Jurnal de călătorie II

Am întrebat timid: „Aveți posibilitate de conectare la Internet aici?“ Mi-a răspuns veselă: „Avem doă rețele aici, în clădirea Uniunii.“

M-am dus să-mi iau computerul. Un tânăr mi-a zis: „Puteți să vă conectați din dormitor. Este Wireless în toată clădirea“.

Bine că n-am știut când am sosit azi dimineață! Am dormit buștean pânâ azi la ora 14 (ora locală). Așa cum am promis, iată încă o pagină de jurnal:

9 Iulie 2010. Ora 12.

Sosirea la Frankfurt a fost surprinzătoare. Aeroportul este în construcție. Un șantier uriaș, de parcă s-ar pregăti de ceva Jocuri Olimpice. Se construiesc terminale noi. Ne-au luat de la avion cu autobuzele și ne-au dus la terminalul numărul unu. Eram liniștiți pentru că aveam un interval de trei ore până la zborul căre Chișinău. (De-am fi știut atunci ce ne așteaptă …).

Ne-am dus totuși să identificăm poarta de plecare. Zborul nostru nu este „afișat“ încă, dar ni s-a spus să că vom pleca de la un adin porțile mici, închiriate companiilor cu trafic redus de călători. Ne-am dus acolo și, stupoare, nu erau lăsați să intre și să stea pe scaune decât cei cu tichete de îmbarcare pentru zborul respectiv. Și noi? Că doar n-am sta în picioare trei ore! Ni s-a spus că putem petrece plăcut cele trei ore în magazinele terminalului. „Duty Free“. Mă fripsesem odată acum douăzeci de ani cu prețurile de la „Đuty Free“ , așa că i-am lăsat acum pe alții să se păcălească.

În aeroport, toți angajații vorbesc foarte bine limba engleză, … plus încă două sau trei alte limbi europene.

Stupoare, tabelele de afișaj ne anunță că avionul nostru va pleca doar la ora … 20:00. Asta țnseamnă peste cinci ore de stat în aeroport!

Din lipsă de călători, Air Moldova ne cedase unei curse rusești care pleca la acea oră. L-am privit trist pe Leonid. Iar eram dați împreună pe mâna rușilor.

Ora noastră biologică trecuse de miezul nopții (în Los Angeles) cu un ceas, așa că eram din ce în ce mai somnoroși, mai confuzi și mai irascibili. Mi s-a părut dintr-o dată că din toată faima nemților s-a ales praful. Praful șantierului, praful lipsei de organizare, praful indiferenței față de oboseala și sentimentele călătorilor.

Întâmplarea  a făcut să ne iasă înainte o fetișcană frumosă, care s-a uitat prietenoasă la mine și ne-a zâmbit prietenește. Mă cunoștea de undeva. Eu nu, dar am lăsat să fie așa cum dorea ea. Până la urmă am aflat că este o româncă din San Francisco, plecată spre Moldova nu în misiune, cum crezusem eu, ci la niște nunți din familie.  Mă văzuse cândva la amvonul bisericii lor și de  aceea mă „știa“. Aștepta deja de patru ore în aeroport și era îngrijorată ca și noi de legătura spre Chișinău. Petrecuse tot timpul acesta în picioare și era vădit obosită.  Înapoi la … magazine …

Eu m-am dus să inspectez puțin terminalul și am descoperit undeva o sală de așteptare micuță, cu bănci alcătuite din scaune alăturate câte patru, numai bune de ațipit puțin. Bănci suficiente și oameni puțini. M-am întors repede la ceilalți și ne-am dus la odihnă. Scaunele erau tari, dar somnul mi-a fost moale. M-am lipit de ele și am adormit buștean, poate și din sub influența „nasturelui“ pe care-l luasem în avion pentru calmarea nervilor.

M-am trezit după câteva ore bune. Ceilalți doi dormeau încă. Am plecat să văd mai bine terminalul și am descoperit acum, cu ceața somnului dispărută, că, în aeroportul german, totul era „ca la carte“ și curat ca în farmacie. La numai două porți de mica noastră sală de așteptare se afla sala cea mare de așteptare, cu cabine destinate fumătorilor, cu terminale de Internet, cu terminale telefonice, cu mese și scaune ca la un restaurant și cu un sector cu scaune frumos odonate pentru cei obosiți. Semănau mult cu scaunele de plajă. Înclinate, încăpătoare, cu sprijinitoare pentru picioare. Majoritatea erau … goale. Și noi care ne-am chinuit să dormim ca niște pachete pe băncile alea …

Încă ceva de remarcat, cea mai mare poartă din terminal era rezervată pentru … China. Tras în fața ei se afla și cel mai mare avion din … parcare.  Semnele veacului modern.

A venit Leonid să mă ia. Plecăm spre porțile neînsemnate și neîncăpătoare din cartierul săracilor.

Eroare? Oroare? Aflăm că avionul nostru nu mai vine la ora opt. Poate pe la nouă …

Drept despăgubire ni se dă la fiecare câte un cupon de 15 euro, să-i cheltuim la restaurantele din terminal. Mergem să mâncăm ceva „nemțesc“. Eu iau cârnați pe varză călită. Sper că ficatul meu n-are nimic împotriva nemțiloră. La casa de plătit ne întâlnim cu doi tineri români care se apropie de noi cu mâinile întinse. Leo îi știe mai bine, eu doar ca prin ceață. Au fost la Los Angeles cu o viză de care au tras cât s-a putut, lucrând la negru pentru bani albi (sau verzi). Acum s-a terminatviza și se intorceau cu regret acasă, în Romania. „Ce mică e lumea!“, spune unul dintre ei. Din simpatia cu care ne privesc deduc repede că le-a plăcut în America. S-ar putea să le fi plăcut chiar și la noi la biserică, unde au fost de câteva ori, „la balcon“.

La poarta 32, lumea devine nervoasă. Între timp s-a făcut ora nouă și n-a apărut nimeni. Apoi s-a făcut nouă și jumătate. Cel mai greu de suportat este că nimeni nu știe nimic. Compania moldovană nu și-a trimis încă reprezentantul aici. Cei de la aeroport ne spun că n-au ce să ne spună. Moldovenii pasageri ar strânge pe cineva de gât și n-au pe cine. Una din tinerele mame vorbește despre plata unui hotel peste noapte … Funcționarea germană zâmbește compătimitor. Totul mi se pare sinistru de asemănător cu pățania din 1989, când, împreună cu Petrică Lascău am stat o noapte în aeroportul din Moscova, în așteptarea unui avion care n-a mai venit. Măcar aici sunt telefoane. Acolo nu erau și nimeni n-a avut voie să ia legătura cu cei care ne așteptau în afara Rusiei.

Între timp, de la aceeași poartă pleacă un grup de români spre București. Prin Belgrad. Trec printre moldoveni ca printre ai lor. Se salută reciproc. Mă uit la ei și caut să văd ce-i deosebește și ce-i aseamănă. Românul din americanul din mine îi simte aproape și pe unii și pe ceilalți.  Să fie oare „glasul sângelui“ ?

Una din dorințele mele din această călătorie este să măsor cât de mult s-au europenizat cei din neamul meu. Vreau să-i privesc și să-i ascult pe îndelete. Stau deja printre ei de câteva ore bune. Care este prima mea impresie?  Mi se par „mai umblați“. Asta nu înseamnă neapărat „mai civilizați“, dar este semn că se află pe undeva în drumul spre acolo. (Convingerea că moldovenii s-au schimbat mult în bine avea să fie apoi confirmată din plin).

La stația de amplficare se anunță că, la altă poartă, începe îmbarcarea pasagerilor spre San Francisco. Ispita este mare …

Îl întreb pe Leonid dacă a remarcat în grupul „așteptătorilor“ ceea ce am remarcat și eu.  Nu mă înțelege. Îi spun: „Sunt multe mai multe femei decât bărbați. Unele cu copiii după ele.“

„Da, îmi răspunde, așa era și când erm eu acasă. Pleacâ mai ales femeile pentru că așa sunt slujbele pe care le găsesc în străinătate: la curășenie, la îngrijit persoane bătrâne … Bărbații rămân pe acasă să se descurce cu pot. “

O doamnă plină de entuziasm ia microfonul în mână și ne spune veselă: „Avionul nu vine, dar aveți dreptul la încă un cupon pentru mâncare!“ Nu se bucură nimeni … Nici chef de mâncare nu este …“

Ironia situației este că după ce am luat cuponul ne-am dat seama că toate restaurantele din aeroport erau deja închise … Doar un „butic“ cu dulciuri și suveniruri mai avea ușile deschise. Am dat toți buzna acolo, țngrujorați că s-ar putea și el închide. În timp ce așteptam răbdător la coada imensă nu m-am putut opri să mă întreb: „Oare vânzâtoarea era rdă sau mâcar piretenă cu funcționara care ne-a dat cupoanele ?“

Avionul a venit dpă ora 23, ora locală. Era al companiei Air Moldova. Ce să se fi întâmplat oare cu cel rusesc care nu ne-a mai luat? Oare nu s-au înțeles la preț? Cine știe …

Rămân foarte surprins și plăcut impresionat de răbdarea și bunul simț al moldovenilor din grupul de pasageri. Nimeni nu strigă, nimeni nu dă buzna, nimeni nu se ceartă. Atâta „poftiți, mulțumesc frumos, cu plăcere“, n-am mai auzit de foarte multă vreme. Au chiar simțul umorului. Unul dintre ei, mai înalt cu un cap ca toți și frumos ca un plăieș al lui Ștefan cel Mare, strigă cu glas tare: „Liniște! Că dacă nu se face liniște nu ia pe nimeni în avion. Liniște deplină!“ Mai toți zâmbesc și … cel puțin pentru câteva momente, se face liniște.

Avionul este foarte curat, stwardezele sunt foarte politicoase și îndemânatice. Mâncarea este excelentă (Da, ne-au dat de mâncare la ora unu noaptea!). Pilotul ne anunță pe unde vom zbura. Totul se desfășoară în trei limbi: românește, englezește și rusește.

În Chșinău ne-a așteptat ploaia. N-am avut nici un fel de incidente. Bagajele au venit toate. Am trecut bine și repede prin vamă. Făcând socoteala, de la plecarea din Los Angeles și pănâ când am ieșit din aeroportul din Chișinău trecuseră exact 29 de ore. Era aici ora 4 dimineața.

Ne-a ieșit în întâmpinare Ion Miron, episcopul baptiștilor din Moldova. Pe Leonid l-au așteptat părinții și l-au și luat „acasă“, la Căușeni.

Chiar acum mi-a bătut în ușă. S-a întors în Chișinău să mă ia la Palatul Feroviarilor, unde ne așteaptă întâlnirea cu corul „Laudă Mielului“.



Categories: Amintiri

1 reply

  1. Ma bucur sa aud ca ati ajuns cu bine, ca ati reusit sa va si odihniti si ma rog ca Dumnezeu sa va dea un timp binecuvantat, sa va dea in continuare odihna, intelepciune si sa va ajute sa duceti la capat planul Lui cu dvoastra aici!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: