„Ziua, Domnul îmi dădea îndurarea Lui,
iar noaptea cântam laudele Lui,
şi înălţam o rugăciune Dumnezeului vieţii mele.“ – (Psalmul 42.8)
Mi-ai dat o zi de îndurare, ca noaptea asta iar să-Ţi cânt
Cu chip de rob desprins din Soare, cu graiul laudelor sfânt…
Mi-ai dat o zi în har scăldată, ca noaptea asta să mă-nchin
La tronul Tău, preasfinte Tată, c-un duh de dragoste mai plin…
Mi-ai dat o zi de soare plină, ca noaptea asta să Te-ador
Cu-o inimă şi mai senină, c-un cânt şi mai strălucitor…
Mi-ai dat o zi cu flori de rouă, ca noaptea asta să-Ţi aduc
Un mugur de mireasmă nouă crescut pe-al păcii blând butuc…
Mi-ai dat o zi nespus de lungă, ca noaptea asta iar să vezi
Cum bate vântul frunza-n dungă să-mi strângă roada din livezi…
Mi-ai dat o zi de răni străină, ca noaptea asta să nu gem
Pe-un pat cu gheare de jivină şi-un trup chircit precum un ghem…
Mi-ai dat o zi cu strai de cetini, ca noaptea asta să mă-nfrupt,
Din vraja unor vechi prieteni, c-un mugur de pe Stâncă rupt…
Mi-ai dat o zi de bucurie, ca noaptea asta s-o lungesc
Bând stropi adânci de apă vie din Şipotul dumnezeiesc…
Mi-ai dat o zi din vremuri ruptă, ca noaptea asta să mă ştiu
Biruitor în sfânta luptă ţinând în mâini Cuvântul viu…
Mi-ai dat o zi cu dulci momente, ca noaptea asta să sculptez,
Cu grai desprins din monumente, ne-nvinsul mulţumirii crez…
Mi-ai dat o zi ce n-are noapte, ca noaptea asta să-Ţi urzesc
Duioasele iubirii şoapte ce din adânc de piept ţâşnesc…
Mi-ai dat o zi cu cer fierbinte, ca noaptea asta să-Ţi aştern
Prin tremurândele-mi cuvinte al laudei covor etern…
Mi-ai dat o zi cum n-a fost alta, ca noaptea asta eu să pot
Să las ciocanul Tău şi dalta să sfarme Eul meu de tot…
Mi-ai dat o zi cu umbră deasă, ca noaptea asta iar să-Ţi spun
Că tare-aştept s-ajung Acasă şi fruntea pe-al Tău prag să-mi pun…
Mi-ai dat o zi… Nu-i cea din urmă, căci noapte sigur n-o mai fi
Când, Bun Păstor, a Crucii turmă la Tine sus o vei răpi…
Ticu Moisa
Seattle, WA, 26/27 septembrie 2013
Categories: Poezii
Barzilaiendan 
Va multumesc mult ca v-ati facut timp sa-mi raspundeti nedumeririlor mele. Este adevarat, nu e raspunsul asteptat, dar Cel ce sttie toate lucrurile, sint convinsa ca ma va conduce in tot adevarul. Doresc ca Dumnezeu sa va rasplateasca bunavointa!
Probabil ca cel mai bun raspuns il vei gasi la altcineva. Eu doar incerc, fara certitudinea ca voi reusi …
Nici un om nu este ,,unidimensional“. Nimeni nu este toata ziua trist si nici toata ziua vesel. Uneori avem pace, iar alteori suntem tulburati. Suntem un complex de sentimente si trairi. De exemplu, euc and ma uit la nepotii mei îmi este imposibil sa nu zâmbesc. Când citesc sau văd ceva tragic însă, mă înfior și tremur. Toate acestea sunt trăiri normale și vin peste noi de-a valma. Prin toate și deasupra tuturor ar trebui să ne stăpânească un sentiment fundamental de pace și liniște sufletească, plus o bucurie adâncă pentru că suntem într-o relație sănătoasă și binefăcătoare cu Domnul.
