La ceas tacut, intre pamint si cer,
Cind clopotul tariei amuteste,
Cind valul noptii a-nghetat stingher,
Un gind strain in mine se iveste.
Nu-i gindul meu, il recunosc usor
Din viforul ce mi-l strecoara-n suflet,
Din soapta-i cea vicleana-ncetisor
Intinsa cursa pentru al meu umblet.
La ceas tacut, intre pamint si cer
Ingenunchez tacut si-mi strig durerea:
“Parinte ia-mi Tu teama din ungher
Si-n locul ei asterne Tu tacerea”.
“De-i sufletu-mi Edenul din-nceput,
Si paznic de mai pus peste gradina,
Asculta-mi glasul binecunoscut,
Ce-ti cere-acum sa ma pazesti de vina”.
“Nu poate mintea-mi paznic sa mai stea,
Cind Furu-i mester mare peste fire,
Sint prea plapind si forta nu-i a mea,
Ci-mi trag puterea din dumnezeire”.
La ceas tacut, intre pamint si cer,
Am oaspeti noi in pajistea gradinii.
temutul gind s-a dus, tilhar stingher,
L-au pus pe fuga … razele Luminii.
Daniel Branzai
1980
Categories: Poezii
Barzilaiendan 
Frumoase versuri şi se vede că sunt născute din viaţă adevărată
multumim!
(Sunt un infometat de versuri)
…Scânteiază frumos chiar şi în… creaţiile urmaşilor.
Focurile de slovă ale „luminătorului” Ioan Alexandru scânteiază frumos.
– Părinte Ceresc, ridică noi „luminători” în vremi de noapte şi uitare!
Sfinte salutări şi îmbrăţişări din Arad, frate Daniel!
foarte frumoasa poezia, imi place finalul enorm.