Întrebare: După căte văd eu pe Internet, există foarte mulți păstori și doar puțini predicatori străluciți dipă care umblă lumea. Popularitatea celor din rumă scoate în relief lipsa de elucuție a celor dintâi. Credeți că este normal așa? Aveți mulți urmăritori pe Youtube. Sunteți foarte cunoscut. Simțiți că ceilați sunt. geloși pe dumneavoastră?

Răspuns: Eu cred că Internetul este una, iar lucrarea în biserică este cu totul alta. Istoric vorbind, marea, imensa majoritate a păstorilor de biserici locale nu au fost vocali în mediu public. Gândiți-vă doar la cei doisprezece apostoli. De la câți ne-au rămas documente scrise? Câți au fost sortiți să scrie „epistole“ care să rămână peste veacuri? Desigur, răspunsul este doar o mică minoritate: Matei, Petru, Ioan, Pavel … Marcu a fost ucenicul traducător al evreului Petru și ne-a lăsat Evanghelia așa cum a auzit-o până la saturație de la el. Luca a fost un însoțitor al lui Pavel … ASta nu înseamnă că ceilalți apostoli n-au avut nimic memorabil de spus sau că lucrarea lor ar fi fost inferioară. Nu! Câtuși de puțin.

De la cei din generația imediat următoare apostolilor, numiți artificial „părinții biserici“ ne-au rămas tot o minoritate de cărți,scrise de o minoritate de lideri ai bisericlor locale. Așa a rânduit Dumnezeu.

În secolul acesta, ca și în ultimele două, știm despre redicile și pledoariile câtorva nume sonore. C.H. Spurgeon a fost supranumit „prințul predicatorilor“ și a lăsat în urmă mi de predici care circulă cu folos și astăzi. Câți știm însă că el a fost în conflict doctrinar cu propria biserică și că a fost exclus până la urmă din ea? Câți știm numele puritanilor din cărțile de predici din care se inspira C.H. Spurgeon? Știm astăzi despre John MacARthur și despre Bily Graham, poate de încă puțini care au apărut la radio, la televiziune și au scris cărți. Dar în lume sunt mii și zeci de mii, poate sute de mii de alkți păstori locali care-și împlinesc cu râvnă și sacrificiu lucrarea …

Pavel enumeră în Efeseni 4 câteva categorii de lucrători: apostoli, proroci, evangheliști păstori și învățători …“ Eu nu știu dacă virgulele ar trebui toate înlocuite u prepoziția „și“ sau această prepoziție din finalul enumerării ar trebui înlocuită ea cu o virgulă. DE aici și nedumerirea exprimată în titlul acestui articol.

Nu neg că fiecare păstor trebuie sau ar trebui să aibă și darul de a-i învăța pe ceilalți, dar vă supun atenției părerea că între chemarea de păstor și cea de învățător există și diferențe multe și mari.

Din perspectica celor câteva decenii petrecute în bisericile din România și America am ajuns la concluzia că pot să-i împart pe colegii mei de pastorat în două categorii: unii foarte buni la amvon și alții foarte buni în grija pastorală materializată în vizitele acasă și pe la spitale. Unii sunt mai mult predicatori. Cericaclți sunt mai mult ciobani, păstori ale turmelor locale.

Pe unii, oamenii îi vor la amvon, unde fascinează prin ceea ce spun, în timp ce pe alții îi îndrăgesc nu pentru predici strălucite, ci pentru că sunt foarte harnici în pastorală. Marii învățători sunt foarte rar, aproape niciodată, oameni cărora să le placă să umble prin casele enoriașilor și „în papucii lor“. Probabil că de aceea sunt și așa de puțini. Majoritatea păstorilor sunt ciobani care miros a oi pentru că își petrec viața în staul, în mijlocul turmei.

Un păstor american a făcut un grafic cu repartizarea orelor din zilele săptămânii și a făcut clar tuturor că îi trebuiesc 30-40 de ore ca să studieze și să se pregătească pentru predici. Pe de altă parte, i-am auzit pe alții că nu petrec niciodată așa de multe ore în pregătire, dar le petrec vizitând și ajutând enoriașii în viața lor de zi cu zi. Este rezonabil să ai pretenția de a avea un păstor care să fie și un cioban bun și un teolog cu discursuri de mare nivel academic și teologic?

Gândiți-vă la păstorii pe care i-ați admirat cel mai mult pentru studiile și predicile lor. I-ați văzut des prin casele oamenilor? Au trăit aproape de ei? S-au implicat în problemele lor?

Pe când eram în București apăruse în România un predicator strălucit, cu studii în străinătate.Credincioșii se țineau scai după el și roiau în jurul bisericilor locale în care era invitat să vorbească. În biserica păstorită de tatăl meu a apărut dorința ca acel predicator să devină păstor al bisericii, alături de ceilalți doi care erau deja. Au avut sfat. S-a convocat un Comitet special peste această problemă. S-au rostit pledoarii înfocate și apoi … s-a făcut liniște. Păstorii au tăcut pentru ca să nu intre în conflict de interes cu ceilalți. Atunci a luat cuvâtul un om „cu patru clase“, cum li se spunea atunci oameilor simpli. Bolovănos, dar destul de pe înelesul tuturor, cu cuvinte simple, dar de loc simpliste, omul și-a spus și el părerea:

„Fraților dragi. Așa-i cum spuneți despre omul acela. Eu mă întreb însă dacă avem nevoie de el. Vedeți, el este tare arătos și numai bun de paradă, să-l vadă toată lumea. Este împodobit cu hamuri noi și are flori în coamă. Are un mers semeț așa cum nu mulți cai de paradă au. La noi în biserică însă nu-i văd rostul, că noi nu facem paradă. Nouă ne trebuie un măgar de povară. Unul care să ducă oamenii la doctor, unul care să-i viziteze pe la spitale și pe la casele lor. De așa ceva avem noi nevoie. Eu așa zic și asta este părerea mea. Pe celălalt să-l vedem din când în când, dar pe aceștia care-i avem să rămână cu noi pentru bucurile și necazurile noastre …“ A fost unul din puținele cazuri în are cineva le-a spus păstorilor că sunt măgari și, minune, niciunul nu s-a supărat.

Pe când visam să merg la Seminarul Teologic și făceam un fel de practică în bisericile păstorite de Costel Dupu în județul Neamț, m-am nimerit într-o seară geroasă împreună cu Simion Cure, decan al păstorilor din România, într-o stație de autobuz. Băteam amândoi din picioare și bocăneam ca să nu ne înghețe picioarele. Ne ieșeau aburi din gură mai ceva ca fumul de la Combinatul chimic din apropiere.

„Măi, Dănilă“, mi-a spus el ca un alint. Era prieten bun cu tatăl meu și mă luase sub aripa lui protectoare așa cum făcea de regulă cu „bobocii“ care creșteau prin biserici.

„Aud că vrei să te faci seminarist la București …“
„Da, frate Cure …“ am bâiguit eu neștiind unde avea să ducă dialogul acesta.
„Și ce vrei să te faci mă? Privighetor sau priveghetor? Că este o mare diferență. La unii le place doar să predice, să-și audă mâdrii glasul, ca privighetorile care se ridică până la cer. Priveghetorii sunt însă atceva. Lor nu li se aude prea mult glasul. Ei îi priveghează pe cei în nevoi ziua și, nu de puține ori, noaptea; le știu păsul și le cunosc durerile … Știu să lege răni și să mângâie sufletele … Ei, care din aceștia vrei să te faci tu, acum că știi diferența?“

Au trecut de atunci mai bine de 50 de ani și încă nu i-am dat un răspuns fratelui Cure. A fost însă mereu cu ochii pe mine. M-a așteptat la aeroport când am sosit în Detroitul american. A fost lângă mine în Los Angeles. M-a luat cu el în misiune în San Bernardino și în Phoenix Arizona. M-a privit atent când am început mosiunea în Hollywood. Ne-am dus împreuncă în misiune în orășeul National City dintre San Diego și granița cu Mexicul. Ba am trecut de câteva ori împreună și în Tijuana, dincolo de graniță, să facem cumpărături pentru România. Odată am fost cu un grup mai măricel. Era cu noi și Moise Filipescu, doctor veterinar cu o stare materială net mai bună ca noi și om de bază în Comitetul bisericii păstorite de Petru Popovici. În iarmarocul de magazine din Tijuana, fratele Simion l-a luat pe Moise cu el într-un magazin de sticlărie și i-a pus să cumpere o vază mică de numai opt dolari. Fără să întrebe de ce, Moise s-a executat și odată afară din magazin l-a întrebat:

„Ce vrei să facem cu vaza? Să i-o ducem fratelui Molnar (care găzduia în biserica lui americană micul grup de români la care veneam noi din când în când)?“

„Nu mă, i-a explicat fratele Cure. Nu-i pentru el. E pentru tine. Mi-am zis că este singura șansă să ajungi și tu un „om cu vază“ …

Nici de la Simion Cure nu ne-au rămas prea multe predici. Ne-a rămas doar o colecție de suspine numite poezii adunate într-o carte care purta pe copertă numele celei mai cunoscute dintre ele: „De ce-i așa, o știe El!“

Aștept părerile și comentariile voastre.

Categories: Amintiri, Pentru lucrători, Raspunsuri la intrebari, Studiu biblic, Teologice