus Christos s-a oferit să fie pentru orbul vindecat un păstor, dar nu orice fel de păstor, ci un păstor de natură divină!

,,Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.” 
Din pricina acestor cuvinte, iarăşi s-a făcut dezbinare între iudei. Mulţi dintre ei ziceau:
„Are drac, este nebun. De ce-L ascultaţi?”
Alţii ziceau:
„Cuvintele acestea nu sunt cuvinte de îndrăci
t. Poate un drac să deschidă ochii orbilor?” (Ioan 10:17-21).

Minunea vindecării orbului a fost un fapt incontestabil, o realitate peste care nu s-a putut trece cu una cu două. Ecourile disputei iscate cu acea ocazie au rămas în cetate până spre ,,praznicul înoirii“, sărbătorit și astăzi de evrei în luna Decembrie, sub numele de ,,Hanuca“ sau ,,Sărbătoarea luminilor“.

,,În Ierusalim se prăznuia atunci Praznicul Înnoirii Templului. Era iarna. Şi Isus Se plimba prin Templu, pe sub pridvorul lui Solomon.  Iudeii L-au înconjurat şi I-au zis:
„Până când ne tot ţii sufletele în încordare? Dacă eşti Hristosul, spune-ne-o desluşit.”
 
„V-am spus”, le-a răspuns Isus, „şi nu credeţi. Lucrările pe care le fac Eu în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine“ (Ioan 10:22-25).

Cei care L-au ascultat atunci au înțeles ceea ce unii teologi de azi se fac că nu pricep și anume că Isus Christos a pretins că este ,,una cu Tatăl“, Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat“. L-au învinuit de hulă și au vrut să-L omoare pe loc:

,,Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele. Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.  Eu şi Tatăl una suntem.”
Atunci, iudeii iarăşi au luat pietre ca să-L ucidă.  
Isus le-a zis: „V-am arătat multe lucrări bune, care vin de la Tatăl Meu – pentru care din aceste lucrări aruncaţi cu pietre în Mine?”
Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu”.
Isus le-a răspuns: „Nu este scris în Legea voastră: ,,Eu am zis: ,,Sunteţi dumnezei“? Dacă Legea a numit dumnezei pe aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu şi Scriptura nu poate fi desfiinţată, cum ziceţi voi că hulesc Eu, Cel pe care Tatăl M-a sfinţit şi M-a trimis în lume? Şi aceasta, pentru că am zis: ,,Sunt Fiul lui Dumnezeu!“ Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar, dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl.”
La auzul acestor vorbe, căutau iarăşi să-L prindă, dar El a scăpat din mâinile lor “(Ioan 10:26-39).

Presărate în text sunt afirmații care au aprins mințile teologilor de-a lungul secolelor într-o dispută care nu s-a încheiat nici astăzi.

Vorbește Domnul Isus despre predestinare atunci când spune: ,,Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele“ (Ioan 10:26) ?

Susține Domnul Isus ,,siguranța eternă a celor mântuiți“ atunci când spune: ,,Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu“ (Ioan 10:28-29) ?

Cu mulți ani în urmă, pe vremea când eram mai degrabă un fel de păstor la tineret, m-au întrebat dacă sunt pentru predestinare sau pentru liberul arbitru. I-am întrebat și eu dacă vor să afle părerea mea sau să afle ce spune Biblia despre aceste probleme. Bineînțeles că doreau să afle ce spune Biblia … Am făcut atunci un târg cu ei. I-am rugat să-mi dea răgaz o săptămână, iar până atunci să citească împreună cu mine Evanghelia lui Ioan. Le-am cerut să ia fiecare câte o foaie de hârtie împărțită în două coloane și să treacă într-una versetele care par că susțin predestinarea și pe alta versetele care par că susțin liberul arbitru. Știam ce va urma … Peste șapte zile au venit toți cu texte pe ambele coloane și cu … o mie de întrebări.

Am profitat de ocazie și, plecând de la concluzia lui C.H. Spurgeon le-am vorbit despre reguli generale și ,,singularități“. În problema predestinării și a liberului arbitru, Spurgeon a spus că situația este cam așa: ,,Cetatea mântuirii este împrejmuită cu un zid înalt și are o singură poartă. Deasupra ei, afară și înăuntru, are două inscripții. Pe cea de afară scrie: ,,Oricine aude poate să vină și să intre!“. Pe cea dinăuntru scrie însă altfel: ,,Au intrat numai cei aleși!“

În lumea noastră, dincolo de ,,legile naturii“ care guvernează totul există ,,excepții“ în care aceste legi nu se aplică. Pentru ca un fenomen să poată fi studiat și catalogat științific el trebuie să poată fi reprodus de ori de câte ori este necesar în laborator. Există însă ,,fragmente de realitate“ în jurul nostru care nu pot fi repetate și studiate științific în laborator. Oamenii de știință le numesc din cauza aceasta ,,singularități“.

Știința a descoperit ,,legi” universal valabile și ,,singularități” care nu li se supun, ocazii în care realitatea a acționat altfel, uneori invers, decât legile. Singularitățile sunt marile excepții ale realității. Toate minunile Bibliei au fost singularități. Într-un fel, singularitățile ne arată că suntem departe de a înțelege totul despre realitate. Suntem în dilema lui Shakespeare: ,,Ce este mai real, visul sau starea de veghe?  Și dacă starea de veghe este doar visul unei alte realitați?”

O ,,singularitate“ este un eveniment sau un loc în care toate funcțiile și explicațiile cunoscute nu mai funcționează. O singularitate poate exista în matematică, în natură, în tehnologie sau în istorie. De exemplu, futurologii anticipează o zi în care inteligența artificială va depăși inteligența umană. Consecințele acelui eveniment sunt incalculabile.

Sinonime ale ,,singularității“ sunt termenii ,,excepție, unicat, irepetabil, inexplicabil, inimaginabil“.

Vă dați seama că echivalentul ,,singularității“ în Biblie sunt minunile.

Un prieten mă întreba zilele trecute cum explic învierea produsă de atingerea cu oasele lui Elisei:

,,Şi, pe când îngropau un om, iată că au zărit una din aceste cete şi au aruncat pe omul acela în mormântul lui Elisei. Omul s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat în picioare“ (2 Împăraţi 13:21).

I-am răspuns că a fost o ,,singularitate“ care nu poate fi și nu trebuie generalizată într-un cult al moaștelor. A zâmbit și a completat: ,,Acesta este motivul pentru care Dumnezeu l-a îngropat pe Moise în taină, pentru ca evreii să nu facă din el un loc de pelerinaj și de idolatrie“. Bineînțeles că avea dreptate.

Tot o singularitate a fost și așezarea unei turte de smochine pe rana împăratului Ezechia.

,,Isaia a zis: „Luaţi o turtă de smochine.” Au luat-o şi au pus-o pe umflătură. Şi Ezechia s-a vindecat“ ( 2 Împăraţi 20:7).

Evreii au înțeles că a fost vorba despre o minune și n-au făcut din această recomandare ,,un tratament infailibil“.

Tot o singularitate a fost și umblarea lui Petru pe mare și ungerea ochilor orbului cu tină și … multe, foarte multe altele.

Facerea lumii din nimic, ,,ex nihilo“, a fost o singularitate. Ordinea lumii viitoare este descrisă în Biblie ca o serie de ,,singularități“.  Dispariția mării, coborârea Noului Ierusalim, ceruri noi și un pământ nou cu altfel de dimensiuni decât cele de spațiu și timp în care viețuim acum, râul mereu crescând care izvorăște din tronul de la Ierusalim, frunzele de pe malul lui care servesc la ,,vindecarea neamurilor“ și alte ,,inexplicabile“ de acolo ne apar acum în Biblie ca ,,singularități“.

Rolul singularităților este să ne atragă atenția că avem cunoștințe limitate la sfera experiențelor noastre omenești. Dincolo de limitele ei sunt însă realități incompatibile cu ea, care o depășesc incomensurabil și care semnalizează existența unui univers mult mai interesant și mai fascinant. Lumea lui Dumnezeu este infinit de frumoasă.

De exemplu, știința a constatat că tot ce ne înconjoară se mișcă de la organizat spre dezorganizare, de la ceea ce este spre mai rău decât este. Ei au numit fenomenul acesta general ,,legea entropiei“, care spune că ,,toată energia cinetică a universului“ se va transforma până la urmă în ,,energie potențială“, neutilizabilă practic. Cu o asemenea pacoste de lege pe cap este însă imposibil să explici cum a luat ființă universul din haosul inițial, cum s-a organizat materia în sistemele stelare pe care le observăm astăzi. Cum au soluționat oamenii de știință acest paradox? L-au declarat o ,,singularitate“, ceva nesupus legilor generale și unic în realitatea pe care o cunoaștem.

Este interesant că, la extremitățile limitelor observațiilor noastre, materia se comportă ,,altfel“, singularitățile devenind regula, nu excepția. În astronomie, găurile negre din univers nu ascultă de nici una din legile pe care le cunoaștem noi, iar în microcosmos, particulele elementare (sau undele de câmp energetic) se comportă și ele ,,altfel“ de cum ar trebui și ne-am aștepta bazați pe experiența noastră. Suntem închiși într-o realitate guvernată de legi acesibile nouă, dar înconjurată de alte realități pe care ne este imposibil să le cunoaștem. Singura explicație s-ar putea să existe într-un fragment de cuvântare ținută de apostolul Pavel în fața celor mai înțelepți oameni din Atena:

,,El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: ,,Suntem din neamul Lui“…(Faptele Apostolilor 17:27-28).

Este normal ca, venind din partea lui Dumnezeu, revelația cuprinsă în textul Scripturii să conțină pe ici, pe colo și referiri la ,,singularitățile“ de la intersecția vremelniciei cu veșnicia. Eu sunt convins că acolo se află și rezolvarea conflictului dintre predestinare și liber arbitru.

O singularitate există deci ca să ne umilească în fața creației și ca să ne îngenuncheze în fața Creatorului. Ea ne atrage atenția că deocamdată ,,cunoaștem în parte și propovăduim în parte“, până când va veni ceea ce este desăvârșit.

În microcosmos, particulele elementare se supun altor reguli decât cele care guvernează cosmosul. Ele se comportă altfel atunci când sunt observate de o ființă vie. Dacă toată materia ar proceda la fel, cosmosul s-ar plia pe preferințele noastre. Greu de înțeles? Imposibil? Exact!

În macrocosmos, nimeni nu poate explica cum de universul există, cum de stă în echilibru materia și antimateria. Nu putem înțelege cum funcționează găurile negre. La marginea lor, legile cunoscute nouă se anulează. Pentru ca universul observabil să stea în echilibrul actual TREBUIE să existe un fel de materie neagră, imposibil de detectat de noi. N-o vedem, dar ea trebuie să existe. Matematica astronomiei o cere!

La creație a funcționat o singularitate care nu s-a supus legii entropiei generale. Nimeni nu poate explica cum sau de ce. Pur și simplu constatăm aceasta.

Nu-i de mirare deci că avem dificultăți și cu tărâmul spiritual. Dumnezeu există în afara timpului, în ceea ce noi numim ,,eternitate”. Noi existăm în timp. Biblia spune că nici un om nu poate pătrunde acest concept:

,,A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.” – Ecl. 3:11

Chiar și versetul în sine conține contraziceri de termeni. Cum să spui că eternitatea trebuie cuprinsă ,,de la început până la sfârșit” ??? Eternitatea nu are nici început și nici sfârșit! Altfel n-ar mai fi eternitate!

Când Dumnezeu folosește o terminologie specifică eternității, mintea noastră cedează. Când El folosește o terminologie specifică experienței noastre umane, mintea noastră pricepe. La intersecția acestor două terminologii apar toate paradoxurile doctrinelor Bibliei. Cum am putea pătrunde ce înseamnă că:

,,În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale“ (Efeseni 1:4-5).

Unul din nepoții mei m-a întreat:
,,Crezi în predestinare?“
I-am răspuns: ,,De ce mă întrebi pe mine? Întreabă-L pe Dumnezeu. Închipuieșteți că îi pui Lui această întrebare. Ce-ți va răspunde?“
Nepotul meu a tăcut, așteptând să-i spun ce răspuns aud eu de la Dumnezeu.
,,Dumnezeu se va uita mirat la tine și te va întreba: ,,Ce înseamnă ,,pre“? Cum adică ,,pre“? Eu locuiesc în afara timpului și spațiului. Cunosc totul ,,dintr-o dată și instantaneu“. Știu ce este pretutindeni și oricând. Eu nu exist în termeni ca aceștia, pe care-i folosiți voi. N-am cum să folosesc ,,re“ sau ,,post“, ,,înainte“ sau ,,după aceea“. Pe aceștia îi folosesc doar atunci când vorbesc cu voi și mă reduc la nivelul experienței voastre în timp și spațiu.“
Nepotul meu a privit puțin lung … undeva departe … Apoi a zis: ,,Îmi place! Explicația aceasta îmi place! Nu m-am gândit niciodată la ea, dar … îmi place.“

Părerea mea este că teologii au ,,inventat“ termeni ca să avem cu ce să ne certăm noi. Și predestinare și liber arbitru nu se găsesc ca atare în textul Scripturii. Ne-ar fi mult mai folositor să rămânem la terminologia de acolo și să o luăm ca revelație dumnezeiască, fie că o înțelegem sau nu.

În finalul capitolului 10, evanghelistul Ioan plasează încă o dată un îndemn la credința în Christos. Pentru Isus Christos personal, retragerea ,,dincolo de Iordan, în locul în care botezase Ioan la început“ reprezintă încheierea unui ciclu. Venise vremea sfârșitului. Oferta făcută evreilor a fost refuzată. El le-a dăruit cuvintele lui Dumnezeu și ei au vrut să-L omoare cu pietre (Ioan 10:31; 8:59). A făcut înaintea lor lucrările lui Dumnezeu și ei au vrut să-L oprească cu forța (Ioan 10:39; 7:30, 32, 44).

Toate inițiativele bune ale lui Dumnezeu s-au lovit de încăpățânarea vinovată a oamenilor. Suntem ,,antichiriști“ (1 Ioan 1:15-18) în natura noastră și luciferici din cauza alegerilor noastre:

,,Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El nu este judecat, dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.  Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu” (Ioan 3:17-21).

Pentru cei ce cântăresc însă bine lucrurile, nu există nici un temei să te îndoiești de persoana și lucrarea lui Isus Christos:

,,Isus S-a dus iarăşi dincolo de Iordan, în locul unde botezase Ioan la început. Şi a rămas acolo. Mulţi veneau la El şi ziceau:
„Ioan n-a făcut nici un semn, dar tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat”.

Şi mulţi au crezut în El în locul acela“ (Ioan 10:42-43).

 

Advertisements


Categories: Studiu biblic

2 replies

Trackbacks

  1. Un Paște mai profund – Ioan 10 – Ușa, Păstorul și Dumnezeul orbului vindecat – ARMONIA MAGAZINE – USA

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: