Un Paște mai profund – O întâlnire providențială, între apă și apa vie

Pentru cei ce știu despre acest serial de comentari în Evanghelia lui Ioan, iată încă un episod. O noapte de nesomn, o dimineață de inspirație și o bucurie inexprimabilă.

.

Capitolul 4 din Evanghelia lui Ioan ne prezintă o întâlnire care, în providența divină, ,,trebuia“ neapăra să aibă loc. La fântâna din Sihar, o femeie arsă de păcate, dar însetată după eternitate ,,a trebuit“ să se întâlnească cu Cel care venise cu harul și cu apa vieții veșnice.

Trebuie să vă spun de la început că această întâmplare, doar aparent simplă, are un punct culminant și un deznodământ ca o pildă vrednică de urmat. Punctul culminant este în versetele 25-26:

„Ştiu”, i-a zis femeia, „că are să vină Mesia (căruia I se zise Christos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile”. Isus i-a zis: „Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela”.

Deznodământul se află în versetul 42:

,,Mult mai mulţi au crezut în El din pricina cuvintelor Lui. Şi ziceau femeii: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este în adevăr Christosul, Mântuitorul lumii”.

Nu uitați că scopul întregii Evanghelii lui Ioan este mărturisit clar și limpede în Ioan 20:31. Ioan nu scrie nici pe departe despre toate evenimentele vieții Domnului Isus, ci le selectează și le așează într-o anumită ordine doar pe acelea care-i slujesc să dovedească oferta salvatoare trimisă de Dumnezeu prin Christos:

,,Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Christosul, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui“.

Mântuirea samaritencei este doar un scop secundar. Scopul principal este prezentarea lui Isus ca Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Unii văd în această întâmplare doar o ilustrare a umanității lui Isus, care este obosit, flămând și însetat, dar există, pentru cei ce privesc mai adânc o prezentare a divinității Sale, a omniștiinței Sale. Domnul Isus se întâlnește cu o femeie pe care n-a mai văzut-o niciodată, dar despre care știe totul. El ,,trece prin Samaria“, dar o face pentru că știa exact ceasul și locul în care ,,trebuia“ să se întâlnească cu această persoană.

Vă propun să parcurgem textul și să călătorim în timp și spațiu și prin timp către ,,acolo și atunci“ (cu ajutorul lui John MacArthur:)

Până în capitolul 4 al Evangheliei sale, Ioan ne-a prezentat patru mărturii despre divinitatea lui Isus: mărturia lui Ioan în proologul scrierii lui, mărturia lui Ioan Botezătorul, mărturia ucenicilor care au văzut minunea din Cana Galileii și mărturia timidă a lui Nicodim. În capitolul 4, Ioan adaugă pentru prima dată mărturia pe care o face Domnul Isus însuși despre mesianitatea Sa. Acesta este punctul culminant al întâmplării. Este semnificativ că Domnul nu face această mărturisire înaintea conducătorilor religioși ai lui Israel, n-o face în Ierusalim, ci o face înaintea unei femei samaritence care este în toate sensurile o persoană lepădată.

I. Cine era samariteanca fără nume?

Este lepădată în primul rând pentru că este o persoană din Samaria. Locuitorii de acolo erau un fel de corcituri ale evreilor, un neam socotit necurat prin contaminarea cu neamurile păgâne. Israeliții care au mai rămas în țară după ce Asiria a cucerit țara și a dus în exil populația s-au ,,încuscrit“ cu cinci popoare idolatre aduse să populeze ținutul după ducerea evreilor în robie:

,,Împăratul Asiriei a adus oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a aşezat în cetăţile Samariei, în locul copiilor lui Israel. Au pus stăpânire pe Samaria şi au locuit în cetăţile ei“ (2 Împ. 17:24).

După moartea lui Solomon, împărăția lui Israel s-a divizat, iar Omri, unul din mulțimea de regi răi care au domnit peste cele zece seminții nordice, a decis să așeze capitala în cetatea Samariei (1 Împ. 16:23-24). Cu timpul, întreaga regiune a primit numele de Samaria. Domnul Isus se întlnește cu femeia lângă localitatea Sihar, care se bucura de o moștenire străveche:

,,Isus a ajuns lângă o cetate din ţinutul Samariei, numită Sihar, aproape de ogorul pe care-l dăduse Iacov fiului său Iosif. Acolo se afla fântâna lui Iacov“ (Ioan 4:5-6).

