Oricat ar parea de ciudat, acesta este adevarul. Arad este o localitate din sudul israelului. Nu de mult, cativa crestini erau foarte persecutati in acea zona.

Stiu, ceea ce ne intereseaza pe noi in zilele acestea este ce s-a intamplat la Arad-ul din Romania, mai precis la intrunirea pastorilor baptisti. Am citit primele reactii si am vazut copia documentelor cu semnaturi publicate deja pe bloguri mai bine informate decat al meu (aici si aici).

Parerea mea este ca singurele rezultate de la Arad acre conteaza sunt cele care vor avea urmari peste, sa zicem, cateva mii de ani (sau de vremuri) … Evoluam toti si fiecare la o intersectie intre temporal si etern, chiar daca unii dintre noi nu-si dau seama de aceasta realitate. Ceea ce facem acum si aici, va avea urmari in taramul eternitatii. Dumnezeu are rabdare si … asteapta.

Salut inca o data, cu toata admiratia, initiativa si ravna fratelui Iosif Serac. Probabil ca nimeni nu-i iubeste asa de mult ca el pe colegii cu care si-a impletit activitatea in vremurile grele de sub persecutia comunista. Ocazia pe care a creat-o dansul la Arad a fost … exceptionala (la propriu) in peisajul indolentei generale in care strajerii au uitat sau au obosit sa mai strige …

Tatal meu spunea intr-o ocazie in care Comitetul Uniunii “judeca” activitatea unor pastori “dezidenti” in prezenta reprezentantilor Departamentului Cultelor: “Vad ca se face un proces verbal si sunteti foarte atenti ca vorbele noastre sa se transforme in niste capete de acuzare … Vreau sa va aduc aminte insa de o alta realitate! Tot ce se petrece aici se inregistreaza fidel si in alta parte, in alte inregistrari, cu care ne vom intalni fiecare in Ziua Judecatii de la urma. …

Cine a semnat? Cine nu a semnat? Fiecare a facut-o in dreptul lui si … asa va ramane.

Cand am venit in America am gasit comunitatea de aici framantata de valurile care existau intre romanii americani veniti de mai multa vreme aici si cei abea sositi din Romania. La una din intrunirile noastre am povestit o alta amintire cu Vasile Branzai.

“Tata, am spus eu atunci, m-a invatat sa merg cu bicicleta. Tin minte ca si acum ca, tinandu-ma cu mana de saua pe care stateam, m-a sfatuit sa nu ma mai uit la pedale, ci sa privesc doar inainte, mereu inainte .. altfel am sa ametesc si am sa cad. “Invartelile lantului si ale pedalelor”, ca toate masinatiunile si invartelile din culisele unor asemenea intruniri “fratesti” sunt periculoase pentru cel ce vrea sa-si pastreze echilibrul. Eu vreau sa nu ma mai uit la ele si privind inainte sa astept si sa lucrez pentru ridicarea unei alte generatii … Mi-am atintit privirile inainte, mereu inainte, numai inainte …”

Vai de aceia care sunt prizonieri ai trecutului altora sau si mai tragic, ai propriului lor trecut! Vai de cei cu prezentul invalmasit si amestecat caragios si caricatural. Va chem sa lucram si sa ostenim impreuna privind inainte, cat mai inainte, … numai inainte.

************

Iosif, adica “Adaos, completare” – (Gen. 30:24).

Pe vremea “navigatorilor” (unii sunteti mult prea tineri ca sa aveti astfel de amintiri …), unul din invatatorii sositi de peste ocean ca sa ne invete tainele umblarii cu Dumnezeu ne-a explicat o taina care avea sa ramana cu mine toata viata si pe care aveam sa o verific mereu si mereu, ca pe o unica explicatie a unor situatii altfel “inexplicabile”. O stiti, n-o stiti, eu vi-o povestesc …

Greseala noastra este sa credem ca pedepsele disciplinarilor lui Dumnezeu sunt numai “negative”, El trebuie sa ne loveasca sa ne ia ceva, sa ne plezneasca si sa ne franga intr-un fel sau altul … Nu este doar asa. Inchipuiti-va o axa de valori cu numere pozitive si cu numere negative. Unii vad “disciplinarea si pedeapsa” numai atunci cand, prin ceea ce face, Dumnezeu ne cufunda sub zero, in domeniul numerelor negative. Exista insa un alt fel de pedeapsa , pe care multi n-o baga in seama si pe care unii o poarta cu ei fara sa stie toata viata: interdictia de a experimenta viata crestina la cele mai inalte cote pozitive.

Pentru ceea ce am facut, mai ales pentru staruinta in greseli asupra carora El ne-a atras atentia, Dumnezeu ne interzice accesul la numite buinecuvantari, patruderea in intimitatea inaltatoare a partasiei divine, apropierea de inima lui Dunezeu si gustarea puterilor veacului viitor si mangaierea extazului care-i inunda doar pe cei din “curtile imparatului” (numite si “camera de ospat” in Cantarea Cantarilor 2:4).  Pentru un divort din tinerete, pentru o lepadare trecatoare de credinta sau pentru cine stie ce alta scadenta, anumiti crestini nu vor fi trantiti si tinuti la pamant toata viata, dar mereu va continua sa planeze asupra lor un fel de umbra inexplicabila, un fel de “igrasie nesanatoasa”, un anumit de iz de mucegai respingator si infectios.

Unora le este interzisa bucuria prieteniilor adevarate. Pedeapsa lor seamana intr-un fel cu pedeapsa lui Cain, pe care nu l-a omorat nimeni, dar a fost osandit sa umble ca un “fugar” pe fara pamantului.

La unii, Dumnezeu le ia “harul” si “ungerea”, lasandu-i sa performeze asemenea unor “functionari” formali, oameni ai “uniformei popesti” sau ai “institutiilor” pe care continua sa le patroneze. Am intalnit pastori care nu se mai pot hrani personal din Biblie sau nu mai pot “produce” predici, trebuind sa si le repete pe cele vechi (predicatorii carnetelelor) sau sa preia schitele altora. Unii dintre ei vorbesc bine, dar continutul este sec si steril, desi exista cazuri in care puterea Cuvantului a stralucit chiar si printr-un vas nevrednic (cazul Ioachim Tunea din biserica in care am crescut eu si probabil cazul multor altora despre care vorbeste Pavel in Filipeni 1:18).

Altora li se interzice accesul la bucuria de a veni la adunare sau privilegiul de a se implini intr-o anumita slujire personala. Ei nu vor mai fi niciodata ceea ce ar fi putut sa fie si nu vor mai avea niciodata ceea ce ar fi putut sa aibe.

Dintre toate pedepsele, mie acestea mi se par cele mai pagubitoare. Iar dintre ele, cred ca cea mai evidenta este aceea manifestata prin “neputinta de a se mai pocai”! Paralizia impietririi te imobilizeaza chiar si atunci cand dovezile apar scrise si semnate negru pe alb cu propria ta mana si o tara intreaga te arata cu degetul. Esti victima unui blocaj spiritual, de parca Dumnezeu a decratat in ceea ce te priveste: “Tu numai pana aici! N-ai voie sa iesi din aceasta stare! Esti iertat, dar nu mai ai dreptul la ce ai fi putut avea mai inainte”

In limbajul Evangheliei, iata cum definea Domnul Isus aceasta stare:

“Voua, le-a zis El, “v-a fost dat sa cunoasteti taina Imparatiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afara din numarul vostru, toate lucrurile sunt infatisate in pilde; pentru ca “macar ca privesc, sa priveasca si sa nu vada, si macar ca aud, sa auda si sa nu inteleaga, ca nu cumva sa se intoarca la Dumnezeu si sa li se ierte pacatele” (Marcu 4:11-12). Dumnezeu este interesat ca ei sa ramana in starea lor de impietrire! (Cine ai fi tu sa crezi ca-i poti scoate dintr-o astfel de grozava pedeapsa?)

Foarte interesant, aceasta profetie a avut in vedere comportamentul unor oameni aflati sub persecutie (Ioan 12:37:43). “Pagubasii” de atunci fusesera preocupati de propria lor imagine in societate (“Caci au iubit mai mult slava oamenilor decat slava lui Dumnezeu”).

Rugati-va impreuna cu mine:

“Doamne, orice-as face, nu lua de la mine harul pocaintei! Cat despre greseli, Ti le marturisesc cu graba pe toate si te rog, iarta-mi pana si pacatele de care nu-mi mai aduc acum aminte. Elibereaza-ma de povara lor, ca de giuleaua de la piciorul condamnatului, ca sa ma pot ridica mai sus, mereu mai sus pe scara sfinteniei si a rasplatirilor tale!”

Categories: Amintiri, Maxime si cugetari