Semne bune anul are …

“Filosofie fara teologie degenereaza in zoologie.”

Aceasta a fost concluzia orei de interviu radiofonic dat astazi la Radio Vocea Evangheliei din Suceava. Tema interviului a fost “De ce ati scris un comentariu al cartii Eclesiastul?”

Constat ca nu mai sunt de fel romanul de acum douazeci si sase de ani, cand cutreieram vaile Moldovei. Potrivirile de altadata s-au transformat in nepotrivirile de azi. Sa fie de vina America? Sa fie de vina vârsta mea? Să nu fie vina mea? Să nu fie vina nimănui?

Ar fi mai intai aglomeratia aceasta de lucruri noi in zonele vechi, care dau senzatia de depozit, de chitch? Să fie obişnuinţa mea cu ordinea unei societaţi create de alţii, mai ales de anglo-saxoni si dezobişnuirea mea de melancoliile sfătoase, dar cam inactive ale neamului din care am fost plămădit?

Departe de a fi o nemulţumire, aceste reflexii sunt o nedumerire. Ea mă conduce la o inevitabilă întrebare: “Cat de efectiv şi eficace mai poate fi cel obişnuit cu Vestul când se întorce să dea o mână de ajutor lucrării creştine din România sau Moldova?”

Doamne fereşte să ajung ca străinii veniţi aici doar ca să facă poze şi aşteptaţi doar pentru că aduc bani. dar să nu anticipăm …

Joi, 1 Ianuarie 2009

În prima zi a anului am fost dus de Marin Ţifrea la biserica din Bicaz Chei.

bicaz2

De la Piatra la Bicaz Chei, drumul este feeric indiferent de anotimp. L-am făcut de multe ori, de fiecare dată amețit de frumușețea naturii din luciul oglinzilor de apă și până la cumlime încununate cu verdele brazilor și spuma neprihănită a zăpezii. Când trecem prin Tașca, revăd fabrica de ciment. O știam de pe vremea când, în urma unei tehnologii defectuoase polua cenușiu totul în jur și când nemții se oferiseră să monteze gratis niște filtre cu codiția să li s e dea voie să ducă în Germania numai praful de ciment colectat astfel. Românii n-au acceptat. Nu erau proști! Știau ți ei câ acel praf era cimentul cel mai de calitate. Și l-au lâsat sâ se piardă în pierzania generată peste natură. Astăzi, nemții au revenit și au cumpărat toată fabrica. Marin îmi spune că nu se mai poluează. În plus, nemții s-au ținut de cuvânt și dau muncitorilor salarii adecvate. Numai că le-au redus, prin automatizarea procesului de fabricație, numârul la o treime, transformându-i pe cei din celelalte două treimi la muncitori migranți sau muritori de foame.

bicaz-cheile1

Valea Bicazului se îngustează spre localitatea Bicaz Chei și-ți dă senzația că Dumnezeu te ia în căușul palmelor Sale. Fqrq sq vreau, mi-a venit în minte una din experiențele pe care le trăisem prin aceste văi în perioada căutărilor mele după identificarea locului în care mă vrea Dumnezeu. Iat-o pe scurt:

Eram prin 1975 la Bicaz Chei, în practica de seminarist. Băiat de București, “șmecher de București”, cum spune soția mea, îmi era destul de dificil să găsesc un limbaj comun cu oamenii munților. Aflat într-o zona în care colectivizarea nu s-a putut face, Bicazul Chei găzduia oameni harnici și muncitori, plecați mereu de acasă “la fân” sau cu vitele. Seara, clădirea călduță a adunării baptiste le ademenea trupurile trudite înspre lumea de vise a somnului. Predicile mele erau încercări deseori nereușite de a-i ține treji și de a le spune ceva despre lumea sufletului. Oamenii erau însă binevoitori și foarte îngăduitori cu lipsa mea de experiență. Limbajul de proaspăt absolvent al unui liceu din capitală era însă un pod nereușit spre experiențele lor de oameni de la țară. Într-una din serile înegurate după o zi ploioasă, m-au trimis peste dea, de la Bicaz Chei la Dămuc, una din filialele mici apărute într-una din văile intramontane, de-a lungul unui râuleț.Poteca costișă m-a făcut să alunec de multe oriși să mă umplu de noroi. Când am ajuns, la biserică erau numai câteva femei bătrâne venite cu câțiva nepoți. Bărbații erau probabil pe undeva, încă pe la muncă.

Dezamăgit, eram gata să mă întorc la Bicaz, fără să mai stau o clipă, dar fusesem trimis “în practică” și aveam să dau socoteala lui Costel Dupu, omul care păstorea aceste biserici.  Eram hotărâț să terminăm repede. Totuși, după obiceiul locului, înainte de predică trebuia să fie și ceva ,,program”. Am cântat o cântare tărăgănată și parcă fără nici un har. Apoi, … apoi s-a întâmplat minunea!

Din banca a doua, răsărind parcă dintre două bunici îmbrobodite ca două movile dolofane, s-a ridicat o fetiță cât un lat de palmă., cu ochii mari și senini ca două lacuri de munte reflectând cerul. Poate din motive neștiute de mine sau poate din  cauza unei firi predispuse la melancolie, fața fetiței era tristă, mult prea matură pentru înălțimea și vârsta ei. M-a privit puțin, apoi și-a pironit privirea undeva în față, dincolo de toate cele văzute spre atenția ei îndreptată asupra memoriei și cu dorința de a spune ceea ce învățase “pe dinafară”:

– “Elegie”

Titlul poeziei a căzut ca un trăznet de lumină peste văile întunecate. Un astfel de termen rostit într-o astfel de situație și într-un astfel de loc? Surpriza a fost stelară. Și asta n-a fost decât începutul.

“Mai cântă, Magdalena, cântarea fermecată …”

E tot ce-mi mai aduc aminte. restul a fost ca un descântec rostogolit cu vorbele ca boabele de mazăre căzând în vas cau ca picăturile de ploaie scurse din streașină. Poezia, o capodoperă fără îndoială, chema trecutul să ontinue bocetul pentru toți aceia care au încă un Christos mort sau care Îl trădează, vînzîndu-l pentru arginții nemerniciei omenești. Ficare strofă începea însă cu această invocație elegiacă: <Mai plânge, Magdalenă …>
În cămăruța aceea de sfințenie, dintr-o dată vorbele ei s-au transformat în aghiazmă așezată pe altar, ochii celor prezenți în lumînări aprinse a închinare, culmile mulților din jur erau parcă turnuri înalte de biserică, iar bubuitul tunetelor vestea că Dumnezeu este pe tronul slavei.

Convins că voi găsi ușor poezia și în altă parte, n-am cerut-o atunci s-o am pentru totdeauna. Pedeapsa a fost că am rămas pentru totdeauna … în căutarea ei și a clipelor de vis și de vedenii pe care le-am trăit atunci. N-am gqsit-o scrisq nicqieri. A rămas ceva spus “pe dinafar[” care m-a rascolit pentru totdeauna “pe dinauntru.”

Zona aceasta ar putea trăi regește chiar și numai din turism. Condiția ar fi să încapă pe mâinile unor întreprinzători harnici și să vină de undeva … turiștii. Deocamdată, românii de prin preajmă au doar puțini bani de cheltuit pentru turism. Majoritatea întind de ei pentru acoperirea cheltuielilor casnice.

Marin mi-a spus că vrea să mă întâlnesc cu o altă familie de români americani aflaţi şi ei în vizită: familia Ţepeş, fostul gestionar al comunei, dirijor al corului şi, altă dată, gazdă a mea. Bineînţeles că-l cunoşteam de la Detroit şi chiar îl plimbasem puţin prin California. America se dovedise o aventură mereuşită pentru ei şi se gândeau să se repatrieze. Deşi li se împlinise un vis, în America i-am văzut mereu cu ochii trişti şi cu dorul de casă. Eram curios să mă uit în ochii lor acum.

Mi-au spus voioşi: “Ne-am culcat în cuverturile de naftalină şi am tuşit o jumătate de oră până ce le-am scos la aer. Am spălat rufe şi le-am scos la “îngheţat” afară, apoi le-am băgat în casă la uscat. Ne simţim de parcă am înviat din morţi!”

I-am întrebat: “Deci, rămâneţi?”

“Nu, nici vorbă … Ne e dor de nepoţi şi de fetele de acolo. Mâine plecăm la Arad, unde stă băiatul nostru. E frumos aici … Ne gândim să venim din când în când ….”

În ce mă priveşte, crezusem că este vorba doar de o scurtă vizită. A trebuit însă să stăm şi la servicul de biserică.  Seara ne-m întors la Piatra Neamţ. Aţi ghicit iarăşi, a fost un servici de biserică. Vineri a venit Sami Havrisciuc de la Pătrăuţi, Suceava, să mă ia cu maşina. Bineînțeles că a gonit tare ca să ajungel la timp la … biserică.

Aveau un musafir care prezenta necesitatea lucrării din zona Amazonului. Avea un film despre călătoria pe care o făcuse acolo. L-am întrebat cu ce-l pot ajuta și am convenit să-i fac o introducere care să-i încurajeze pe tineri să creadă că pot face lucruri mari chiar dacă acum nu se cred în stare. M-am gândit puțin și am vorbit câteva cuvinte despre Ioan Marcu, cel “prea mic pentru un razboi asa de mare” in gradina Ghetsimane (Marcu 14:51-52), “prea slab” pentru greutatile misionare in Pamfilia (Fapte 15:36-38), cel care a stiut sa foloseasca avantajul de a sta alaturi de Petru in casa mamei sale si a devenit “prea scump pentru a fi lepadat”(Fapte 12:12; 1 Petru 5:13), la însoțit pe Petru ca traducător și a devenit nu numai “de folos pentru lucrare” (2 Tim. 4:11), dar si al doilea dintre autorii de Evanghelii așezate în Noul Testament.

Astăzi am fost la Radio. Mâine merg la biserică la Vicovul de sus, să mă întâlnesc cu Nelu Purel şi cu Zamfira, fosta colegă de facultate a soţiei mele, Daniela. Seara stăm în Rădăuţi, la un servici de botez în biserica pentecostală de acolo. Am să mă reîntâlnesc cu prietenul meu, Bădeliţă, păstorul bisericii pentecostale din zonă.

Am fost sunat să-i schimb ruta de întoarcere în Los Angeles ca să ajung şi labiserica română din Roma şi apoi să merg la bisericile din  Nuremberg … Mi-e dor însă tare de “acasă”, iar acest acasă mi se pare din ce în ce mai îndepărtat de … România şi de Europa.

Despre extraordinarii fraţi lucrători de aici şi despre excepţionalele lucrări pe care le fac ei am să vă scriu altă dată. Deocamdată, afara sunt minus 18 grade Celsius şi vor fi minus 22 mâine. Sami pleacă dis de dimineaţă spre zona Vasluiului cu famfara la o înmormântare. Trebuie să mă opresc din clămpănit ca să fac linişte.

Aş fi vrut să fiu o muscă şi să stau puţin pe zidurile bisericilor de aici să mă aclimatizez cu noutăţile, să mă aliniez cu schimbările culturale şi spirituale. Nu cred că am să pot fi o muscă, dar cred că tot sprijinit de un perete am să ajung până la urmă.

Advertisements

3 thoughts on “Semne bune anul are …

  1. Catalin says:

    Duminica dimineata, intreaga biserica v-a asteptat sa predicati la Maranata din Suceava. Am inteles ca a fost o schimbare de traseu de ultimul moment.

    Domnul sa va intareasca.

  2. Otilia Cozma says:

    Citesc cu placere si nostalgie jurnalul calatorie d-voastra prin Moldova si Bucovina.
    Ma coplesesc amintirile si parca e greu de crezut ca au trecut 12 ani de cand am plecat de acolo….
    Va rog transmiteti salutari si din partea mea celor care au lucrat si celor care mai lucreaza la CAM- Suceava. Multe salutari Fr. Badelita si Simonei si celor de la Orfelinatul Nathanael. Mi-e dor de toti si sper sa-i intalnesc din nou curand.
    Iar pentru d-voastra fr. Daniel : calauzirea si ocrotirea Domnului in calatorie si izbanda in tot ce faceti. La multi ani! 2009

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s