INTRODUCERE — O CRIZĂ A CUVINTELOR
Trăim într-o lume în care niciodată nu s-au rostit atât de multe cuvinte. Avem televiziune, radio, telefoane, podcasturi, YouTube, Facebook, Instagram, TikTok, mesaje, comentarii, reclame, discursuri, declarații și acum texte și imagini produse de inteligența artificială. Niciodată omenirea n-a avut atâtea mijloace de comunicare. Și, paradoxal, poate că niciodată n-a fost atât de greu să răspunzi la întrebarea: „Pe cine mai pot crede?”
Poți vedea o fotografie și nu mai știi dacă este autentică. Poți asculta vocea cuiva și nu mai știi dacă persoana respectivă a rostit vreodată acele cuvinte. Poți citi o declarație și nu știi dacă omul spune ceea ce gândește sau ceea ce consilierii lui au stabilit că trebuie să spună.
Problema însă nu este nouă. Cu trei mii de ani înainte de internet, David privea societatea din jurul lui și ajungea la aceeași concluzie:
„Vino în ajutor, Doamne, căci se duc oamenii evlavioși, pier credincioșii dintre fiii oamenilor.”
Psalmul 12 este psalmul unei crize a credibilității. Oamenii vorbesc, dar cuvintele lor nu mai au greutate. Buzele spun una. Inima gândește alta. Și David strigă: „Doamne, ajută!”
Dar frumusețea psalmului este că, în mijlocul tuturor vocilor omenești, deodată se aude o altă Voce. Vorbește Dumnezeu. Și când vorbește Dumnezeu, un singur cuvânt al Lui cântărește mai mult decât o lume întreagă de cuvinte omenești.
I. CÂND CUVINTELE ÎȘI PIERD VALOAREA
Psalmul 12:1–2
„Vino în ajutor, Doamne, căci se duc oamenii evlavioși, pier credincioșii dintre fiii oamenilor. Oamenii își spun minciuni unii altora, pe buze au lucruri lingușitoare, vorbesc cu inimă prefăcută.”
David nu spune: „Nu mai există oameni.” ci: „Nu mai găsesc oameni în care să mă pot încrede.” Aceasta este tragedia. O societate poate avea oameni inteligenți. Poate avea oameni bogați. Poate avea oameni educați. Poate avea oameni influenți. Dar dacă nu mai are oameni credincioși, societatea începe să se destrame din interior. Pentru că viața omenească este construită pe încredere.
Când merg la medic, trebuie să cred că diagnosticul lui este sincer. Când semnez un contract, trebuie să cred că celălalt va respecta ceea ce a semnat. Când doi oameni spun la altar „Da”, întreaga căsnicie care urmează se sprijină pe acel cuvânt. Când un tată îi spune copilului: „Vin să te iau”, copilul trebuie să poată conta pe acel cuvânt. Civilizația însăși funcționează pentru că presupunem că un cuvânt înseamnă ceva.
Ilustrație: moneda falsă
Cuvintele seamănă cu banii. O bancnotă funcționează numai pentru că oamenii au încredere că reprezintă o valoare reală. Dacă într-o țară ar circula atât de multe bancnote false încât nimeni n-ar mai putea deosebi banii adevărați de cei falși, problema n-ar mai fi doar a falsificatorilor. Întregul sistem economic ar intra în criză.
Exact aceasta se întâmplă cu limbajul într-o societate în care minciuna devine normală. Când prea multe cuvinte sunt false, începe: inflația cuvintelor. Oamenii vorbesc mult, dar cuvintele valorează din ce în ce mai puțin.
„O inimă și o inimă”
Textul ebraic folosește o expresie foarte interesantă. Ceea ce traducem prin „inimă prefăcută” este literal: „cu o inimă și cu o inimă.” Omul are parcă două inimi. Una pentru tine. Alta pentru el. Una pe care ți-o arată. Alta în care trăiește cu adevărat. De aici vine minciuna. Problema nu începe pe buze. Problema începe în inimă.
Domnul Isus va spune mai târziu: „Din prisosul inimii vorbește gura.” De aceea Dumnezeu nu dorește numai să ne curețe vocabularul. Dumnezeu vrea să ne facă oameni integri. Oameni la care ceea ce este în inimă, ceea ce este pe buze și ceea ce este în viață sunt una.
II. CÂND CUVINTELE DEVIN INSTRUMENTE DE PUTERE
Psalmul 12:3–4
„Nimicească Domnul toate buzele lingușitoare, limba care vorbește cu trufie, pe cei ce zic: «Suntem tari cu limba noastră, căci buzele noastre sunt cu noi: cine ar putea să fie stăpân peste noi?»”
Acum problema devine și mai gravă. Acești oameni nu mint doar pentru a ascunde adevărul. Ei au descoperit că prin cuvinte pot controla oameni. „Suntem tari cu limba noastră.” Cu limba putem câștiga. Cu limba putem domina. Cu limba putem crea impresii. Cu limba putem distruge reputații. Cu limba putem ridica pe cineva. Cu limba îl putem îngropa.
Iacov avea să spună despre limbă că este un foc. Un foc foarte mic poate aprinde o pădure uriașă. La fel, uneori este nevoie de numai câteva cuvinte: „Ai auzit ce se spune despre el?” Și focul a fost aprins.
Problema adevărată apare la sfârșitul versetului: „Cine ar putea să fie stăpân peste noi?” Aici masca cade.
Problema limbii devine problema Domniei. Ei nu spun numai: „Vom vorbi cum vrem.” Ei spun: „Nu avem stăpân.”
Aceasta este esența păcatului încă din Eden:
Eu voi hotărî.
Eu voi defini.
Eu voi decide ce este adevărat.
Eu voi fi propriul meu stăpân.
Omul care spune: „Buzele mele sunt ale mele!” va ajunge inevitabil să spună: „Viața mea este a mea!”
Dar Scriptura spune că nici buzele noastre nu sunt independente de Dumnezeu. Pentru creștin, întrebarea nu este: „Am dreptul să spun aceasta?” ci: „Poate Hristos să fie Domn și peste ceea ce spun?”
III. APOI VORBEȘTE DUMNEZEU
Psalmul 12:5
Și aici se întâmplă ceva extraordinar. Până acum au vorbit oamenii. Au vorbit mincinoșii. Au vorbit lingușitorii. Au vorbit cei aroganți. Au vorbit cei care spun: „Cine este stăpân peste noi?” Și deodată: „Acum Mă scol, zice Domnul…”
Ce schimbare! Dumnezeu nu organizează o dezbatere cu ei. Dumnezeu nu încearcă să-i întreacă în retorică. Dumnezeu spune: „Mă scol.” Când Dumnezeu Se ridică, raportul de forțe s-a terminat.
Dar de ce Se ridică Dumnezeu?
Ascultați motivul: „Pentru că cei nenorociți sunt asupriți și pentru că săracii gem…”
Mi se pare una dintre cele mai frumoase expresii ale psalmului. Oamenii puternici au multe cuvinte. Cei săraci au numai un geamăt. Și Dumnezeu aude geamătul.
Ilustrație: mama și copilul
O mamă poate dormi în timp ce afară trec mașini. Poate dormi când bate vântul. Poate dormi când se aud tot felul de zgomote. Dar undeva, în camera alăturată, copilul ei scoate un sunet mic. Și mama se trezește. De ce? Pentru că dragostea recunoaște un glas pe care ceilalți nici măcar nu-l observă. Psalmistul spune: Dumnezeu aude suspinul celui nenorocit.
Poate că nu mai știi să te rogi frumos. Poate că nu mai poți formula propoziții teologice. Poate că ai ajuns înaintea lui Dumnezeu și tot ce mai poți spune este: „Doamne…” Sau poate nici atât.
Romani 8 ne spune despre „suspine negrăite”. Cerul înțelege și rugăciunile care n-au ajuns niciodată să devină propoziții.
IV. ÎNTR-O LUME DE CUVINTE IMPURE EXISTĂ CUVINTE CURATE
Psalmul 12:6 – „Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, un argint lămurit în cuptor de pământ și curățit de șapte ori.”
Aici se află inima psalmului. David pune față în față două lumi.
Cuvintele oamenilor:
sunt goale, sunt lingușitoare, sunt duble, sunt lăudăroase, sunt manipulatoare.
Cuvintele Domnului:
sunt curate.
Nu 90%. Nu 99%. Nu 99,9%. Curate. „Ca argintul curățit de șapte ori.”
Un singur cuvânt al lui Dumnezeu cântărește mai mult decât toate cuvintele oamenilor la un loc.
Dumnezeu nu trebuie să-Și corecteze declarațiile. Noi spunem: „N-am vrut să spun asta.” „M-am exprimat greșit.” „Nu asta am intenționat.” „Retrag ceea ce am spus.” „Permiteți-mi să reformulez.”
Dumnezeu niciodată. Dumnezeu nu publică a doua zi o dezmințire. Dumnezeu nu descoperă informații noi care Îl obligă să-Și revizuiască declarațiile. Dumnezeu nu spune: „Când am făcut promisiunea aceea nu cunoșteam toate circumstanțele.” De ce? Pentru că Dumnezeu nu doar spune adevărul. Dumnezeu este adevăr.
Caracterul Cuvântului vine din caracterul Celui care vorbește.
O distincție importantă
Imaginea argintului curățit de șapte ori nu înseamnă că vorbele lui Dumnezeu aveau impurități care au trebuit eliminate. Nu. Imaginea spune: Luați cel mai curat lucru pe care vi-l puteți imagina. Curățiți-l iar. Și iar. Și iar. Până la desăvârșire. Așa este Cuvântul lui Dumnezeu.
Și poate că aici se află cel mai frumos contrast al psalmului: Omul folosește cuvintele pentru a ascunde ceea ce este în inima lui. Dumnezeu folosește Cuvântul pentru a ne descoperi ceea ce este în inima Lui.
De aceea Biblia nu este doar o carte de informații. Este revelație. Prin ea Dumnezeu ne spune: „Iată cine sunt Eu.”
V. DUMNEZEU ÎȘI PĂZEȘTE OAMENII PRIN CUVÂNTUL PE CARE L-A DAT
Psalmul 12:7 – „Tu, Doamne, îi vei păzi și-i vei apăra de neamul acesta pe vecie.”
Există o discuție exegetică asupra pronumelui „ei”: dacă se referă la cuvintele din versetul 6 sau la oamenii asupriți din versetul 5. Nu trebuie să construim predica pe disputa aceasta. Ideea contextului este minunată: Dumnezeu a făcut o promisiune și Dumnezeu Își va ține promisiunea. De aceea siguranța credinciosului nu stă în puterea lui de a controla împrejurările. Stă în caracterul Celui care a vorbit.
Ilustrație
Un copil merge cu tatăl lui printr-un loc periculos. Copilul nu cunoaște drumul. Nu știe ce se află după colț. Nu poate evalua pericolele. Dar ține mâna tatălui. De fapt, siguranța lui nu constă nici măcar în faptul că el ține mâna tatălui. Siguranța lui adevărată constă în faptul că: tatăl îl ține pe el.
Aceasta este diferența dintre optimism și credință. Optimismul spune: „Cred că lucrurile se vor rezolva.” Credința spune: „Nu știu cum se vor rezolva lucrurile, dar știu Cine mă ține.”
VI. ȘI TOTUȘI, CEI RĂI SUNT ÎNCĂ ACOLO
Psalmul 12:8 – „Pretutindeni mișună cei răi, când domnește ticăloșia printre fiii oamenilor.”
Ce final ciudat! Ne-am fi așteptat: „Domnul S-a ridicat și toți cei răi au dispărut.” Dar David privește din nou pe fereastră. Și ce vede? Aceeași lume. Cei răi încă umblă pretutindeni. Minciuna încă există. Nedreptatea încă există. Oamenii răi încă ajung uneori în poziții importante. Atunci ce s-a schimbat?
David s-a schimbat. La versetul 1 privea lumea și striga: „Ajută, Doamne!” La versetul 8 privește aceeași lume. Dar între versetul 1 și versetul 8 s-a întâmplat ceva: Dumnezeu a vorbit. Și aceasta este una dintre marile lecții ale credinței.
Uneori ne rugăm și Dumnezeu schimbă împrejurările. Alteori ne rugăm și împrejurările rămân aceleași. Dar Dumnezeu ne dă un Cuvânt prin care să le putem privi altfel.
Credința nu înseamnă să negi ceea ce vezi.
Credința înseamnă să interpretezi ceea ce vezi prin ceea ce a spus Dumnezeu.
VII. DE LA PSALMUL 12 LA HRISTOS
Dar există în psalm o întrebare și mai profundă. David începe spunând: „Pier credincioșii dintre fiii oamenilor.” Unde vom găsi atunci Omul credincios? Unde este omul în care cuvântul și inima sunt perfect una? Unde este omul fără „o inimă și o inimă”? Unde este omul în gura căruia nu există vicleșug?
Vechiul Testament continuă să-L aștepte. Și apoi vine Isus Hristos. Petru spune despre El: „El n-a făcut păcat și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug.”
(1 Petru 2:22)
În sfârșit: Un Om fără duplicitate.
Ce gândește, spune. Ce spune, este. Ce promite, împlinește. Dar Evanghelia merge și mai departe. Ioan nu spune doar că Isus spune Cuvântul lui Dumnezeu,ci precizează: „La început era Cuvântul…” și apoi: „Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi.”
Extraordinar!
Într-o lume în care cuvintele oamenilor și-au pierdut valoarea, Dumnezeu nu ne-a trimis doar un alt cuvânt.
Ne-a trimis Cuvântul.
CONCLUZIE — CE GLAS VEI CREDE?
Psalmul 12 începe cu multe glasuri. Glasul minciunii. Glasul lingușirii. Glasul aroganței. Glasul omului care spune: „Cine este stăpân peste noi?”
Și printre toate aceste glasuri se aude unul singur: „Acum Mă scol, zice Domnul.”
Acesta este punctul de cotitură. Poate că lumea din jurul tău nu se va liniști. Poate că minciuna nu va dispărea mâine. Poate că oamenii te vor dezamăgi. Poate că uneori nici propriile tale sentimente nu sunt vrednice de încredere. Dar rămâne ceva care nu se schimbă: „Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate.”
De aceea întrebarea finală a Psalmului 12 nu este: „Câte glasuri se aud în jurul meu?” ci: „CARE GLAS ARE ULTIMUL CUVÂNT ÎN VIAȚA MEA?”
Glasul culturii? Glasul mulțimii? Glasul fricii? Glasul propriilor mele sentimente? Sau glasul Celui care spune: „Acum Mă scol.”
ÎNCHEIERE
Într-o lume a cuvintelor ieftine, Cuvântul Lui rămâne curat.
Într-o lume a promisiunilor încălcate, promisiunile Lui rămân sigure.
Într-o lume a inimilor împărțite, El rămâne credincios.
Într-o lume în care oamenii întreabă: „Cine este stăpân peste noi?”
Biserica răspunde: „Isus Hristos este Domnul.”
Și când toate celelalte glasuri vor tăcea, Cuvântul Lui va rămâne.
Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia?
Unde este Seneca, unde este Stalin, Hitler, Ceaușescu, mincinoșii care aveau discursuri ca niște arme … S-au dus în negura uitării. Isus Hristos rămâne același Ieri, azi și în veci. Aleluia!
(prelucrare de pe Internet)
Categories: Studiu biblic
Leave a comment