Rămășițele cetății se găsesc și astăzi pe coasta muntelui Eba, față în față cu muntele Garizim. Pe acești doi munți s-au rostit în vechime binecuvântările și blestemurile pentru cei ce vor asculta sau nu vor asculta de Legea divină (Deut. 28). Dacă presupunem că Domnul Isus a plecat din Betania, casa lui Marta, Maria și Lazăr, drumul până la Sihar a fost de aproximativ 35 de kilometrii în nord, peste dealuri și văi, un parcurs greu și obositor. Sihar se afla nu departe de locul în care îngropaseră evreii oasele lui Iosif, pe care le-au luat cu ei la ieșirea din Egipt (Iosua 24:32). Biblia ne dă toate amănuntele acestea pentru că este o carte reală, despre oameni reali care au trăit întâmplări reale în locuri reale.

Fântâna lui Iacob se afla cam la doi, trei kilometrii de cetatea Sihar. Deși erau așezați într-un loc cu conotații istorice pentru evrei, samaritenii erau ocoliți ca ceva necurat. Ei erau fructul unei pângăriri idolatre pentru care Dumnezeu îi pedepsise de fapt prin robia asiriană și babiloniană. Vă amintiți că atunci când seminția lui Iuda s-a întors din robie să reconstruiască Ierusalimul și să reia viața de popor mesianic, ei au refuzat cu îndârjire orice ,,colaborare“ și orice ajutor din partea samaritenilor (Ezra 4:1-5). Cartea Neemia ne spune despre această situație. Orice încuscrire cu samaritenii era interzisă iudeilor:

,,Tot pe vremea aceea, am văzut pe nişte iudei care îşi luaseră neveste asdodiene, amonite şi moabite. Jumătate din fiii lor vorbeau limba asdodiană şi nu ştiau să vorbească limba ebraică; nu cunoşteau decât limba cutărui sau cutărui popor. I-am mustrat şi i-am blestemat; am lovit pe unii din ei, le-am smuls părul şi i-am pus să jure în Numele lui Dumnezeu zicând: „Să nu vă daţi fetele după fiii lor şi să nu luaţi fetele lor de neveste nici pentru fiii voştri, nici pentru voi. Oare nu în aceasta a păcătuit Solomon, împăratul lui Israel? Nu era alt împărat ca el în mulţimea popoarelor; el era iubit de Dumnezeul lui şi Dumnezeu îl pusese împărat peste tot Israelul. Totuşi femeile străine l-au târât şi pe el în păcat. Şi acum trebuie să auzim despre voi că săvârşiţi o nelegiuire atât de mare şi că păcătuiţi împotriva Dumnezeului nostru luând neveste străine?” (Neemia 13:23-27).

Religia samaritenilor era un fel de combinație ciudată între elemente de religie evreiască și elemente ale religiilor idolatre păgâne. Un evreu renegat, încuscrit cu Sanbalat, a ridicat pentru samariteni un templu pe muntele Garizim, pentru că le-a fost interzis accesul la Templul din Ierusalim. Samaritenii au răspuns la disprețul iudeilor cu ură, căutând cu tot dinadinsul, și chiar reușind pentru o vreme, să-i împiedice să reconstruiască Templul din Ierusalim. Dușmănia, disprețul și ura s-au împământenit și a devenit regulă pentru urmașii celor de atunci. Pe vremea Domnului Isus, iudeii făceau tot ce puteau ca să ocolească Samaria.  De fapt, în Ioan 8:48, iudeii îi spun Domnului Isus: ,,Iudeii I-au răspuns: „Nu zicem noi bine că eşti samaritean şi că ai drac?” Cam aceasta era părerea generală a celor din Israel. Pentru ei, samaritenii erau niște demonizați.

Femeia de la fântâna Siharului nu numai că făcea parte dintr-un neam disprețuit, dar era disprețuită până și de cei din neamul ei pentru că trăia în curvie. Avusese cinci soți, iar acum trăia în concubinaj cu al șaselea. (Interesant pentru Ioan, numărul cinci reprezintă exact numărul popoarelor strămutate de asirieni în locul iudeilor!).

Pe deasupra, avem de a face cu o femeie ignorantă. Chiar și ceea ce i se părea că știe, știa greșit. Domnul Isus îi dă pe față neștiința atunci când spune:

,,Voi vă închinați la ceea ce nu cunoașteți; noi ne închinăm la ceea ce cunoaștem, căci Mântuirea vine de la iudei“ (Ioan 4:22).

O femeie ignorantă, needucată și chiar indiferentă practic cu privire la neprihănire. Ea este așezată de Ioan în contrast cu Nicodim, care măcar caută ceva și vine din proprie inițiativă la Isus. Samariteanca nu-L caută pe Isus, despre care poate că nici nu auzise. Domnul Isus o caută pe samariteancă. De aceea a ales să treacă prin Samaria. Ioan folosește o expresie care sugerează imperativul acestui itinerar:

,,Fiindcă TREBUIA să treacă prin Samaria, …“ (Ioan 4:4).

Samariteanca era exact opusul lui Nicodim. El era ,,învățătorul lui Israel“, un om moral, un om respectat de toți, o parte integrantă a elitei religioase. Samariteanca nu este nimic din toate acestea și, totuși, Domnul Isus alege să-Și descopere divinitatea în fața ei. Uimitor! Este un har pentru cei lepădați, dar este și o acuzare indirectă la adresa apostaziei celor din Israel. Domnul Isus alege să se descopere unui păcătos disprețuit de iudei și încă unei … femei păcătoase. În arhitectura Evangheliei sale, Ioan așează această întâlnire din capitolul 4 după extraordinara declarație a Domnului Isus din capitolul 3. Episodul cu samariteanca este o ilustrație a cuvintelor rostite înaintea lui Nicodim:

,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3:16).

Domnul Isus trece peste statutul femeii, peste indiferența ei, peste ignoranța ei. Trece până și peste păcătoșenia ei. Ele nu sunt o barieră în calea Lui. Nouă ne este foarte ușor să-i disprețuim pe păcătoși și să ne izolăm de ei. Putem foarte bine să-i disprețuim pe homosexuali și pe toți aceia care urmăresc distrugerea tinerei generații, a familiilor și a națiunii. Ne simțim justificați să-i urâm pe teroriștii islamici care dau buzna peste noi în orașele și în casele noastre. Dar tocmai ei sunt câmpul nostru de misiune! Pe ei ne-a trimis Domnul să-i aducem la credință, la întâlnirea personală cu Christos! Ei sunt azi ,,cei bolnavi“ care ,,au trebuință de doctor“.

Să revenim însă la textul lui Ioan.

II. De ce s-a dus Domnul Isus prin Samaria?

,,Domnul a aflat că fariseii au auzit că El face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan. Însă Isus nu boteza El Însuşi, ci ucenicii Lui. Atunci a părăsit Iudeea şi S-a întors în Galileea“ (Ioan 4:1-3).

Domnul Isus a trebuit să plece din Iudeea pentru că succesul îi punea viața în pericol. Pentru o vreme, misiunea Domnului s-a suprapus peste cea a lui Ioan Botezătorul. În Iudeea, El propovăduia pocăința și venirea împărăției lui Dumnezeu. După proclamarea rostită de Ioan Botezătorul în apa Iordanului (,,Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii“ – Ioan 1:29), mulțimile care au mers după Isus au ajuns să le depășească numeric pe cele care veneau la Ioan Botezătorul. Mulți erau trimiși la Domnul Isus chiar de Ioan Botezătorul. Vă amintiți celebra lui declarație din finalul capitolului 3:

,,Între ucenicii lui Ioan şi între un iudeu s-a iscat o neînţelegere cu privire la curăţire. Au venit deci la Ioan şi i-au zis: „Învăţătorule, Cel ce era cu tine dincolo de Iordan şi despre care ai mărturisit tu iată că botează şi toţi oamenii se duc la El”.
Drept răspuns, Ioan i-a zis: „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer. Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: Nu sunt eu Christosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cine are mireasă este mire, dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui, şi această bucurie, care este a mea, este deplină.
Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.
Cel ce vine din cer este mai presus de toţi; cel ce este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toţi. El mărturiseşte ce a văzut şi a auzit, şi totuşi nimeni nu primeşte mărturia Lui. Cine primeşte mărturia Lui adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul. Căci Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură.
Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui. Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:25-36).

Ioan Botezătorul pleacă din scenă pentru a-I lăsa locul Domnului Isus. Popularitatea Lui crește și pentru că face minuni. Ioan Botezătorul n-a făcut niciodată vreo minune. Minunile îi fac pe oameni să-L prefere pe Isus și numărul celor care-L înconjoară depășește acum cu mult numărul celor care veneau la Ioan. Versetul doi introduce un comentariu adăugat intenționat de evanghelistul Ioan. El ține să precizeze că Domnul nu boteza El însuși, ci ucenicii Lui îi botezau pe oameni. Cei ce ar fi fost botezați de Domnul i-ar fi putut privi de sus pe cei botezați de ucenicii Lui, așa că Domnul a ales să nu facă favoritisme. Gestul mai arată însă și altceva: valoarea botezului nu stă în cine îl săvârșește, ci în starea inimii celui ce se botează. Nu este important botezătorul, ci cel ce se botează. Mai târziu, apostolul Pavel va exclama:

,,Mulţumesc lui Dumnezeu că n-am botezat pe niciunul din voi, afară de Crisp şi Gaius, pentru ca nimeni să nu poată spune că aţi fost botezaţi în numele meu“ (1 Cor. 1:14-15).

Dacă toți ucenicii Domnului botezau oameni în Iordan se prea poate ca unii să fi fost botezați chiar de Iuda! Asta n-a avut însă nici o importanță pentru valabilitatea actului săvârșit.

Popularitatea în creștere I-a atras Domnului Isus atenția și ura conducătorilor religioși. El se hotărăște să evite o confruntare prematură și pleacă spre Galilea, spre casă, unde va sta apoi peste un an de zile, în ,,marea campanie din Galilea“.

Conflictele își au și ele vremea lor … Domnul era conștient că împlinește un program profetic. Evanghelistul Ioan ne spune că, natural sau supranatural, El a evitat anumite lucruri ,,pentru că nu-i sosise încă ceasul“ (Ioan 2:4; 7:30; 8:20; 12:23,27 ; 13:1;16:23; 17:1). În Nazaret, de exemplu, când cei de acolo au căutat să-L omoare, Ioan ne spune că El s-a făcut nevăzut din mijlocul lor.

La plecarea din Iudea spre Galilea, Domnul a ales să meargă prin Samaria. Nu era ruta evreiască obișnuită. Existau două căi mult mai ușoare și mult mai frecventate. Puteai să mergi pe ,,via marina“, drumul de coastă, până la Carmel și apoi să treci în interior, spre Galilea sau puteai să treci Iordanul și s-o iei pe ,,via montana“, pe calea regală, printr-o regiune numită Perea până la Marea Galileii. Ambele rute ocoleau Samaria. Pe ele mergeau iudeii care evitau să se ,,întineze“ cu populația necurată de acolo. Nu însă și Domnul Isus. Ioan ne scrie că El ,,trebuia să treacă prin Samaria“ (Ioan 4:4). Termenul din limba greacă spune că ,,era imperios pentru El“, ,,era necesar s-o facă“. Îl aștepta acolo o femeie care avea nevoie de apa vie. Era o întâlnire decisă și pregătită înainte de întemeierea lumii. O femeie trebuia adusă la mântuire și prin ea, trebuiau mântuiți un întreg grup de oameni din regiunea aceea disprețuită a lumii. Domnul ,,trebuia“ să treacă prin Samaria.

III. Ce s-a întâmplat în Samaria? 

Lângă fântâna lui Iacov s-au întâlnit, sub arșița amiezii, două persoane. Femeia samariteancă avea găleata fără de care nu se putea scoate apă. Domnul Isus avea însă apa vie. Amândoi erau însetați în trup, dar în suflet, însetată era numai samariteanca. Domnul Isus era izvorul vieții.

,,A venit o femeie din Samaria să scoată apă. „Dă-Mi să beau”, i-a zis Isus. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate să cumpere de ale mâncării. Femeia samariteancă I-a zis: „Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?” Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii“ (Ioan 4:7-9).

