Uitasem ca cerul senin este frate bun cu gerul. Am iesit de la statia locala de radio si am simtit imbratisarea rece a aerului sticlos.

Zapada scartaia nemultumita sub ghetele mele. De sus, de pe bolta cerului, stelele ma priveau cu ochi mari, parca plini de curiozitate. Se obisnuisera probabil sa ma vada  prin alte locuri, unde trebuie sa platesti bani multi ca sa ajungi la zapada.  California mea insorita parea acum la fel de indepartata ca in  anii cand o stiam doar din reviste.

La un sfat de ora tarzie, dincolo de miezul noptii si de distanta de peste ocean, sotia mea Daniela si Zamfira, fosta ei colega de facultate si acum sotia pastorului de la Vicovul de sus, s-au decis sa-mi schimbe itinerarul de duminica. Am fost luat si dus dimineata la Vicov.

Ultima data, si prima data de altfel, fusesem acolo impreuna cu Silvia, Geneveva, Tudorica, Elena, Lidia si corul de copiii de la Iasi. Erau anii in care tineretul roman crestin incepuse sa nu mai intrebe: “Este voie?” si faceau lucruri care altadata i-ar fi trantit in amenzi si inchisoare.

N-am stiut ce ma asteapta de data aceasta la Vicov. Data trecuta, fratii m-au pus sa-mi dau verigheta jos si sa-mi scot cravata. Din reflex, mi-am deschis atunci si nasturele de la gulerul camasii. Speriata, Silvia imi tot facea semne de dincolo de latimea salii sa ma inchei urgent la loc. Mi-am zis ca asta n-o s-o mai fac. Era prea de tot … Contestatarul din mine, bolnav de nonconformism, isi cerea drepturile sa respire.  Am facut-o totusi intr-un tarziu de pocainta …

La sfarsitul programului am intrebat-o: “De ce?” Mia raspuns cu un zambet: “Ai un jeg de doua degete pe gulerul camasii!”  Se adunase in zilele scurse pe parcursul turneului.

Astazi, masina marca “Ford”, aproape noua nouta, m-a dus pana in curcea vechii biserici, de data aceasta gazduita intr-o cladire alaturata, noua si foarte spatioasa.  Probabil ca din cauza tinerilor plecati peste hotare la lucru, sala mare era doar pe jumatate plina si rece de credeai ca au uitata usile si geamurile deschise. Instalatia lor de incalzire cu aer cald nu este cea mai potrivita pentru ziduri care stau toata saptamana neincalzite. Ne-am ghemuit infofoliti alaturi de cei care erau deja la ora de rugaciune. Am admirat doua publicatii gen calendar: una de rugaciune pentru tot anul, scoasa de Uniunea Baptista si alta pentru lectile de scoala dumincala, primita de nu stiu unde. Erau inca doua mostre din abundenta de tiparituri religioase care m-a surprins peste tot si mi-a trezit invidia, dar si admiratia.

Dupa scoala duminicala a urmat programul unui cor de copii. Mi s-au parut curajosi si neinhibati, cum ii stiam si i-am recunoscut pe parintii lor. Cantau sub bagheta unui tanar frumos si luminosla fata ca un catichumen venit de curand la o manastire. Obcinele Bucovinei, ca niste rostogoliri ale pamantului incovoiat sa faca matanii, gazduiesc si astazi celebrele manastiri care stabilesc atmosfera generala si te coplesesc cu aerul vechi al traditiilor multimilenare.

Dupa ce s-a terminat la adunare, un frate care lucra la servicul de paza al granitei m-a dus intr-o plimbare prin nameti sa-mi arate de unde se vede Ucraina si mai ales de unde a venit si ce prapad a facut apa inundatiilor din anul acesta. Bineinteles ca vina a fost si de data aceasta nu atat a terenului, cat a “hotilor” de constructori care au supt fondurile PHARE primite din Europa si au subtiat constructia digului gandit sa protejeze orasul. Cand s-au “terminat” banii, arhitectii au scurtat lucrarea printr-i intorsatura “la stanga”, legand digul de soseaua principala. Smecheria a creat insa un nedorit baraj care n-a asteptat decat “intelepciunea” unora care au rupt in amonte parte de dig ca sa usureze debitul. Apa s-a acumulat astfel intr-o punga delimitata de barajul “smecherilor”, inundand toate casele aflate pe partea aceea a soselei … “Deh, ce-si face omul cu mana lui …” si-ntr-o tara de pungasi, paguba este a celor multi, nu a celor ce poarta punga …

Dincolo de supararea cauzata de patrunderea apei in casa lui, omul era suparat pentru ca inundatia ii imprastiase pestii din elesteul din curtea din dos, lasandu-l acum doar cu doi pastravi si, venite de nu se stie unde, doua stiuci hamesite de foame.

Am vorbit vrute si nevrute in jurul mesei servite cu mare darnicie. Bucate moldovenesti bogate si gustoase. Ne-am imprietenit si cred ca m-ar lasa sa trec data viitoare in Ucraina alaturi de traficantii de tigari si bautura care traverseaza Romania in drum spre celelalte tari europene.

“Fordul” m-a dus apoi pana la Radauti, unde ma astepta prietenul meu Ionica Badelita, pastorul uneia din bisericile pentecostale din urbe.  Evanghelicii au ajuns in Radauti la un procent de 20% din totalul populatiei, rivalizand astfel cu Aradul si, probabil, Clujul sau Oradea. Am participat, eu sau ce mai ramasese din mine dupa atatea alergaturi si vizite la alte biserici, la un foarte frumos servici de botez. Sala facuta sa gazduiasca o mie de membrii era ca o cutie de sardele supra incarcata. Oamenii stateau in picioare oriunde se putea sta macar intr-un picior. Masinile cu care venisera impanzisera, aliniate frumnos, toate strazile cartierului.

Nu cred ca este nevoie sa va descriu ceva din program. Biserica de aici este vestita si n-as face decat sa repet ceea ce stiti sau ceea ce puteti vedea pe Internet. Intre cei botezati a fost si fata pastorului baptist din localitate, ceea ce mi-a dat ocazia sa spun in introducere:

“Ma simt intr-o lume a minunilor: intr-o tara ortodoxa, sa vad o asa multime de pentecostali, ascultand cantand un cor venit de la crestini dupa evanghelie, la un program in care jutati treisprezece persoane sa devina … baptiste!”

Cu Ionica Badelita ma cunosteam de mult, de pe vremea cand activam amandoi pe langa misunea fratilor menoniti din Ohio, veniti sa-si stabileasca un cartier general in satul Patrauti de langa Suceava. Este un om harnic, serios si plin de Duhul lui Dumnezeu. Nu este de mirare ca adunarea pe care o pastoreste in seamana in asa de mare masura.

M-au intrebat cum de am reusit sa mai trec pe la ei. Le-am raspuns ca am venit in Romania sa-mi vizitez prietenii si cata vreme Ionica va fi in Radauti, am sa mai dau buzna pe la ei.

Aproape degerat la Vicov, m-am trezit intr-o adunare nu numai supra aglomerata, ci si supraincalzita, in chiar proximitatea unui baptister plin de apa fiarta. Nu-i de mirare ca au inceput sa ma treaca toate caldurile. Disperat si … intrat la apa, l-am rugat pe fartele Ionica sa ma lase ascuns in vreun biroau ca sa ma “dezechipez” rapid. In multe locuri parcurse pana atunci, aratasem ca un vanzator ambulant de haine, cu toata marfa agatata de umeri. La Radauti, m-am “descarcat” si am redevenit o persoana … necomersanta.

Fratilor pentecostali le-am vorbit despre “Realitatea si Realizarile credintei”, prezentand evenimentele din viata lui Naaman si evoluia cresterii lui in credinta, indemnurile Domnului Isus la neconformismul care transforma realitatea printr-un asalt al credintei, aducand la viata relatii de tip nou (“Ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi la fel (sau mai intai) – Matei 5:38-48) si am incheiat cu redefinind definitia credintei din Evrei 11  (“Credinta este cu mult mai mult decat o acceptare pasiva a unui adevar. Ea este actiunea creatoare bazata pe acel adevar, o mana intinsa in “nevazut” ca sa apuce si sa aduca de acolo in realitate “lucrurile nadajduite”). Concluzia serii a fost: “Daca toate lucrurile care se intampla in viata ta sune “naturale” si se pot explica “rational”, te poti indoi foarte intemeiat ca te afli intr-o pozitie si pe o cale foarte buna! Credinta adevarata cunoaste necunoscutul, vede nevazutul, crede incredibilul si primeste in dar ca rasplata imposibilul.”

Am plecat de la adunare seara tarziu, pe un traseu gandit sa-mi arate unele investitii germane sau austriece blocate acum de supraproductia lipsita de piata de desfacere. Mi s-a spus ca sunt efectele crizei economice mondiale creata artificial de americani. Auziase, lucrul acesta inca de pe cand inca nu plecasem din California.

Pe drum, am avut doua incidente neplacute. Ne-a oprit politia rurala pentru ca masina noastra facea cu ochiul drept. Ionica s-a dat jos si a dat un pumn in caroserie si m-am convins ca pana si masinile germane le stiu romanilor de frica. Al doilea a fost un telefon primit de sora Badelita de acasa: pe cand erau plecati toti la biserica, hotii le pradasera casa …

In linistea care s-a lasat, cuvintele mele nu-si mai aveau rostul. Hotia si talharia sunt o alta fateta a Romaniei de aici, din preajma “rachetilor” ucrainieni.

Intr-un tarziu, oftatul lui Ionica a rasunat ca un “Amin” spus in biserica. “Asta este … si o luam asa cum este!”.

Sper sa-l vad astazi la scoala crestina pe care o conduce si sa aflu mai multe amanunte. M-as fi mirat daca diavolul nu ar fi incercat sa ne jefuiasca dupa o duminica spirituala asa de imbelsugata.

Categories: Amintiri