Biblia spune: ,,Când îți întorci privirile spre El, ți se luminează fața de bucurie“.
N-ar trebui deci să fim doar o oglindă a lucrurilor din afară. Ar trebui să avem un echilibru interior care să ne dea pace ,,în ciuda“ unor realități exterioare.
Biblia Îl numește pe Dumnezeu ,,fericit și nu mai poate de bucurie“. Cum de este El așa când cunoaște toate necazurile și suferințele acestei lumi?
Cred că trebuie să acceptăm complexitatea vieții și complexitatea sentimentelor și trăirilor noastre. Cel care ne-a dăruit lacrimile și oftatul este Același care ne-a făcut cadou și râsul și chiotul de bucurie.
Ca să închei și eu tot cu David, uită-te cât de complexe sunt trâirile lui în psalmii pe care i-a scris. Există chiar și un dialog pe care-l are el cu sufletul lui: ,,Pentru ce te mâhnești și gemi, suflete. Nădăjduiește în Domnul, căci iarăși îl voi lăuda“ (citat aproximativ, din memorie).
Pentru ca Pavel nu mai este printre noi si nu-l putem intreba, punem intrebarile la cei care-i consideram in masura sa ne raspunda, Ori daca ei nu stiu ce sa raspunda, unde sa ne ducem cu ele?
Cit despre “pacea care intrece orice pricepere” se vede cel mai bine atunci cind suferim cu cei ce sufera si plingem cu cei ce pling. La bucurie toata lumea are pace, nu mai este nevoie de cea mentionata de Pavel.
Despre intimplare… ce inteleg eu, ca cel ce n-a luat petecul de carpet n-a fost prea intelept, si ca eu seaman cu el. Poate o fi adevarat…dar daca nu e?
Alegerea de a ne bucura, sau a plinge, este dreptul fiecaruia, eu totusi as prefera mai bine sa pling cu cei ce pling. De felul meu sint o fiinta a carui zimbet nu e pe bani, iar vinovata m-as simti atunci cind una as spune si alta as face.
Zimbetul insa are vremea lui, si mi-am adus aminte aici de Neemia, nici el n-a putut sa puna zimbetul pe fata, desi era parte de job. Apoi, un caz contrar, David, poporul era la lupta si el se relaxa. Cea urmat pentru David… se cunoaste bine. Istoria se repeta si noi trebuie sa luam seama.
Nu știu să răspund. Cred că ar trebui să0-l întrebăm pe apostolul Pavel, care a mărturisit că a experimentat și el acest lucru. Probabil că este o ,,pace care întrece orice pricepere“ … Ce zici?
Oricum Ticu Moisa ne-a trimis o poezie foarte bună.
Îmi amintesc de o întâmplare în care administratorul ne-a dat câte un petec de carpet să-l punem pe scaunele de metal. Era iarnă și erau reci. Unul dintre noi, cam în spiritul întrebării tale, a refuzat și a aruncat cât colo petecul de carpet, spunând: ,,Frații noștrii stau în închisori pe cimentul rece. Eu nu vreau să-l pun pe ăsta sub mine.“ Ceilalți le-au luat. A fost chiar unul care a avut dintr-o dată două petece de carpet. Oare cu ce-i putea ajuta pe cei din închisoare gestul nobil al fratelui care a stat pe … rece ?
,,Bucurați-vă cu cei ce se bucură“ nu trebuie condamnat din cauza lui ,,plângeți cu cei ce plâng“ ? Te-ai simțit vinovată ultima oară când ai zâmbit ?
Frate Daniel, un singur lucru nu poate mintea mea ingusta sa inteleaga, cum poate cineva sa se bucure si sa aiba atita pace sufleteasca, cind stie ca sint oi care se lupta cu salbaticiunile?