Ce pierdem dacă renunțăm prea ușor la cărțile de cântări comune

Problema este prea importantă să o lăsăm doar în limba engleză. Cine învață din experiențele altora este un om înțelept. Modernizarea făcută cu moderație, modernizarea făcută cu discernământ, ne poate feri de sărăcia celui ce se îmbogățește păgubindu-se singur.

N-am să traduc tot articolul, dar am să vă dau punctele lui principale. Am să schimb timpurile verbale, sperând că putem evita paguba lor cu anticiparea noastră.

Ce pierdem dacă renunțăm la cărțile de cântări?

În foarte multe adunări creștine românești se mai poate auzi foarte familiarul îndemn: ,,Să deschidem împreună la cântarea numărul …“ În alte părți, ea este pe cale de dispariție. Ce riscăm să pierdem?

Pierdem o listă cu cântări verificate. Ca să fie adăugată la o carte de cântări, o cântare a fost ascultată, verificată, aprobată de un colectiv competent atât muzical, cât și doctrinar. Asta ne-a ferit până acum să ,,cântâm“ tot felul de afirmații discutabile, puse acolo doar pentru că ,,rimează“.

Pierdem familiarizarea cu cântările. Proiectoarele ne pot ajuta să introducem în adunare cântări noi și să o facem cu mare frecvență. Cântând însă mereu cântări noi și din ce în ce mai rar cântările foarte cunoscute ne va face să nu mai știm ,,pe dinafară“ nici una dintre ele. Liturgica psalmilor i-a ajutat pe evrei să se adâncească în texte foarte adânci care le-au devenit personale. Este mult mai ușor să memorezi textul unei melodii frumoase, decât să înveți pe dinafară o poezie. Efectul este însă la fel de important și de benefic.

Pierdem abilitatea de a cânta ,,pe voci“, în armonie. Foarte multe cântări moderne sunt cântări de soliști, nu cântări de grup, de cor. Asta ne fură plăcerea de ,,a face muzică“ de calitate. Armonia vocală face ca instrumentele să sune doar ca acompaniament, mai mult în surdină. (Un studiu din Scoția a arătat că ritmul cardiac al celor care cântă împreună devine uniform, inducând aceleași simțiri în toți participanții.)

Pierdem abilitatea de a cânta bine. Muzica nouă este mai mult o gălăgie care ascunde inabilitatea noastră de a fi soliști sau de a cunoaște textele. Cântările sunt făcute să mărească și să intensifice părtășia din adunare, nu să ajute la afirmarea celor cu voci mai deosebite. Cântările moderne necesită mai mult entuziasmul, decât armonia muzicală.

Pierdem bucuria de a cânta împreună acasă. Cărțile de cântări nu stau doar la biserică, ci avem cărți de cântări și acasă. Ele ne ajută să cântăm cu toată familia și cu musafirii care ne vizitează. Este parte din viața noastră de umblare cu Dumnezeu. Ar fi păgubitor dacă ne-am limita să cântăm împreună doar la adunare, ca la niște săli de concerte. Generație după generație, credincioșii români au fost obișnuiți să aibă timp de părtășie acasă cu familia. Așa s-a făcut educarea și evanghelizarea noastră.

Bineînțeles că nu pledăm pentru o liturghie fixată odată pentru totdeauna. Pledăm însă pentru discernământ și pentru prudență în adoptarea ,,modernului“ fără lepădarea a ceea ce este și a fost bine în trecut. Să nu pățim ca păgubașa din binecunoscuta fabulă ,,corbul și vulpea“ !

What We Lost When We Lost Our Hymnals

Idon’t think we should go back to using hymnals. But I do think there’s value in considering what we lost when, over the course of a relatively short period of time, we gave up hymnals for PowerPoint projection. Not all of us, mind you, but most of us. It’s worth considering because it helpfully shows what we stand to lose when we switch from one media to another, and especially when we do so quickly and without due consideration.

If we were to go back in time twenty or thirty years, we would find that most churches had hymnals. They had hymnals because it was the best way of providing each member of the congregation with a copy of the songs. You’d hear it in every church: “Take out your hymnal and turn to hymn 154…” And then hymnals went the way of the dodo and we began to look instead to words projected on a screen. Here is some of what we lost along the way.

We lost an established body of songs. Hymnals communicated that a church had an established collection of songs. This, in turn, communicated that its songs were vetted carefully and added to its repertoire only after careful consideration. After all, great songs are not written every day and their worth is proven only over time. Therefore, new hymns would be chosen carefully and added to new editions of the hymnal only occasionally. Churches would update their hymnals, and, therefore, their established body of songs, only once every ten or fifteen years.

We lost a deep knowledge of our songs. When we removed the hymnal, we gained the ability to add new songs to our repertoire whenever we encounter one we deem worthy. And we do—we add new songs all the time. As we add new songs with greater regularity, we sing old songs with less frequency. This reduces our familiarity with our songs so that today we have far fewer of them fixed in our minds and hearts. Few congregations could sing even the greatest hymns without that PowerPoint screen.

We lost the ability to do harmonies. Hymnody grew up at a time when instrumentation took a back seat to the voice. Hymns were most often written so they could be sung a cappella or with minimal instrumentation. For that reason, hymnals almost invariably included the music for both melody and harmonies and congregations learned to sing the parts. The loss of the hymnal and the associated rise of the worship band has reduced our ability to harmonize and, in that way, to sing to the fullest of our abilities.

We lost the ability to sing skillfully. As congregations have lost their knowledge of their songs, they have lost the ability to sing them well. We tend to compensate for our poorly-sung songs by cranking up the volume of the musical accompaniment. The loss of the voice has given rise to the gain of the amplifier. This leads to our music being dominated by a few instrumentalists and perhaps a pair of miced-up vocalists while the larger congregation plays only a meager role. In fact, it often seems like all we want from the congregation is their enthusiasm.

We lost the ability to have the songs in our homes. Hymnals usually lived at the church, resting from Monday to Saturday in the little pockets on the back of the pews. But people also bought their own and took them home so the family could have that established body of songs there as well. Families would often sing together as part of their family worship. It is easy to imagine a family singing “It Is Well With My Soul” after eating dinner together, but almost impossible to imagine them singing, “Oceans.”

It is probably too late to go back to the hymnal. I am not at all convinced we ought to. But it is still worth considering what we lost along the way and how congregational singing has been utterly transformed by what may appear to have been a simple and practical switch in the media. That little change from book to screen changed nearly everything.

 

Advertisements

One thought on “Ce pierdem dacă renunțăm prea ușor la cărțile de cântări comune

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s