Femeia aceasta fără nume și de proastă reputație a venit la amiază ca să nu se întâlnească cu celelalte femei, care veneau pentru apă în răcoarea înserării și zăboveau să mai stea de vorbă. Mare trebuie să fi fost uimirea ei când a dat acolo peste un bărbat (numai femeile aduceau apă) și încă peste un iudeu! Și mai uimită a fost când l-a auzit că-i vorbește. Iudeii, spune textul, ,,n-au legături cu samaritenii“. Traducerea literală sună ,,nu folosesc aceleași instrumente, unelte, cu samaritenii“. Acum, evreul acesta vrea să se folosească de găleata samaritencei. Isus trece peste barierele tradițiilor. Mai mult, El își trimite ucenicii într-o cetate a samaritenilor ca să cumpere mâncare gătită de samariteni. Mare mirare!

Cum de s-au dus toți ucenicii? N-ar fi fost suficient să meargă doar doi, trei dintre ei? Se pare că El i-a convins că vrea să rămână singur. Știa că avea acolo o întâlnire … cu o femeie. Ba încă cu o femeie care trăia în curvie … Și asta probabil de multă vreme.

Singura Scriptură pe care o aveau samaritenii era Pentateucul, iar acolo, singurul motiv de divorț era curvia. Femeia aceasta trecuse prin cinci divorțuri, iar acum trăia iar în curvie cu un bărbat care nu-i era soț. Domnul Isus știa toate acestea, deși n-o văzuse pe femeie niciodată în viața Lui. În asta stă dovada divinității Lui. Cu aceasta o copleșește pe samariteancă:

,„Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cumva este acesta Christosul?” “ (Ioan 4:39).

Din doar câteva schimburi de cuvinte, Domnul răstoarnă întrega situație. La suprafață, pentru că femeia are găleata fără de care nu se putea ajunge la apă, se părea că El are nevoie de ajutorul ei. În străfunduri însă, ea este cea care are nevoie de ceea ce îi poate oferi El.

,,Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi zice: ,,Dă-Mi să beau!“ tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.”
„Doamne”, I-a zis femeia, „n-ai cu ce să scoţi apă, şi fântâna este adâncă, de unde ai putea să ai dar această apă vie? Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta şi a băut din ea el însuşi şi feciorii lui şi vitele lui?”
Isus i-a răspuns: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.”
„Doamne”, I-a zis femeia, „dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot” (Ioan 4:10-15).

În vernacularul evreilor, apa putea să fie sau ,,moartă“, ca apa adunată în lacuri și mări, sau ,,vie“ ca apa de izvor, care curge. Femeia a crezut inițial că are de-a face cu un om care avea darul să găsească izvoare și-l roagă să-i arate unul aproape de casa ei ca să nu mai trebuiască să se expună batjocorii drumului la fântâna comună a cetății.

Dar cum de îi este Domnului Isus sete? Este cazul să observăm că Domnul n-a făcut niciodată o minune pentru El însuși. N-a făcut minuni ca să-și potolească foamea sau să-și stâmpere setea, deși putea s-o facă. El a respectat munca, osteneala, efortul, dependența de alții. A fost parte din dorința Lui de a experimenta umanitatea în toate dimensiunile ei. Noi dobândim ceea ce ne trebuie prin munca noastră, prin efortul nostru, prin munca altora sau prin efortul lor. Domnul Isus s-a făcut asemenea nouă, refuzând deliberat să facă vreodată vreo minune pentru El însuși.

Este clar că samariteanca n-a pătruns sensul spiritual al ofertei Lui, așa că următorul pas pe care-l face Domnul Isus în dialogul cu ea este să-i descopere divinitatea Sa. El o face trimițând-o după bărbatul ei. Când ea refuză, scuzându-se că n-are bărbat, El o uimește, spunându-i totul despre trecutul ei:

,,Isus i-a zis: „Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbaţi ai avut, şi acela pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat. Aici ai spus adevărul.”
„Doamne”, I-a zis femeia, „văd că eşti proroc“ (Ioan 4:17-19).

Un proroc era un om cu acces direct la Dumnezeu. Astfel de oameni intraseră în istorie, dar nu mai existau pe vremea aceea. Samariteanca vrea să profite de o asemenea întâlnire și să-și rezolve o problemă spinoasă, problema locului adevărat de închinare: muntele Garizim sau Templul de la Ierusalim?

Un altul i-ar fi atras atenția acestei femei că are probleme mult mai mari și mai urgente în încercarea ei de a sta corect înaintea lui Dumnezeu, dar Domnul Isus folosește întrebarea femeii pentru a-i da ei și pentru a ne da nouă una din cele mai importante lecții despre adevărata natură a închinării, acea ,,în duh și în adevăr“. Este încă unul din marile paradoxuri din Evanghelia lui Ioan! Suprema lecție despre închinare nu este dată cucernicilor din curțile Templului  de la Ierusalim, ci unei semi-păgâne păcătoase dintr-un loc presupus demonic, Samaria!

,,Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta, şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.”
„Femeie”, i-a zis Isus, „crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi, noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.
Dumnezeu este Duh, şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:20-24).

Ce spune Domnul este că punctul corect de închinare nu trebuie căutat pe orizontala geografică a realității, ci pe verticala trăirilor sufletești, unde nu are importanță circumstanța exterioară, ci condiția reală a celui care vine să se întâlnească cu Dumnezeu. La fântâna lui Iacov, Domnul Isus repetă de fapt lecția primită de patriarhul al cărui nume îl purta fântâna, Iacov,  cu ocazia foarte semnificantului lui vis:

,,(Iacov) A ajuns într-un loc unde a rămas peste noapte, căci asfinţise soarele. A luat o piatră de acolo, a pus-o căpătâi şi s-a culcat în locul acela. Şi a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe scara aceea. Şi Domnul stătea deasupra ei şi zicea:
„Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam şi Dumnezeul lui Isaac. Pământul pe care eşti culcat ţi-l voi da ţie şi seminţei tale.
Sămânţa ta va fi ca pulberea pământului; te vei întinde la apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta.
Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge şi te voi aduce înapoi în ţara aceasta, căci nu te voi părăsi până nu voi împlini ce-ţi spun.”
Iacov s-a trezit din somn şi a zis: „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut.”
I-a fost frică şi a zis: „Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” Şi Iacov s-a sculat dis-de-dimineaţă, a luat piatra pe care o pusese căpătâi, a pus-o ca stâlp de aducere-aminte şi a turnat untdelemn pe vârful ei. A dat locului acestuia numele Betel“ (Gen. 28:11-19).

La fel de nepriceput ca samariteanca, Iacov n-a înțeles atunci că va fi ,,pretutindeni“ cu Dumnezeu și-l va putea sluji în orice loc cu curățenia inimii. Rudimentar, el a ridicat naiv un altar ca să însemne un loc preferat, încercând astfel să pironească providența cu o piatră …

Metafora visului lui Iacov a mai fost folosită de Domnul Isus și în dialogul cu Natanael, un israelit în care nu există vicleșug (textual: ,,Un israel în care nu există Iacov). Și pe el l-a copleșit omniștiința manifestată de Isus din Nazaret:

„De unde mă cunoşti?” I-a zis Natanael.
Drept răspuns, Isus i-a zis: „Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin”.

Natanael I-a răspuns: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!”
Drept răspuns, Isus i-a zis: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.”
Apoi i-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo, veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului” (Ioan 1:48-51).

Samariteanca nu i-a răspuns direct necunoscutului de la fântână, ci a căuat să se refugieze fatalistic în nădejdea mesianică străbună. Ea nu vrea să-l jignească pe acest iudeu, dar amână decizia disputei pentru vremea în care va veni Mesia. Nelăsându-i această șansă, Domnul Isus îi răspunde direct, cerându-i un răspuns imediat și imposibil de ocolit:

„Ştiu”, i-a zis femeia, „că are să vină Mesia (căruia I se zise Christos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile”.
Isus i-a zis: „Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela” (Ioan 4:25-26).

Întâlnirile cu Christos nu sunt nici întâmplătoare și nici lipsite de importanță. Samariteanca se ferește de o discuție neplăcută, dar Domnul o forțează să stea înaintea Lui ca trimis direct al lui Dumnezeu. Este șansa ei și El n-a venit degeaba până în Samaria. Este ocazia ei și El n-o lasă s-o piardă. O iubește prea mult pentru așa ceva. De aceea, discuția despre setea trupului s-a transformat într-una despre stâmpărarea sufletului. Nu-i de mirare că ,,femeia și-a lăsat găleata“, uitând parcă pentru ce venise și s-a dus în cetate să spună oamenilor:

„Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cumva este acesta Christosul?” (Ioan 4:29).

Între timp, după plecarea samaritencei, la fântână are loc un incident care-i arată pe ucenici nu cu mult mai pricepuți și mai avansați în cunoașterea Domnului Isus și a lucrării pe care a venit El s-o facă.

Ei se întorc din cetate și se miră că-L găsesc stând de vorbă cu o femeie (Ioan4:27), dar nu cutează să-L întrebe nimic. Apoi îl îndeamnă să vină să mănânce ce aduseseră din cetate, dar El stă singur la o parte, preocupat intens de altceva. Sunt sigur că se ruga Tatălui pentru succesul samaritencei plecată în prima ei campanie de evanghelizare. ,,Adu-i Tată! Atrage-i cu Duhul Sfânt și nu-i lăsa să stea acasă. Știu că nu-i mare lucru că am știut totul despre femeia aceasta … Știu toți! Că nu-i un secret pentru nimeni din părțile acestea … Dar, Tată, Tu îi poți aduce la Mine și prin cuvintele slabe ale acestei femei. Fă-o Tată. Te rog pentru ei“.

Prins în tensiunea rugăciunii, El le pare ucenicilor distant și sătul de parcă altcineva i-ar fi adus între timp de mâncare. La întrebarea lor curioasă, El îi mustră duios, indicându-le un palier superior trupului pentru împlinirea personală, palierul împlinirii voiei lui Dumnezeu:

,,În timpul acesta, ucenicii Îl rugau să mănânce şi ziceau:
„Învăţătorule, mănâncă!”

Dar El le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi”.
Ucenicii au început să-şi zică deci unii altora:
„Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?”

Isus le-a zis:
„Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui.

Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş? Iată, Eu vă spun: Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş.
Cine seceră primeşte o plată şi strânge rod pentru viaţa veşnică, pentru ca şi cel ce seamănă şi cel ce seceră să se bucure în acelaşi timp. Căci, în această privinţă, este adevărată zicerea: ,,Unul seamănă, iar altul seceră“. Eu v-am trimis să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit, alţii s-au ostenit, şi voi aţi intrat în osteneala lor” (Ioan 4:31-38).

Trupul Domnului Isus era flămând și însetat după mâncare și apă. Sufletul Lui era însă sătul doar atunci când împlinea voia Tatălui. Fusese trimis pe pământ ca să-i salveze pe oamenii păcătoși de la pieire și să le dea darul iertării și al înfierii divine.

Ioan notează telegrafic, ceea ce e de mirare având în vedere ce mult spațiu a acordat amănuntelor de mai înainte, că deznodământul descoperirii Lui de Sine a avut ca rod salvarea celor de acolo. Acesta este rezultatul dorit de Dumnezeu pretutindeni:

,,Mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: „Mi-a spus tot ce am făcut”. Când au venit samaritenii la El, L-au rugat să rămână la ei. Şi El a rămas acolo două zile. Mult mai mulţi au crezut în El din pricina cuvintelor Lui. Şi ziceau femeii: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este în adevăr Christosul, Mântuitorul lumii” (Ioan 4:39-42).

Țineți minte că toate acestea s-au întâmplat ,,la fântâna lui Iacov“, pe care samaritenii aceștia îl numeau impropriu (sau pe drept cuvânt!) ,,părintele nostru“ (Ioan 4:12). Întâmplarea este unică Evangheliei lui Ioan. El o alege ca pe un episod care explică cititorilor săi ,,fenomenul Isus Christos“.

Paradoxul este acum întreg! Cel prigonit și alungat din ,,locurile sfinte“ de la Ierusalim și din Iudea, a trecut în regiunea îndrăciților din Samaria, iar vestea bună adusă de El, refuzată de cei religioși din Israel a fost îmbrățișată din toată inima de păgânii din Sihar. Fântâna străveche a lui Iacov a adus iar viață celor gata să se adape din credința patriarhului.

Advertisements


Categories: Studiu biblic

Tags:

1 reply

Trackbacks

  1. Un Paște mai profund – O întâlnire providențială, între apă și apa vie – ARMONIA MAGAZINE – USA

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: