Vremurile minunilor (9)

Una din expresiile care subliniază suportul providențial pentru copiii lui Dumnezeu în istorie este acest formidabil verset, în care cei ce vorbesc din experiență nu sunt evrei, ci martori ai istoriei evreilor. Oamenii aceștia erau convinși că Dumneeu face minuni pentru copiii Săi:

„Haman a istorisit nevestei sale Zereș și tuturor prietenilor săi tot ce i se întâmplase. Și înțelepții lui și nevastă-sa Zereș, i-au zis: „Dacă Mardoheu, înaintea căruia ai început să cazi, este din neamul Iudeilor, nu vei putea face nimic împotriva lui, ci vei cădea înaintea lui” (Estera 6:13). 

Haman și providența divină

Cartea Esterei este una din cele cinci cărți din Vechiul Testament grupate sub numirile „Scrierile” , „Celelalte” sau „Cele cinci suluri”. Celelalte patru care aparțin acestei categorii sunt Rut, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor și Plângerile lui Ieremia. În fiecare an, de sărbătoarea Purim, este citită în întregime cu voce tare și ori de câte ori este menționat numele lui Haman, cei prezenți bat cu picioarele în podea, fac gălăgie și strigă: „Fie-i numele șters din amintire!”

Pentru evreii de pretutindeni, Haman este personificarea acelora care au încercat de-al lungul istoriei „să-i șteargă de pe fața pământului”. Semnificativ, valoarea numerică a literelor care constituie numele lui Haman în ebraică este „666”, numele lui Antichrist și al „fiarei” din cartea Apocalipsa. Haman prevestește apariția acestui om al fărădelegii, „cornul cel mic” din profețiile lui Daniel (Dan. 7:8), care „avea ochi de om și o gură care vorbea cu trufie”. Să încercăm să înțelegem de ce este Haman pentru evrei un om atât de periculos.

În Haman, totul și toate sunt vrednic de urât. Nu găsești nimic vrednic de laudă în el. De fapt, tot ceea ce-l caracterizează pe Haman este urât de Domnul! 

„Șase lucruri urăște Domnul și chiar șapte îi sunt urâte: ochii trufași, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzește planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos, care spune minciuni și cel ce stârnește certuri între frați” (Prov. 6:16-19). 

Citește cartea aceasta cu aceste cinci lucruri în minte și vei vedea cât de bine se aplică ele acestui om decăzut.

Unii comentatori ai Bibliei văd în Haman prototipul acelui „om al păcatului” care se va ivi într-o bună zi pe pământ și va domni fără rușine și fără scrupule (2 Tesal. 2; Apoc. 13). Haman a primit o mare putere din partea împăratului Ahașveroș, și tot așa, Antichritul va primi și el o mare putere din partea lui Satan, domnitorul acestui veac (Apoc. 13:2,4). După cum Haman i-a urât pe evrei și a încercat să-i omoare, tot așa și Antichrist va instaura un antisemitism universal (Apoc. 12:24-27). La fel cum Haman a fost înfrânt până la urmă și a fost judecat, și Antichristul va fi biruit de Isus Christos și va fi aruncat în iazul de foc (Apoc 19:11-20).

Dumnezeu a îngăduit ca acest Haman să ajungă mare în împărăția lui Ahașveroș pentru că avea de împlinit un plan prin el. Ca și în cazul lui Faraon, semeția omului a contribuit la vestirea atotputerniciei divine:

„Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea și pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul” (Rom. 9:17). 

Dumnezeu își ține promisiunea făcută și El nu va rupe legământul pe care l-a făcut cu poporul Său. J. Vernon McGee obișnuia să spună: „Evreii au participat la înmormântarea fiecăreia din națiunile care au încercat să-i extermineze”. Haman nu va fi „o excepție de la această regulă”.

