de Al Maxey
Numărul 114 ——- 24 martie 2004
**************************
Mulți oameni ar fi ajuns la înțelepciune dacă nu ar fi crezut că au ajuns deja acolo. Seneca cel Tânăr (5 î.Hr. – 65 d.Hr.)

**************************

„În perioada apostolică, Euharistia era sărbătorită zilnic în cadrul unei mese simple a iubirii frățești (Agape), în care creștinii, în comuniune cu Mântuitorul lor comun, uitau toate distincțiile de rang, avere și cultură și se simțeau membri ai unei singure familii a lui Dumnezeu” (Philip Schaff, Istoria Bisericii Creștine, vol. 1 — Creștinismul apostolic, p. 473).

Timp de multe secole și în multe părți ale lumii, Cina Domnului a continuat să fie sărbătorită cu mare frecvență și cu mare recunoștință. „În multe locuri și de către mulți creștini, ea era sărbătorită chiar zilnic, după precedentul apostolic și conform interpretării mistice foarte răspândite a celei de-a patra cereri din Rugăciunea Domnului — «Dă-ne azipâinea noastră cea de toate zilele»” (Philip Schaff, Istoria Bisericii Creștine, vol. 2 — Creștinismul ante-niceean, p. 236).

Ciprian (decedat în anul 258 d.Hr.; decapitat pentru credința sa în timpul persecuției sângeroase a împăratului Valerian; un lider al Bisericii din Cartagina, Africa de Nord) a vorbit în scrierile sale despre „jertfa zilnică” a Cinei Domnului. La fel a făcut și Ambrozie (decedat în anul 397 d.Hr.), care a fost unul dintre cei mai distinși Părinți ai Bisericii din secolul al IV-lea și un lider al Bisericii din Italia. Hrisostom (345-407 d.Hr.), cel mai popular și mai celebrat dintre Părinții Bisericii grecești, s-a plâns de numărul redus de oameni care participau la „jertfa zilnică” a Cinei Domnului. Augustin (354-430 d.Hr.; influențat de Ambrozie la Milano; a devenit unul dintre cei mai influenți lideri ai Bisericii occidentale; a trăit la Hippo, în Africa de Nord) a indicat că practicarea Cinei Domnului varia de la un loc la altul. La început nu exista un model stabilit; unii o săvârșeau zilnic, alții săptămânal, iar alții în alte momente. Vasile (decedat în 379 d.Hr.; unul dintre cei mai renumiți lideri ai Bisericii din Asia Mică) a scris: „Ne împărtășim de patru ori pe săptămână, în Ziua Domnului, în a patra zi, în ziua pregătirii și în Sabat.”

Aceste câteva referințe (s-ar putea cita mult mai multe) indică suficient faptul că, în primele secole de existență a Bisericii, frecvența celebrării era variată și nu era considerată un motiv de dispută. Învățătura directă a Scripturii era „ori de câte ori”, iar în primii ani aceasta era respectată zilnic, precum și cu o frecvență mai redusă, astfel de practici diverse nefiind considerate teste de credință sau de comuniune. Domnul a spus: „Oricât de des”, iar ei L-au luat la cuvânt. Este un fapt că frecvența a variat întotdeauna de-a lungul secolelor, dar abia mult mai târziu în istorie a fost stabilit de diverse grupuri un moment specific ca fiind singurul moment acceptabil pentru a sărbători Cina Domnului, iar astfel preferințele și percepțiile lor au devenit precepte, teste de credință și condiții de părtășie și chiar de mântuire.

O altă caracteristică majoră a practicării timpurii a Cinei Domnului a fost lipsa formalității și a ritualismului. Aceasta era sărbătorită foarte simplu și în cadrul unei mese de comuniune (Agape — „Sărbătoarea Iubirii” — Iuda 12). „Ucenicii au urmat exemplul Domnului lor, sărbătorind o sărbătoare a iubirii, care era îmbogățită cu amintiri despre Maestrul lor și cu învățături din partea celor mai apropiați ucenici ai Săi, și se încheia cu o mulțumire mai solemnă pentru trupul frânt și paharul binecuvântării pe care Isus le-a sfințit” (Hastings, Dicționarul Bisericii Apostolice, vol. 2, p. 68). Cina Domnului a început, „credem noi, ca o masă de comuniune — Sărbătoarea Iubirii” (William Barclay, Cina Domnului, p. 57). Didache (Învățătura Domnului dată de cei doisprezece apostoli neamurilor, care a fost scrisă undeva între anii 70-110 d.Hr.) indică, de asemenea, (în capitolele 9 și 14) că Cina Domnului și masa Agape erau sărbătorite împreună. Cu toate acestea, la începutul secolului al II-lea, Cina Domnului și Agapa au început să fie separate una de alta în multe locuri. Acest lucru s-a datorat mai multor factori, în primul rând: abuzurile care se strecurau (vezi: 1 Corinteni 11:17-34; Iuda 12; 2 Petru 2:13).

„La început, împărtășania era însoțită de o «sărbătoare a iubirii» și era sărbătorită seara, în amintirea ultimei cine a lui Isus cu ucenicii Săi. Dar încă de la începutul secolului al II-lea, aceste două practici au fost separate, iar împărtășania a fost stabilită dimineața, iar sărbătoarea iubirii seara” (Philip Schaff, Istoria Bisericii Creștine, vol. 2 — Creștinismul ante-niceean, p. 239).

Până în secolul al IV-lea, abuzurile legate de „Cina de dragoste” erau atât de numeroase încât aceasta a fost în cele din urmă interzisă în foarte multe locuri. Din cauza acestor abuzuri repetate, nu este surprinzător să descoperim în istoria Bisericii că „Euharistia a fost separată de contextul său inițial, ca parte a unei mese comune” (Hastings, Dictionary of the Apostolic Church, vol. 3, p. 375). Acest proces de disociere s-a dovedit însă a fi lent și a variat de la un loc la altul. Ignatie (decedat în jurul anului 117 d.Hr.; sfâșiat de fiare sălbatice în amfiteatrul roman; un lider al bisericii din Antiohia) a scris, cu puțin timp înainte de moartea sa, că Cina Domnului și Agape erau încă strâns legate în unele părți ale Asiei Mici și la Antiohia.

Pe măsură ce Agape/Sărbătoarea Iubirii s-a separat de Cina Domnului, a început să sufere unele schimbări. Până în secolele al III-lea sau al IV-lea, ea devenise o masă de caritate în foarte multe locuri. Augustin o descrie ca o cină oferită săracilor. Hrisostom spune că este o masă oferită de bogați pentru săraci și că are loc după Cina Domnului. În Didascalia, aceasta este descrisă ca o masă destinată în mod special văduvelor și femeilor în vârstă din congregație.

Până la mijlocul secolului al IV-lea, conducătorii bisericii au început să dezbată valoarea mesei Agape. Abuzurile păreau să depășească beneficiile. Sinodul de la Laodiceea (367 d.Hr.) a interzis practicarea acesteia în biserică, însă Sinodul de la Gangra a permis menținerea ei. Atât Sinodul de la Hippo (393 d.Hr.), cât și Sinodul de la Cartagina (397 d.Hr.) au încercat să interzică Sărbătoarea Agapei și să se asigure că aceasta nu va mai fi niciodată asociată cu Cina Domnului. În cele din urmă, la Sinodul de la Trullan (692 d.Hr.), ea a fost interzisă cu totul, fiind considerată păcătoasă. „Agape-ul a devenit o victimă deoarece natura umană a degradat un lucru frumos până când acesta a devenit mai degrabă un obstacol decât un ajutor pentru comuniunea creștină — și este una dintre tragediile vieții Bisericii faptul că s-a ajuns la această situație” (William Barclay, Cina Domnului, p. 61).

Pe măsură ce Biserica a început să crească și să se dezvolte, a devenit din ce în ce mai organizată, iar odată cu organizarea au apărut ceremoniile, ritualurile și tradițiile. Acest lucru a afectat fiecare aspect al vieții și practicii bisericești, inclusiv Cina Domnului. Aceasta nu mai era o simplă masă comemorativă împărtășită de familiile creștine în casele lor și împreună cu frații în credință. În schimb, a ajuns să fie privită ca un sacrament, înconjurată de o mulțime de legi și reguli. Această „doctrină a sacramentului Euharistiei” a preluat această simplă „sărbătoare a iubirii mântuitoare a Mântuitorului” și a transformat-o în „cauza nevinovată a celor mai amare dispute și controverse teologice” în rândul poporului lui Dumnezeu (Philip Schaff, Istoria Bisericii Creștine, vol. 3 — Creștinismul nicen și post-nicen, p. 492).

Elementele Cinei Domnului (pâinea și rodul viței de vie) au fost obiectul unor dispute: se folosește pâine dospită sau nedospită? Acest lucru a devenit un punct major de controversă și diviziune între Biserica Romană și cea Greacă. Se folosește vin sau suc de struguri? Dacă se folosește vin, se amestecă cu apă, și dacă da… în ce proporție? Se stă în picioare, se stă jos sau se îngenunchează la primirea elementelor? Toate aceste întrebări, și literalmente sute altele, au devenit motive de dezbinare în rândul poporului lui Dumnezeu!

Cu timpul, elementele au fost considerate sacre, necesitând astfel legi speciale pentru a le reglementa folosirea. Ipolit (decedat în jurul anului 235 d.Hr.; martirizat în timpul persecuției împăratului Maximius; era originar din Roma) a învățat că credincioșii trebuie să manifeste cea mai profundă reverență față de elementele Euharistiei. Aceasta trebuia primită devreme în cursul zilei, înainte ca orice altă mâncare obișnuită să ajungă în stomac; nimic din ea nu trebuia să cadă sau să se verse, ceea ce ar fi pângărit-o pe o podea murdară. Era o practică obișnuită în acea vreme ca membrii bisericii să ia o parte din pâine acasă, pentru a o folosi într-o împărtășanie zilnică, în familie, după rugăciunile de dimineață. Aceasta era cunoscută sub numele de Împărtășanie domestică (Philip Schaff, Istoria Bisericii Creștine, vol. 2 — Creștinismul ante-niceean, p. 239 ……. și: Henry Chadwick, Biserica Primară, p. 266). Ipolit i-a avertizat pe membrii bisericii că nu trebuie niciodată „să lase pâinea sacră prin casă, unde o persoană nebotezată, sau chiar un șoarece, ar putea-o mânca din greșeală”. Mai târziu, se va învăța că, dacă un șoarece ar mânca o firimitură din pâinea căzută pe podea, ar primi astfel viața veșnică! Astfel, pentru a împiedica infestarea Raiului, elementele trebuiau protejate!

Chiril al Ierusalimului (activ în jurul anului 350 d.Hr.) a început să dezvolte un sistem ceremonial elaborat pentru Cina Domnului. Cei care conduc slujba trebuie să-și spele ceremonial mâinile; trebuie acordată o mare atenție ca niciunul dintre elemente să nu fie scăpat pe jos; elementele sunt denumite „prezența înfricoșătoare” pe Sfânta Masă. „Comunicanții sunt îndrumați să primească pâinea în palmele scobite, mâna stângă sprijinind-o pe cea dreaptă” (Chadwick, The Early Church, p. 267). Atât Vasile, cât și Hrisostom au vorbit despre Masa Domnului ca despre un loc de „teroare și cutremur”. Înainte de sfârșitul secolului al IV-lea, în bisericile răsăritene, se considera necesar ca Masa Domnului să fie ascunsă cu perdele, astfel încât „oamenii de rând” să nu poată „privi” elementele și, astfel, să le pângărească prin privirea lor.

Această uimire și teamă (împreună cu poruncile, regulile și ritualurile care o însoțeau) provenea dintr-o credință tot mai răspândită că elementele, într-un mod misterios, după ce fuseseră binecuvântate prin rugăciune, se transformau în ceva mai mult decât simplu pâine și vin. Unii învățau că elementele deveneau literalmente trupul și sângele lui Isus; alții învățau că Isus doar locuia în elemente într-un sens spiritual; alții încă considerau că nu era nimic special în elementele în sine, ci că ele reprezentau doar trupul și sângele lui Isus. Astfel, se puneau bazele pentru ceea ce urma să se dovedească a fi cea mai mare controversă legată de Cina Domnului din istoria bisericii.

Ignatie credea că elementele se transformau în trupul și sângele propriu-zise ale lui Isus și că, odată consumate, aveau puterea de a dărui viața veșnică. El se referea la aceste elemente ca fiind „leacul nemuririi; antidotul împotriva morții”. De această viziune extrem de mistică erau de acord: Iustin Martirul (decedat în jurul anului 165 d.Hr.) și Irineu (decedat în jurul anului 200 d.Hr.), pentru a numi doar câțiva. Oameni precum Tertulian (decedat în jurul anului 230 d.Hr.) și Ciprian (decedat în 258 d.Hr.) au continuat să învețe că elementele erau simple simboluri.

Iustin Martirul a început să dezvolte ideea că, pentru ca celebrarea Cinei Domnului să fie valabilă, aceasta trebuie să fie oficiată de un episcop sau de un alt oficial bisericesc recunoscut. Grigorie de Nyssa (331-394 d.Hr.; fratele mai mic al lui Vasile de Cezareea) a învățat că prin „puterea binecuvântării preoțești” rostită în prezența elementelor, acestea erau transformate în mod miraculos în trupul glorificat al lui Hristos.

Odată cu viziunea sacramentală asupra elementelor, precum și cu viziunea conform căreia acestea erau, într-un fel, mai mult decât simplu pâine și vin, a apărut viziunea sacrificială asupra Cinei Domnului. Această viziune susține că, întrucât elementele devin efectiv trupul și sângele lui Hristos, Cina Domnului este, prin urmare, o adevărată re-jertfă a lui Iisus Hristos. Aceasta era o re-sacrificare „fără vărsare de sânge” a Domnului nostru pentru iertarea păcatelor; astfel, Cina Domnului avea puterea, atunci când era consumată, de a ierta păcatele. Aceasta avea să fie numită mai târziu Sacrificiul Liturghiei (sau, pur și simplu, „Liturghia”).

Cardinalul James Gibbons (1834-1921; un proeminent teolog catolic american; autor al lucrării The Faith Of Our Fathers (în 1826), în care a încercat să explice diversele doctrine ale Bisericii Catolice) explică Liturghia în felul următor: „Jertfa Liturghiei este sfințirea pâinii și a vinului în trupul și sângele lui Hristos, precum și ofranda («aducerea unei jertfe») a acestui trup și sânge către Dumnezeu, prin slujirea preotului, ca pomenire veșnică a jertfei lui Hristos pe cruce. Jertfa Liturghiei este identică cu cea de pe cruce, ambele având aceeași victimă și același Mare Preot — Iisus Hristos. Singura diferență constă în modul de ofrandă. Hristos a fost jertfit pe cruce într-un mod sângeros, iar în Liturghie El este jertfit într-un mod nesângeros. Pe cruce El a plătit răscumpărarea noastră, iar în Jertfa Euharistică prețul acelei răscumpărări este aplicat sufletelor noastre.”

Timp de secole, lumea religioasă a dezbătut Cina Domnului. S-a dezbătut dacă elementele se transformau efectiv în altceva decât erau. Dacă chiar se transformau, atunci cum se întâmpla acest lucru? — și asupra acestui aspect s-a dezbătut. O sărbătoare comemorativă menită să sublinieze unitatea noastră devenise câmpul de luptă al cărturarilor religioși, ceea ce a dus la o diviziune enormă în creștinătate. DAR… controversa abia începuse!!

De-a lungul secolelor următoare și până în Evul Mediu, controversa principală s-a concentrat în jurul întrebării privind natura elementelor. În această perioadă, trei curente majore s-au luptat pentru supremație:

1. Concepția convertirii. Această viziune învăța că elementele deveneau trupul și sângele real al lui Isus Hristos. Această viziune a triumfat în Biserica Răsăriteană în acea perioadă. Ioan Damaschin (675-749 d.Hr.; unul dintre cei mai venerați teologi ai Bisericii Răsăritene) a afirmat că Duhul Sfânt săvârșește o minune asupra elementelor în momentul în care preotul le sfințește, „transformându-le astfel în trupul și sângele real al lui Dumnezeu. Pâinea și vinul nu sunt doar simboluri ale trupului și sângelui lui Hristos (Doamne ferește!), ci chiar trupul îndumnezeit al Domnului însuși.” Astfel, trupul și sângele literal al lui Isus sunt oferite din nou în Cina Domnului.
2. Concepția diofizită. Aceasta era cunoscută și sub numele de „Concepția celor două naturi” sau „Concepția spirituală”. Se spune că elementele au două naturi: o natură fizică, în care ele rămân în exterior vizibile ca pâine și vin, și o natură spirituală, în care ele devin în interior trupul și sângele real al lui Hristos; această natură interioară fiind vizibilă doar ochilor credinței. Deoarece aceasta era viziunea susținută cu tărie de Augustin, Biserica Occidentală a adoptat-o pentru o perioadă îndelungată.
3. Perspectiva simbolică. Această perspectivă susținea că elementele nu sunt altceva decât ceea ce par a fi: simplu pâine și vin. Cu toate acestea, ele sunt reprezentative pentru trupul și sângele lui Hristos. Ele sunt simboluri ale realității, nu realitatea însăși. Pe măsură ce lupta pentru supremație dintre cele două perspective anterioare s-a desfășurat de-a lungul secolelor, această din urmă perspectivă a fost în mare parte ignorată.

Paschasius Radbertus (800-865 d.Hr.; un călugăr pios, dar superstițios, din Franța) a fost primul care a predicat și a scris în mod clar despre doctrina transsubstanțierii, care urma să fie adoptată mai târziu de Biserica Romano-Catolică. Deși nu a folosit niciodată termenul în sine (acest lucru nu avea să se întâmple decât peste două secole), totuși lui i se atribuie formularea doctrinei. În cartea sa Despre Trupul și Sângele Domnului (831 d.Hr.) el scrie: „Substanța pâinii și a vinului este transformată efectiv în trupul și sângele lui Hristos. După consacrare, în Euharistie nu mai există nimic altceva decât trupul și sângele lui Hristos … chiar trupul care s-a născut din Maria, a suferit pe cruce și a înviat din mormânt … deși forma pâinii și a vinului rămâne perceptibilă pentru simțurile văzului, atingerii și gustului.”

Principalul oponent al acestei viziuni la acea vreme era Ratramnus (decedat în jurul anului 868 d.Hr.; un călugăr de la mănăstirea din Corbie, Franța). Punctul său de vedere era o combinație între punctele 2 și 3 de mai sus. El a scris că „trupul și sângele lui Hristos sunt prezenți în mod misterios, dar nu sunt același cu trupul care a fost răstignit pe cruce” (William P. Barker, Who’s Who in Church History, p. 234). Acest om a fost, de asemenea, „primul care a dat teoriei simbolice o expresie științifică. El considera sacrificiul liturghiei nu ca o repetare reală (deși fără vărsare de sânge), ci doar ca o sărbătoare comemorativă a sacrificiului lui Hristos” (Philip Schaff, History of the Christian Church, vol. 4 — Medieval Christianity, p. 549, 551).

Convingerea că elementele se transformau efectiv în trupul și sângele lui Isus a dus la unele dintre cele mai scandaloase dezbateri: Ce s-ar întâmpla dacă un șoarece sau un insect ar consuma o parte din elemente? Ar trăi veșnic? Ce se întâmplă cu pâinea și vinul după ce intră în corpul uman? Sunt oare trupul și sângele real al lui Hristos eliminați ca deșeuri umane obișnuite?! Susținătorii transsubstanțierii au insistat că era o „blasfemie diabolică” chiar și numai să se sugereze că trupul și sângele Domnului ar fi eliminați din corpul uman sub formă de excremente. Cei care îndrăzneau să sugereze așa ceva erau etichetați drept eretici și numiți stercoriani. Papa Silvestru al II-lea (care a domnit între anii 999-1003 d.Hr.; primul francez numit papă) a declarat că elementele sunt păstrate în interiorul corpului până la învierea finală!

Câteva secole mai târziu, controversa a reizbucnit prin învățăturile lui Berengar (1000-1088 d.Hr.; director al Școlii Catedralei din Tours, Franța; un precursor al raționalismului creștin, care a criticat vehement autoritatea Bisericii Catolice). După îndelungi studii, el a ajuns la concluzia că doctrina transsubstanțierii era „o superstiție vulgară contrară Scripturilor, Părinților Bisericii și rațiunii… o absurditate și o nebunie a poporului”. Învățăturile sale au stârnit un val de indignare în lumea religioasă.

Principalul său adversar a fost Lanfranc (1005-1089 d.Hr.; un tradiționalist a cărui prietenie cu William Cuceritorul l-a condus în Anglia în anul 1070 d.Hr., unde a devenit arhiepiscop de Canterbury, funcție pe care a deținut-o până la moartea sa). Berengar a fost condamnat de mai multe sinoduri și concilii ale Bisericii Catolice:

1. Sinodul de la Roma sub papa Leon al IX-lea, în aprilie 1050.
2. Sinodul de la Vercelli, din septembrie 1050.
3. Sinodul de la Tours din 1059, sub conducerea Papei Nicolae al II-lea (la acest conciliu au fost formulate regulile pentru alegerea papilor). Berengar, temându-se de moarte, s-a răzgândit și a recunoscut că o persoană chiar mesteca trupul lui Hristos cu dinții, iar apoi și-a aruncat cărțile în foc. La întoarcerea în Franța, a început imediat să se pronunțe din nou împotriva Bisericii Catolice.
4. Sinodul de la Poitiers din 1075, la care a fost aproape ucis, iar prietenii săi s-au îndepărtat de el de teamă pentru propriile vieți.
5. Sinodul de la Lateran din februarie 1079, ținut la Roma sub conducerea papei Grigorie al VII-lea, l-a forțat din nou să se retragă de la învățăturile sale sau să înfrunte moartea. Berengar s-a retras de la învățăturile sale și s-a întors acasă înfrânt; zdrobit de propria lașitate în fața morții. Și-a petrecut cei 9 ani rămași din viață ca pustnic pe o insulă pustie.

Punctul de vedere al lui Berengar și lupta sa cu Biserica Catolică nu au fost însă uitate prea curând. De-a lungul Evului Mediu, cei care se opuneau transsubstanțierii erau numiți „berengarieni”. Datorită luptei sale cu acest om, Biserica Catolică a început să-și formuleze și să-și consolideze doctrina privind Euharistia. În prima jumătate a secolului al XII-lea întâlnim pentru prima dată cuvântul „transsubstanțiere” — folosit pentru prima dată ca substantiv de Hildebert de Tours și ca verb de Ștefan de Autun. Aceasta a devenit doctrina oficială a Bisericii occidentale (catolice romane) la Al IV-lea Conciliu de la Lateran din anul 1215 d.Hr., iar Toma d’Aquino (1225-1274; sistemul său teologic servește și astăzi ca bază pentru întreaga învățătură teologică catolică romană) a devenit apărătorul ei. Conciliul de la Trent, care s-a reunit cu întreruperi între anii 1545-1563, a reafirmat din nou această doctrină.

Odată cu triumful doctrinei transsubstanțierii au apărut și alte abuzuri ulterioare legate de Cina Domnului. Acest „sacrament” a ajuns să fie considerat ca fiind funcția religioasă supremă a Bisericii. Elementele erau adorate, venerate și li se atribuiau puteri aproape magice; oamenii susțineau că sunt vindecați doar prin simplul fapt de a le consuma. Elementele erau, de asemenea, considerate atât de sacre încât, în timp, potirul a fost retras de la credincioși din teama că ar vărsa o picătură pe pământ. (Abia în vremuri destul de recente potirul a fost redat laicilor.) Teologii au apărat această măsură susținând că întregul Hristos se afla în oricare dintre cele două elemente, astfel încât laicii nu aveau nevoie să se împărtășească din potir, ci doar din pâine. Apa trebuia amestecată cu vinul, ceea ce simboliza: (a) apa și sângele care au izvorât din coasta lui Hristos pe cruce și (b) apa = poporul lui Dumnezeu, vinul = Hristos; cele două combinate = unirea lui Hristos cu poporul Său (Biserica). Sinodul de la Köln (1279) și Sinodul de la Lambeth (1281) au stabilit că 2 sau 3 picături de apă pe pahar sunt suficiente.

Euharistia („Liturghia”) era considerată capabilă să confere harul. „Ca sacrament, ea aduce beneficii celor care participă la ea; ca sacrificiu, beneficiile sale se extind și asupra celor care nu participă, atât vii, cât și morți. Ea are puterea de a șterge păcatele, atât cele veniale, cât și cele mortale” (Philip Schaff, Istoria Bisericii Creștine, vol. 5 — Evul Mediu, p. 720). Preoții nu au întârziat să-și dea seama că Liturghia nu numai că le oferea o mare putere asupra laicilor, ci că „fiecare Liturghie avea o valoare comercială” (Everett Ferguson, Istoria Bisericii: Reforma și epoca modernă, p. 6). Așa cum ne putem imagina, au apărut numeroase legende și superstiții legate de Euharistie. Pentru câteva exemple, a se vedea: Philip Schaff, Istoria Bisericii Creștine, vol. 5 — Evul Mediu, p. 721-729.

Abuzurile și numeroasele învățături false și ridicole legate de Cina Domnului au jucat un rol major în declanșarea a ceea ce a ajuns să fie numit Reforma protestantă. Principalii lideri ai acestei mișcări de protest și reformă au fost Martin Luther, Ulrich Zwingli și Ioan Calvin. Fiecare dintre acești oameni avea opinii oarecum diferite cu privire la Cina Domnului.

Martin Luther (1483-1546). Până în anul 1520, Luther respinsese doctrina transsubstanțierii, dar continua să creadă că trupul și sângele real al lui Hristos erau prezente în elementele Cenei Domnului. El a dezvoltat învățătura (denumită ulterior „consubstanțierea”) care susținea că trupul și sângele real al lui Isus se uneau cu sau se amestecau cu elementele Cinei Domnului. Astfel, Luther credea că prezența lui Isus în elemente era reală, dar nu credea că aceasta era rezultatul vreunui „miracol preoțesc al consacrării”.

„Cina Domnului era pentru Luther un semn divin al comuniunii (părtășiei de unitate) dintre toți credincioșii între ei și cu Hristos” (Harold J. Grimm, The Reformation Era: 1500-1650 A.D., p. 127). Luther a căutat să readucă Cina Domnului „la caracterul său primitiv de comemorare a morții ispășitoare a lui Hristos și de comuniune a credincioșilor cu El… Luther săvârșea o comuniune săptămânală ca încheiere a slujbei obișnuite din Ziua Domnului” (Philip Schaff, History of the Christian Church, vol. 7 — Modern Christianity: The German Reformation, p. 492).

Ulrich Zwingli (1484-1531). El a declanșat Reforma în cantoanele vorbitoare de limbă germană din Elveția cam în același timp în care Luther a inițiat Reforma în Germania. (Un om pe nume Guillaume Farel (1489-1565) a adus Reforma în regiunile francofone ale Elveției.) Zwingli a respins punctul de vedere al lui Luther, considerându-l prea apropiat de viziunea catolică. El credea că elementele erau doar simboluri și că Hristos era prezent în ele doar simbolic, nu literal.

Zwingli a învățat că orice practică care nu era poruncită în mod clar în scrierile Noului Testament trebuia abolită; astfel, el a pus accentul pe predicarea Evangheliei și a sărbătorit Cina Domnului în cadrul unei agape (sărbătoare a iubirii), așa cum credea că îndrumau Scripturile. El a învățat că aceasta trebuia să fie o sărbătoare a întregii congregații, și nu ceva ce un preot făcea singur în fața congregației. Slujba de împărtășanie se desfășura într-un mod foarte simplu și solemn și era sărbătorită de patru ori pe an: de Paște, de Rusalii (Cincizecime), la începutul toamnei și de Crăciun (Philip Schaff, Istoria Bisericii Creștine, vol. 8 — Creștinismul modern: Reforma elvețiană, pp. 60-61, 247). Prima celebrare a acestei „împărtășanii reformate” a avut loc în aprilie 1525.

Zwingli a învățat, de asemenea, că Cina Domnului era un semn al unității noastre unii cu alții. „Pentru Zwingli, sacramentul creează unirea între noi și reînnoiește unirea cu Hristos, realizând ambele lucruri prin faptul că ne aduce aminte, prin semnele pâinii și vinului, de moartea și jertfa lui Hristos. Pentru Zwingli, Cina Domnului este o comemorare în care găsim, prin amintirea stimulată de semnele pâinii și vinului, o unire mai strânsă între noi și o unire reînnoită cu Hristos” (William Barclay, The Lord’s Supper, p. 78).

Ioan Calvin (1509-1564). Calvin s-a născut, a crescut și a fost educat în Franța, dar și-a desfășurat cea mai mare parte a activității la Geneva, în Elveția, unde și-a petrecut ultimele decenii ale vieții. El a înființat o școală la Geneva, de unde convertiții săi s-au răspândit în toată Europa. Calvin a fost uneori numit „singurul reformator internațional”. Calvin era de acord cu Luther că trupul lui Isus se afla cu adevărat în elemente, dar considera că era prezent acolo mai degrabă spiritual decât fizic. El considera interpretarea lui Zwingli, conform căreia elementele erau doar simboluri și nimic mai mult, „prea profană”. Calvin era în favoarea unei sărbătoriri săptămânale, dar nu a făcut din aceasta un punct de dispută, deoarece credea că expresia „ori de câte ori” impunea o sărbătorire nereglementată, venită din inimă. În majoritatea bisericilor calviniste din acea vreme, aceasta era de fapt sărbătorită „o dată pe lună, într-un mod simplu, dar foarte solemn, de către întreaga congregație” (Philip Schaff, Istoria Bisericii Creștine, vol. 8 — Creștinismul modern: Reforma elvețiană, pp. 373-374).

Calvin a făcut din predicare elementul central al adunării, mai degrabă decât din Cina Domnului (ca răspuns la Biserica Catolică, care făcuse din Euharistie elementul central al slujbei). În proiectarea clădirilor bisericilor din această perioadă, această accentuare poate fi observată clar: În majoritatea bisericilor protestante, amvonul se află în centru, iar Masa Domnului este amplasată într-o parte (sau sub amvon), în timp ce în majoritatea bisericilor catolice Masa Domnului se află în centru, iar amvonul este amplasat într-o parte.

Deși exista un grad ridicat de acord între acești trei mari reformatori, totuși puținele diferențe dintre ei au împiedicat Reformele elvețiană și germană să se unească vreodată. Mișcările lui Zwingli și Calvin, însă, și-au unit în cele din urmă forțele și, după 1580, au devenit cunoscute sub numele de Biserica Reformată. Acest lucru s-a datorat în esență faptului că Calvin și Zwingli erau dispuși să „cădească de acord să difere… în scopul menținerii unității în ceea ce considerau esențial” (Harold J. Grimm, The Reformation Era: 1500-1650, p. 195). Deși Luther și Zwingli au convenit inițial să se abțină de la dispute cu privire la diferențele lor și să studieze problema împreună în dragoste creștină, divergențele lor au devenit curând cauza unor dispute aprige. Deoarece aceștia nu erau de acord cu el, Luther pur și simplu nu a putut „să-i recunoască pe elvețieni ca frați ai săi” (Grimm, p. 197). Disputele au continuat până când au ajuns, în cele din urmă, la un final nefericit la Colocviul de la Marburg (1-3 octombrie 1529), când cei doi reformatori au recunoscut, în esență, că diferențele lor nu puteau fi rezolvate și au mers pe drumuri separate. Luther, convins că elvețienii denaturaseră întreaga Biblie, a refuzat să aibă vreo comuniune cu ei.

În ceea ce privește punctul de vedere catolic, acesta a fost reafirmat din nou la Conciliul de la Trent (1545-1563). Acesta nu se schimbase cu adevărat, deși continuau să se strecoare și alte abuzuri. Se susținea că jertfa inițială a Domnului pe cruce „acoperea păcatul original, iar jertfa Liturghiei acoperea păcatele zilnice, atât cele capitale, cât și cele veniale” (William Barclay, Cina Domnului, p. 87). Acest lucru a dus la un comerț cu liturghii, pe care Luther l-a condamnat în predica sa intitulată „Captivitatea babiloniană a Bisericii”. Luther a afirmat: „Acest abuz a transformat un sacrament divin într-un articol de comerț, obiect al negocierilor și al tranzacțiilor, de care depinde întreaga întreținere a preoților și a călugărilor.”

Într-un anumit sens, tot ce trebuiau să facă catolicii era să stea deoparte și să-i lase pe protestanți să se lupte între ei. „Controversa euharistică a distrus forța politică a protestantismului și a dat o nouă putere partidului roman” (Philip Schaff, Istoria Bisericii Creștine, vol. 7 — Creștinismul modern: Reforma germană, p. 630). Reformatorii au devenit atât de preocupați să se lupte între ei, încât au pierdut din vedere, în mare măsură, ceea ce încercaseră inițial să reformeze. Luther, care avea un temperament irascibil, a fost unul dintre cei mai răi. Calvin a scris, cu regret, despre „vehementa temperamentului natural al lui Luther, care era atât de predispus să dea în clocot în toate direcțiile”, ajungând chiar până la a „arunca fulgerele sale asupra slujitorilor Domnului”.

Ioan Calvin a încercat cu curaj să unească Mișcarea Reformei, dar cu puțin succes. Într-o scrisoare din 25 noiembrie 1544 adresată lui Heinrich Bullinger (1504-1575; acesta i-a succedat lui Zwingli la moartea acestuia din urmă, în 1531, și a dus mai departe Reforma elvețiană; „într-o epocă care punea accentul pe diferențe, Bullinger a căutat puncte de unitate, nu a cerut o uniformitate rigidă și i-a tratat cu dragoste pe frații creștini care aveau opinii diferite de ale sale” — William Barker, Who’s Who in Church History, p. 52), Calvin i-a cerut să „păstreze tăcerea” în fața „invectivelor aprige… și a hărțuirilor” lui Luther. „Nu vă veți face niciun bine certându-vă, ci doar le veți oferi o distracție celor răi.” Calvin a spus că, dacă „ei ne vor vedea sfâșiindu-ne unii pe alții”, atunci eforturile de a propovădui Evanghelia vor fi distruse. „Chiar dacă el ne-ar fi provocat, ar trebui mai degrabă să refuzăm disputa decât să adâncim rana prin naufragiul general al Bisericii!” Scrisoarea în întregime este un monument al spiritului pacificator al lui Ioan Calvin, care a spus despre Luther în această scrisoare: „Chiar dacă m-ar numi diavol, tot l-aș prețui și l-aș recunoaște ca pe un ilustru slujitor al lui Dumnezeu!”

Unul dintre cele mai importante rezultate ale Reformei protestante a fost redarea Scripturilor poporului de rând. Timp de secole, Biblia fusese declarată dreptul exclusiv al preoților și al înalților demnitari ai Bisericii. Era ținută în lanț în fața lăcașului de cult, iar deținerea unui exemplar al Bibliei de către un om de rând se pedepsea cu moartea. Mulți dintre cei care au tradus Biblia în limba vorbită de oamenii de rând la acea vreme, pentru ca aceștia să o poată citi, au fost arși pe rug!

Cu toate acestea, când Scripturile au fost în sfârșit date poporului, iar oamenii au început să le studieze singuri, aceștia nu numai că și-au dat seama că liderii bisericii predau o mulțime de falsități, dar au realizat, de asemenea, că mulți dintre reformatori nu merseseră suficient de departe pentru a restabili întregul Adevăr. Acest lucru a dus la ceea ce a fost numit „Reforma Radicală”. Aceasta a constat într-o serie de mișcări conduse de o mulțime de „reformatori de stânga”. Majoritatea istoricilor au grupat aceste diverse mișcări sub termenul de „anabaptiști”, deoarece toate aceste mișcări aveau un punct asupra căruia erau de acord: opoziția față de botezul copiilor.

„Anabaptiștilor” nu le plăcea acest termen (care provenea dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă „a boteza din nou”), deoarece nu credeau că botezul lor era un al doilea botez. Ei preferau denumirea de baptiști. Acești reformatori radicali erau mai puțin interesați de teologie decât de aplicarea practică a învățăturilor biblice. Ei insistau ca slujbele bisericii să fie foarte simple și să nu conțină nimic ce nu se găsea în biserica primară a Noului Testament. „Cina Domnului era doar o comemorare, o masă de comuniune, care semnifica unirea cu Hristos și cu frații. Ea nu trebuia sărbătorită într-o clădire a bisericii, de teamă să nu se încurajeze «devotamentul fals», ci în case particulare și seara, după exemplul lui Hristos” (Harold J. Grimm, The Reformation Era: 1500-1650, p. 267). „Anabaptiștii” și-au lăsat amprenta asupra învățăturilor multor grupuri ulterioare, printre care: hutteriții, menoniții, bisericile independente, quakerii și baptiștii.

Natura practicii religioase din Statele Unite își are originea, în mare măsură, în controversele religioase din Anglia secolului al XVII-lea. Aceste controverse se refereau în primul rând la organizarea și practica bisericească. Probabil că grupul care a influențat cel mai mult gândirea și practica americană ulterioară a fost cel al puritanilor. Grupuri precum episcopalii, presbiterienii, anumite părți ale Bisericii Anglicane, congregaționaliștii și baptiștii își au rădăcinile în puritanism. În perioada 1628-1630, puritanii au sosit în America și au înființat Colonia Golfului Massachusetts cu intenția de a organiza o „comunitate evlavioasă” în sălbăticia acestui nou teritoriu.

În istoria religioasă a Americii de atunci, multe mișcări au apărut și s-au dezvoltat în noi biserici. Mișcarea de trezire, cu accentul său pe evanghelizare și emoționalism, a dus la creșterea și extinderea unor grupuri precum baptiștii și metodistii. Din nou, multe dintre aceste grupuri datorează o mare parte din gândirea și practica lor puritanilor. În centrul vieții comunitare a puritanilor se afla casa de adunare, care era plină de bănci înalte și pătrate. Acestea erau achiziționate de membri. „Slujba era simplă, fără ornamente, edificatoare și de lungă durată. Slujba principală începea la ora 9 dimineața. Accentul se punea pe predică, care dura, în general, aproximativ o oră, deși, ocazional, putea fi prelungită la două sau trei ore. Aveau loc două slujbe duminicale, la care se adăuga o întâlnire săptămânală după-amiaza, în cadrul căreia pastorul expunea Scriptura. Cântarea psalmilor de către congregație a cappella era o trăsătură distinctivă a cultului puritan, un bătrân sau un diacon stabilind tonul și dirijând cântarea. Cina Domnului era sărbătorită o dată pe lună, dar mai degrabă ca o comemorare decât ca un sacrament” (Clifton E. Olmstead, History of Religion in the United States, p. 78-79). În 1677, Solomon Stoddard, un pastor puritan, a început să le permită „membrilor neconvertiți ai bisericii” să ia parte la Cina Domnului „deoarece aceasta ar putea servi ca mijloc prin care aceștia s-ar putea converti”. Această practică a ajuns să fie cunoscută sub numele de „stoddardeanism”.

Mișcarea care afectează cel mai direct Bisericile lui Hristos este cea care a ajuns să fie numită de mulți Mișcarea Restaurării. Acesta a fost un efort de a uni toți creștinii împrăștiați printre diverse grupuri și mișcări într-o comunitate armonioasă și plină de iubire a adevăraților credincioși, uniți în jurul lui Hristos, mai degrabă decât în jurul diverselor crezuri și practici omenești. Deși acest scop era împărtășit de mulți oameni din diverse locuri, el a ieșit în prim-plan odată cu Thomas Campbell (1763-1854). Campbell era de origine scoțiano-irlandeză și era pastor al Bisericii Presbiteriene. A sosit în Statele Unite în 1807. Era un cunoscător al Cuvântului și a ajuns să „disprețuiască banalitățilecare sfâșiau comunitatea creștină” (Olmstead, History of Religion in the United States, p. 308).

În ceea ce privește Cina Domnului, el a respins regula presbiteriană a „comuniunii restrânse” și „a invitat toți creștinii să participe la comuniune, indiferent de apartenența confesională” (Olmstead, p. 308). Au fost formulate acuzații împotriva lui, iar Sinodul i-a recomandat să-și găsească o altă slujbă. În această perioadă, Thomas Campbell a devenit „pastor independent” și a predicat în diverse comunități, în case particulare. Tema sa centrală era autoritatea exclusivă a Scripturii și unitatea tuturor credincioșilor. În 1809, el și adepții săi au organizat Asociația Creștină din Washington, al cărei motto era: „Unde vorbește Scriptura, vorbim și noi; unde Scriptura tace, tăcem și noi.” Aceasta nu era considerată o biserică separată și nici nu intenționa, la acel moment, să devină una, ci era privită ca o societate independentă hotărâtă să realizeze o reformă în cadrul comunității creștine în ansamblu. Pentru ca și alții să se alăture acestei cauze a reformei, Campbell și-a pregătit „Declarația și Adresarea”, care a fost publicată în septembrie 1809.

În octombrie 1809, fiul său, Alexander Campbell (1788-1866), a venit în America pentru a se alătura tatălui său. Alexander era un erudit al Bibliei în limbile originale și îl ajuta pe tatăl său să predice din casă în casă. În mai 1811, Asociația Creștină s-a organizat într-o biserică independentă, care a fost numită Biserica Brush Run. Thomas Campbell a fost ales ca prezbiter al acesteia, Alexander era pastorul, iar patru diaconi au fost aleși. „Încă de la început, biserica a sărbătorit Cina Domnului săptămânal” (Olmstead, p. 309). În perioada 1813-1830, Biserica Brush Run a făcut parte din Asociația Baptistă Redstone, dar accentul pus de familia Campbell pe botez a dus în cele din urmă la o ruptură cu baptiștii. De asemenea, baptiștii erau în favoarea unei sărbătoriri mai puțin frecvente a Cinei Domnului decât cea preferată de familia Campbell. Practica baptistă este cel mai bine descrisă astfel: „În ceea ce privește momentul, locul și frecvența acestei rânduieli, Scriptura nu oferă indicații. Acestea sunt lăsate la latitudinea bisericilor. De obicei, ele sunt sărbătorite duminica, dar nu neapărat. În ceea ce privește Cina Domnului, bisericile noastre au ajuns, în general, să o sărbătorească în prima duminică a fiecărei luni”

(Edward T. Hiscox, The Standard Manual for Baptist Churches, p. 20).

Ca urmare a mai multor probleme apărute în cadrul Mișcării Stone-Campbell, care nu au putut fi rezolvate cu succes între membri, la începutul secolului al XX-lea a avut loc o scindare care a dus la formarea a trei noi grupuri: Discipolii lui Hristos, Biserica Creștină și Biserica lui Hristos. În ceea ce privește Cina Domnului, Bisericile lui Hristos, mai mult decât celelalte, au fost de acord cu preferințele personale ale familiei Campbell și practică o sărbătorire săptămânală.

CONCLUZIE

Aceasta a fost, evident, o examinare extrem de succintă și incompletă a acestui subiect, având în vedere că acesta acoperă o perioadă de aproape 2000 de ani. Ar fi nevoie de volume întregi pentru a acoperi în mod adecvat fiecare aspect al acestui subiect. Cu toate acestea, aceasta ar trebui să servească cel puțin ca o prezentare schematică a unora dintre evenimentele, personalitățile și problemele majore cu care s-a confruntat poporul lui Dumnezeu de-a lungul istoriei sale îndelungate în ceea ce privește Cina Domnului. Sperăm că ne va oferi, de asemenea, o perspectivă mai bună asupra situației în care ne aflăm astăzi și asupra locului nostru în istoria acestui eveniment important… și ne va ajuta să realizăm că, până la urmă, suntem, într-o măsură semnificativă, produsul evoluției noastre istorice și al practicilor, preferințelor și percepțiilor strămoșilor noștri în credință.

Categories: Teologice