Ceea ce fac oamenii cu puterea pe care o au dă pe față materialul din care sunt făcuți. Promovarea este un test de caracter. Vor folosi ei puterea ca să facă bine celor din jurul lor printr-o slujire cu lepădare de sine sau o vor folosi pentru binele lor personal? Vor ști ei să-L slăvească pe Dumnezeu sau vor căuta slava lor înșiși? Profetul Daniel a primit în imperiul de atunci o poziție similară cu a lui Haman, dar a știut să o folosească spre slava lui Dumnezeu și spre binele altora (Dan. 6). Diferența dintre cei doi a fost că Daniel era un smerit om al lui Dumnezeu în timp ceHaman era un mândru „om de lume”.

Haman avea „ochi trufași”. Nemulțumit cu importanța pe care i-o acorda poziția, el a pretins și prestigiul recunoașterii publice și închinare din partea celor deasupra cărora fusese înălțat. Se pare că oamenii nu s-ar fi închinat de la sine înaintea lui Haman, așa că împăratul a trebuit să dea o poruncă în această privință. „Toți slujitorii împăratului, care stăteau la poarta împăratului, plecau genunchiul și se închinau înaintea lui Haman, căci așa era porunca împăratului cu privire la el. El era prețuit nu pentru valoarea caracterului sau a meritelor lui, ci pentru frica pe care o inspira porunca împăratului.

„Nu căuta să fi un om de succes”, a spus Albert Einstein, „ci caută să fi un om de valoare”. Respectul se merită și dragostea se câștigă. În fabula „Măgarul demnitar”, Esop spune că „prostănacii iau pentru sine ceea ce oamenii le dau din cauza funcției pe care o acupă”, iar un scriitoar englez a scris: „Când oamenii mici lasă în urma lor o umbră lungă este semn că soarele se pregătește să apună”.

Haman avea o limbă mincinoasă. Pentru Haman, adevărul este o problemă de circumstanțe. El nu este preocupat cu exactitatea celor pe care le spune, ci cu folosul pe care-l poate trage din vorbele lui. Viclenia cu care îi propune împăratului Ahașveroș uciderea tururor evreilor „spre binele împărației și spre sporirea visteriei” scoate în evidență acest lucru.

Haman avea mâini grabnice să verse sânge nevinovat. Orbit de mânia lui orgolioasă, Haman este gata să jertfească pe altarul răzbunărilor lui milioane de oameni pe care nici măcar nu-i cunoaște. Din cauza semeției lui Mardoheu, el decretează că toți evreii trebuie să moară.

Haman avea o inimă care urzește planuri nelegiuite. Când inima este rea, înțelepciunea trăiește în lanțuri, roabă intereselor mârșave. Haman este viclean și priceput în a face rău. Urzeala țesăturii lui este asemenea unei plase de păianjen din care victimele nu pot să scape.

„Domnul răstoarnă sfaturile Neamurilor, zădărnicește planurile popoarelor. Dar sfaturile Domnului dăinuiesc pe vecie și planurile inimii Lui, din neam în neam. Ferice de poporul, al cărui Dumnezeu este Domnul! Ferice de poporul pe care Și-l alege El de moștenire!” (Ps. 33:10-12) 

„Nici înțelepciunea, nici priceperea, nici sfatul n-ajută împotriva Domnului” (Prov. 21:30). 

Haman avea picioare care aleargă repede la rău. Uitați-vă la el cum sare din pat înainte de ivirea zirolor și este dis de dimineață în curtea împăratului. Răzbunarea lui nu poate să aștepte ivirea zorilor. Totul trebuie să se întâmple „peste noapte”.

Haman este un martor mincinos. Și în mărturia falsă pe care o dă împăratului despre evrei și în mărturia forțată pe care o face în public despre Mardoheu, Haman este la fel de mincinos și de fățarnic.

Haman este un om care stârnește certuri între frați. Este absolut sigur că evreii din Susa nu l-au privit o vreme cu ochi buni pe Mardoheu. Era clar că „ambiția” lui atrăsese asupra lor dezastrul. Numai el era de vină că ei fuseseră dați la moarte. Numai conflictul dintre el și Haman, la care ei nu luaseră în nici un fel parte, cauzase holocaustul care stătea să se înfăptuiască.

Ca să înțelegem mai bine conflictul dintre Mardoheu și Haman trebuie să aruncăm o privire înapoi în istorie. Cine este acest „Haman, Agagitul”? și de ce n-a vrut Mardoheu cu nici un chip să se închine înaintea lui? La urma urmei această încăpățănare a lui Mardoheu a declanșat întreaga criză. De ce nu s-au putut înțelege aceștia doi?

Iată ce știm despre obârșia lui Haman:

Neamul lui s-a tras din Edom, dușmanul fratelui său Iacov

„Timna era țiitoarea lui Elifaz, fiul lui Esau; ea a născut lui Elifaz pe Amalec. Aceștia sunt fiii Adei, nevasta lui Esau” (Gen. 36:12,16). 

Neamul său a fost la un moment dat în istorie fruntea popoarelor din vatra Canaanului:

„Balaam a văzut pe Amalec și a rostit următoarea prorocie: „Amalec este cel dintâi dintre neamuri, dar într-o zi va fi nimicit” (Num. 24:20). 

Neamul lui a încercat să blocheze trecerea evreilor spre Canaan după ieșirea lor din Egipt:

„Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim. … 

Când își ridica Moise mâna, era mai tare Israel; și când își lăsa mână în jos, era mai tare Amalec. Mâinile lui Moise fiind trudite, ei au luat o piatră, au pus-o sub el și el a șezut pe ea. Aaron și Hur îi sprijineau mâinile, unul deoparte, iar altul de alta; și mâinile lui au rămas întinse până la asfințitul soarelui. Și Iosua a biruit pe Amalec și pe poporul lui, cu tăișul săbiei. Domnul i-a zis lui Moise: „Scrie lucrul acesta în carte ca să se păstreze aducerea aminte și spune lui Iosua că voi șterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri.” Moise a zidit un altar și i-a pus numele „Domnul, steagul meu.” El a zis: „Pentru că și-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!” (Exod 17:1-16). 

Remarcați că Dumnezeu dă cu această ocazie o sentință veșnică, cu repercursiuni „din generație în generație”. Cea mai corectă analiză a acestui conflict cu dimensiuni spirituale cosmice este făcută de însuși Dumnezeu în recapitularea istorică din Deuteronomul:

„Adu-ți aminte ce ți-a făcut Amalec pe drum, la ieșirea voastră din Egipt: cum te-a întâlnit pe drum, și, fără nici o teamă de Dumnezeu, s-a aruncat asupra ta pe dinapoi, asupra tuturor celor ce se târau la coadă, când erai obosit și sleit de puteri. Când îți va da Domnul, Dumnezeul tău, odihnă, după ce te va izbăvi de toți vrăjmașii care te înconjoară, în țara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ți-o dă ca moștenire și spre stăpânire, să ștergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri: să nu uiți lucrul acesta” (Deut. 25:17-19). 

Se pare că atacul amaleciților asupra evreilor aflați la stânca Refidim a fost parșiv și lipsit de orice omenie. Ei i-au atacat pe evrei pe la spate, ucigându-i mai întâi pe cei care din lipsa apei intraseră într-o stare de agonie și abia se târau pe drum. În ocazia aceea, Amaleciții și-au dat pe față caracterul lor sălbatic și neomenos; au fost ca niște șacali, ca niște hiene ale pustiei care se aruncă asupra animalelor rănite sau bolnave.

Atacul lor a trezit dezgustul lui Dumnezeu care a decretat că acest soi de oameni nu trebuie să mai trăiască.

Executarea decretului divin pentru nimicirea amaleciților i-a fost încredințată lui Saul, primul împărat al lui Israel. Neascultarea lui Saul și cruțarea lui Agag a produs lepădarea lui Saul de la inima Lui Dumnezeu.

„Samuel i-a zis lui Saul: „Pe mine m-a trimis Domnul să te ung împărat peste poporul Lui, peste Israel: Ascultă, deci, ce zice Domnul. Așa vorbește Domnul oștirilor: „Mi-aduc aminte de ceea ce a făcut Amalec lui Israel, când i-a astupat drumul la ieșirea lui din Egipt. Du-te acum, bate pe Amalec și nimicește cu desăvârșire tot ce-i al lui; să nu-i cruți și să omori bărbații și femeile, copiii și pruncii, cămilele și măgarii, boii și oile.” (1 Sam. 15:1-3). 

„Dar Saul și poporul au cruțat pe Agag și oile cele mai bune, boii cei mai buni, vitele grase, mieii grași și tot ce era mai bun; n-a vrut să le nimicească cu desăvârșire și au nimicit numai tot ce era prost și nebăgat în seamă. Domnul a vorbit lui Samuel și i-a zis: „mi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate de la Mine și nu păzește cuvintele Mele” (1 Sam. 15:10-11) 

„Apoi Samuel a zis: „Adu-mi pe Agag, împăratul lui Amalec.” Și Agag a înaintat vesel spre el, căci zicea: „Negreșit, a trecut amărăciunea morții!” Samuel a zis: „După cum sabia ta a lăsat femei fără copii, tot așa și mama ta va fi lăsată fără copii între femei.” Și Samuel a tăiat pe Agag în bucăți înaintea Domnului, la Ghilgal” (1 Sam. 15:32-33). 

Aparenta îndulgență a lui Saul și cruzimea lui Samuel trebuiesc cântărite în lumina decretului divin pe care-l dăduse Dumnezeu asupra amaleciților. Oamenii aceia, soiul acela de oameni nu trebuia lăsat să trăiască. Cu răutatea și perversitatea amaleciților ne-am întâlnit iarăși cu ocazia uneia din lecțiile pe care i le-a dat Dumnezeu lui David. Tânărul fugărit învață să umble cu Dumnezeu și a fost format de Dumnezeu prin conflictele pe care le îngăduia în viața lui. Capitolele 26 – 30 din finalul cărții 1 Samuel ni-l arată pe David şchiopătând pe calea credinței.

În capitolul 26, David este obosit, sătul să mai fugă de Saul și-i cere lui Dumnezeu un semn. Neștiind ce este în inima și mintea lui David, Abișai acceptă să meargă cu David în tabăra lui David, crezând că David intenționează o lovitură chirurgicală prin care să-l ucidă doar pe împărat, așa ca copiii lui Israel, atât din tabăra lui Saul cât și din tabăra lui David să nu se mai omoare unii pe alții degeaba. Conținutul textului din 1 Samuel 26:12 ne arată semnul pe care i l-a dat Dumnezeu lui David: „Nimeni nu i-a văzut, nici n-a băgat de seamă nimic și nimeni nu s-a deșteptat, căci Domnul îi cufundase pe toți într-un somn adânc.” Fusese ceva supranatural! Fusese exact mesajul de care avea nevoie „necredința” lui David. Era, pus în cuvinte, de parcă Dumnezeu îi spusese: „Vezi, nu ai de ce să te temi. Dacă ești cu mine, Saul și toți ai lui nu-ți pot face nimic. Ți-i dau astăzi pe toți pe mână. Îi poți omorî pe toți dacă vrei.”

David a primit cu bucurie acest semn d ela Domnul, dar … n-a putut să se păstreze la înălțimea umblării prin credință. Capitolul 27 începe așa:

„David și-a zis în sine: „Voi peri într-o zi ucis de mâna lui Saul; nu este nimic mai bine pentru mine decât să fug în țara Filistenilor, pentru ca Saul să înceteze să mă mai caute în tot ținutul lui Israel; așa voi scăpa de mâna lui.” Și David s-a sculat, el și cei șase sute de oameni care erau împreună cu el și au trecut la Achiș, fiul lui Maoc, împăratul Gatului.” 

Biruit de necredință, David a alunecat în teritoriul dușmanilor poporului lui Dumnezeu. Acolo, din compromis în compromis, din minciună în minciună, a ajuns într-o situația imposibilă: circumstanțele l-au obligat să meargă alături de protectorul lui, împăratul Achiș, și toți ceilalți domni ai filistenilor la luptă împotriva evreilor. Numai o „ceartă” între Achiș și ceilalți domnitori, neînțelegere produsă cu siguranță de intervenția lui Dumnezeu, l-a făcut pe David să iasă din impas și să fie trimis acasă din linia frontului. Acasă îl aștepta însă „sesiunea de toamnă” a examenului de credință la care căzuse în vară. Țicladul, cetatea primită în dar ca sejur de la împăratul Achiș fusese cucerită, arsă și jefuită de … amaleciți.

Neam pervers și viclean, amaleciții profitaseră că bărbații din acele ținuturi plecaseră la război și le-au atacat orașele și ogoarele ca să-i jefuiască:

„Când a ajuns David cu oamenii lui a treia zi la Ţiclag, Amaleciții năvăliseră în partea de miazăzi și în Ţiclag. Ei nimiciseră și arseseră Ţiclagul, după ce luaseră prinși pe femei și pe tot cei ce se aflau acolo, mici și mari. Nu omorâseră pe nimeni, dar luaseră totul și plecaseră. David și oamenii lui au ajuns în cetate și iată că era arsă; și nevestele, fiii și fiicele lor, fuseseră luate prinse. Atunci David și poporul care era cu el au ridicat glasul și au plâns până n-au mai putut plânge“ (1 Sam. 30:1-4). 

Sleiți de puteri și cu visele spulberate, oamenii lui David s-au întors împotriva lui și se gândeau să-l omoare: „David a fost în mare strâmtorare, căci poporul vorbea să-l ucidă cu pietre, pentru că toți erau amărâți în suflet, fiecare din pricina fiilor și fetelor lui” (1 Sam. 30:6). Rămas de data aceasta singur în fața morții, David a făcut ceea ce trebuia să facă și mai înainte, s-a încrezut în Domnul! Examenul căzut în vară a fost trecut cu bine în sesiunea de toamnă:

„Dar David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui. El a zis preotului Abiatar, fiul lui Ahimelec: „Adu-mi efodul!” Abiatar a adus efodul la David. Și David a întrebat pe Domnul: „Să urmăresc oastea aceasta? O voi ajunge?” Domnul i-a răspuns: „Urmărește-o, căci o vei ajunge și vei izbăvi totul” (1 Sam. 30:6-8). 

Și așa a și fost. David a plecat în urmărirea ameleciților. Pe drum, a mai întâlnit încă o confirmare a caracterului inuman pe care-l aveau aceștia. Un tânăr egiptean, robul unui amalecit, fusese lăsat în urmă să moară pentru că se îmbolnăvise. Mai mult, tânărul îl roagă pe David să-i promită că nu-l va da pe mâna fostului stăpân pentru că ar fi în pericol de moarte (1 Sam. 30:15). Ca un roi de albine furioase, evreii s-au aruncat asupra amaleciților și i-au bătut fără încetare timp de două zile:

„Și Amaleciții erau risipiți pe tot ținutul, mâncând, bând și jucând, de bucuria prăzii celei mari pe care o luaseră din țara Filistenilor și din țara lui Iuda. David i-a bătut din zorii zilei până a doua zi seara și n-a scăpat nici unul din ei, în afară de patru sute de tineri, care au încălecat pe cămile și au fugit. David a scăpat astfel tot ce luaseră Amaleciții și a scăpat și pe cele două neveste ale lui. Nu le-a lipsit nimeni, de la mic până la mare, nici fiu, nici fiică, nici un lucru din pradă, nimic din ce li se luase: David a adus înapoi totul. Și David a luat toate oile și toți boii; și cei ce mânau turma aceasta și mergeau în fruntea ei, ziceau: „Aceasta este prada lui David!” (1 Sam. 3016-20). 

De ce îngăduise Dumnezeu ca să le fie luat tot pentru ca apoi să le dea înapoi totul? Numai cei orbi spiritual nu înțeleg că totul fusese o lecție pentru David și ai lui. Dumnezeu, care l-a văzut șovăitor în credință în mijlocul celor șase sute de oameni pe care-i avea cu el a inversat în așa fel lucrurile încât l-a făcut să fie singur și toți acești șase sute de oameni care-i mai rămăseseră să se întoarcă împotriva lui și să vrea să-l omoare. Dumnezeu l-a adus în poziția de a fi dezbrăcat de orice sprijin omenesc pentru a-l învăța să se „îmbărbăteze și să se sprijinească pe Domnul, Dumnezeul lui”.

De ce a îngăduit Dumnezeu ca să scape 400 de tineri ameleciți care au fugit pe cămilele lor? Pentru ca să ne putem întâlni cu urmașii lor și în celelalte generații. Din ei s-a tras și acest „Haman, fiul lui Amedata, agagitul”, cu care are de a face Mardoheu în cartea Esterei (Estera 3:1).

Esau și Iacov, Amaleciții și israeliții, Saul și Agag iar acum Haman, Agaghitul (Estera 3:1) și beniamitul Mardoheu (Estera 2:5) și al amalecitului Agag sunt tot atâtea fețe ale aceluiași conflict străvechi.

Haman este iritat pentru că Mardoheu refuză să i se închine. Iritarea i se transformă însă într-o ură aprinsă de îndată ce află că cel care-l sfida era evreu. El privește la întreaga situație ca la o ocazie de a-și răzbuna strămoșii și de a se ridica împotriva decretului de distrugere dat de Dumnezeul. Privită din acest punct de vedere, toată mașinăria lui Haman este un atac direct la tronul ceresc și o sfidare a unei hotărâri divine. Haman dorește să-i facă acum în ciudă lui Dumnezeu și să-i arate că-i poate ucide pe toți evreii de pe pământ.

În universul unui Dumnezeu moral, păcatul iese repede la iveală și nu are viață lungă:

„Dar dacă nu faceți așa, păcătuiți împotriva Domnului și să știți că păcatul vostru vă va ajunge” (Num. 32:23). 

Ceea ce i s-a întâmplat lui Haman este o ilustrație a avertismentului din cartea Psalmilor:

„Iată că cel rău pregătește răul, zămislește fărădelegea și naște înșelăciunea: face o groapă, o sapă și tot el cade în groapa pe care a făcut-o. Fărădelegea pe care a urzit-o, se întoarce asupra capului lui și silnicia pe care a făcut-o, se pogoară înapoi pe țeasta capului lui” (Psalm 7:14-16). 

În providența Dumnezeului evreilor cred și cei din casa lui Haman. Faima lui Dumnezeu se răspândise deja printre toate popoarele de atunci. Iată ce spun ei:

„Haman a istorisit nevestei sale Zereș și tuturor prietenilor săi tot ce i se întâmplase. Și înțelepții lui și nevastă-sa Zereș, i-au zis: „Dacă Mardoheu, înaintea căruia ai început să cazi, este din neamul Iudeilor, nu vei putea face nimic împotriva lui, ci vei cădea înaintea lui” (Estera 6:13). 

Tipologic, Haman reprezintă persoanele care se îmbată cu propriul succes și cad în plasa propriilor lor curse. Haman este omul care se ia de piept cu Dumnezeu și descopere că i-a fugit pământul de sub picioare. U astfel de om este prea deștept pentru a nu face prostii, prea rău pentru propriul lui bine și prea îngâmfat ca să nu sfârșească în cea mai zdrobitoare umilire.

Providența divină în lumea nevăzută 

Cartea Estera este o dovadă că Dumnezeu este stăpân absolut asupra tuturor lucrurilor, chiar și a celor din lumea nevăzută. Mijloacele păgâne de divinație, astrologia și horoscopul, aruncarea zarului, nu pot sta împotriva providenței.

Apelând la cunoștințele vremii despre zile faste și zile nefaste, Haman a apelat la ghicire:

„În luna întâi, adică luna Nisan, în al doisprezecelea an al împăratului Ahașveroș, au aruncat Pur, adică sorțul, înaintea lui Haman, pentru fiecare zi și pentru fiecare lună, până în luna a douăsprezecea, adică luna Adar. … Scrisorile au fost trimise prin alergători în toate ținuturile împăratului, ca să nimicească, să omoare și să piardă pe toți Iudeii, tineri și bătrâni, prunci și femei și anume într-o singură zi, în ziua a treisprezecea a lunii a douăsprezecea, adică luna Adar și să li se prade averile” (Estera 3:6,13).

Numărul zilei „faste” pentru Haman a fost „treisprezece”. Coincidența face ca până și versetul în care a fost înscrisă această informație să fie, în numerotarea Bibliei românești, versetul … treisprezece!

De atunci și până astăzi, toți cei care au auzit de ceea ce i s-a întâmplat lui Haman, au ajuns să socotească cifra treisprezece, drept cifră cu ghinion. În America, majoritatea blocurilor înalte nu au etajul cu numărul treisprezece, iar când ziua de treisprezece cade într-o vineri (cea de a treisprezecea zi din luna evreiască, avem de a face cu „vinerea neagră”, pentru că este un dublu treisprezece!

Se pare că, fără să vrem, am ajuns să-l imităm pe Haman în superstiția lui pentru „horoscop” și „zile faste sau nefaste”.

Când au căpătat trecere înaintea împăratului Ahașveroș, Estera și Mardoheu au ales drept zi a răzbunării exact această zi pe care Haman o crezuse „fastă” pentru el:

„Prin aceste scrisori, împăratul dădea voie Iudeilor, ori în care cetate ar fi fost, să se adune și să-și apere viața, să nimicească, să omoare și să piardă, împreună cu pruncii și femeile lor, pe toți aceia din fiecare popor și din fiecare ținut care ar lua armele să-i lovească și să le prădeze averile. Aceasta să se facă într-o singură zi, în toate ținuturile împăratului Ahașveroș și anume în a treisprezecea zi a lunii a douăsprezecea, adică luna Adar” (Estera 8:11-12). 

Pogromul plănuit de Haman s-a întors asupra celor care-l inițiaseră, iar ziua a treisprezecea și-a inversat semnificația. Pentru dușmanii evreilor, ziua a devenit din bucurie, blestem, în timp ce pentru evrei, din exterminare a devenit răzbunare pe toți dușmanii lor.

Această răsturnare de situație prin interveniția providenței este subliniată și din faptul că sărbătoarea stabilită cu această ocazie s-a numit „purim”, ziua în care dușmanul poporului sfânt a „dat cu zarul”. Este o ironie adusă la adresa celor care au crezut că pot cunoaște „soarta” prin aruncarea zarurilor și o pot manevra după bunul lor plac.

Autorul cărții Proverbelor ajunge la o concluzie asemănătoare:

„Se aruncă sorțul în poala hainei, dar orice hotărâre vine de la Domnul” (Prov. 16:33). 

Nu te poți duce la Las Vegas fără ca Dumnezeu să cunoască mai dinainte soarta banilor și a vieții tale. Parafrazând, este ca și cum Dumnezeu ar zice: „Nu juca zaruri cu mine. Sigur vei pierde. Nu numai că Eu știu dinainte cum o să cadă zarul, Eu sunt Cel care hotărăște cum trebuie să cadă!”

V-ați gândit vreodată că, transcrisă în limbajul societății contemporane, sărbătoarea „purim” ar trebui să poarte ironic și acuzator numele de „Sărbătoarea jocurilor de noroc”, sau „Sărbătoarea horoscopului”?

Pe mâine …

 



Categories: Studiu biblic, Teologice

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: