Sunt antisemiți pentru care Israelul nu poate face niciodată ceva bun. Ei socot „soluția finală” propusă de Hitler ca singura soluție posibilă. Pentru binele popoarelor, Israelul, ca și mesia profețiilor lor, trebuie să moară.

Sunt și cei din mișcarea „pro Israel”, pentru care Israelul nu poate face niciodată ceva rău. Ei sunt poporul ales și trebuie să-i binecuvântăm neîncetat și indiferent de ceea ce fac.

===

Deunăzi, m-a sunat cineva la telefon și m-a întrebat: „Dumneavoastră, care sunteți cam jumătate evreu, aprobați tot ce fac evreii astăzi în Israel și în lume?”

I-am răspuns clarificând că eu sunt tot cam pe jumătate moldovean, dar în întregime creștin, așa că îi voi răspunde de pe această poziție.

„Un creștin trebuie să-și însușească punctul lui Dumnezeu de vedere în toate lucrurile. Trebuie să citim ce a spus Dumnezeu și să-I dăm întotdeauna dreptate. Lui și numai Lui. Nu evreilor și nici antisioniștilor.

Care este punctul lui Dumnezeu despre Israel? Cine vrea să-l afle nu are decât să citească Vechiul Testament. Este evedent că Dumnezeu a avut probleme majore cu „poporul ales”, că i-a certat acesea și i-a pedepsit crunt.

Trecând în Noul Testament este iar clar și suficient să cite ști despre relația dintre Dumnezeul întrupat și venit „la ai Său” și poporul care se lăuda că-i poartă numele planul în lume. Priviți la zbuciumul din inima evreului Pavel, devenit apostolul Neamurilor și din cauză că au trebuit să-și scuture praful împotriva evreilor încăpățânați și împotrivitori. Recitiți pledoaria finală făcută de Duhul Sfânt în scrisoarea adresată direct și personal celor din poporul ales, epistola către Evrei.

Retrageți-că apoi câțiva pași ca să priviți panoramic și pilduitor plânsul amar de la intrarea lui Mesia în Ierusalim. Puteți face altfel decât El?

Problema Israelului este piatra de temelie a celor ce cred în predestinare. Ea apare încă din primele pagini ale Biblie și rămâne apoi o prezență constantă care permează totul.

Dacă ar fi fost „după fapte” și nu după o decizie neschimbătoare divină n-ar fi trebuit să fie nimiciți Adam și Eva. Ar mai fi putut omenirea să o ia de la capăt după potop, dacă n-ar fi foat încăpățânarea cu care Dumnezeu a vrut să-i continue planul? N-ar fi trebuit “după” libertatea oamenilor să se coboare și să-i nimicească pe toți la turnul Babel în loc să se limiteze doar să le încurce limbile? Ar mai fi lucrat El apoi prin păcătoșii Avraam, Isaac și Iacov? Aduceți-vă aminte că Moise, care știa multe din descoperirile primite în zilele petrecute cu Dumnezeu pe Sinai, a ‘tiu să pledeze pentru Israel NU îi virtutea meritelor lor, ci în virtutea onoarei cu care Dumnezeu Își duce planurile predestinate la îndeplinire:

„M-am aruncat cu faţa la pământ înaintea Domnului: patruzeci de zile și patruzeci de nopţi m-am aruncat cu faţa la pământ, pentru că Domnul spusese că vrea să vă nimicească.
M-am rugat Domnului și am zis: ‘Stăpâne Doamne, nu nimici pe poporul Tău, moștenirea Ta pe care ai răscumpărat-o în mărimea Ta, pe care ai scos-o din Egipt prin mâna Ta cea puternică.
Adu-ţi aminte de robii tăi: Avraam, Isaac și Iacov. Nu căuta la îndărătnicia acestui popor, la răutatea lui și la păcatul lui, ca nu cumva ţara din care ne-ai scos să zică: «Pentru că Domnul n-avea putere să-i ducă în ţara pe care le-o făgăduise și pentru că-i ura, de aceea i-a scos ca să-i omoare în pustie.»
Totuși ei sunt poporul Tău și moștenirea Ta pe care ai scos-o din Egipt cu mâna Ta cea puternică și cu braţul Tău cel întins.’ (Deuteronomul 9:25-29)

Vă îndemn să citiți și clarificarea profetică pe care o face Dumnezeu în Ezechiel 36:17-34

Meritau evreii să fie scoși din Egipt? Meritau să li se dea prin decret divin țara promisă? Meritau generațiile din cartea judecătorilor, când fiecare evreu făcea ce i se părea bun în ochii lui” (un alt fel de a spune că trăiau după cum îi tăia capul) ?

A meritat vreunul din împărații lui Israel, începând cu curvarul criminal David și sfârșind cu teribilul Manase, să fie iertați și să martorii lui Dumnezeu în lume? În toate acestea însă evreii au continuat mereu să fie „Israelul lui Dumnezeu“ (Galateni 6:16).

Citiți mesajele purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu în istoria poporului ales, profeții și veți vedea că nimeni n-a „meritat’ vreodată harul divin. Aceeași măsură de har este aplicată și celor care sunt astăzi copii ai lui Dumnezeu.

„El ne-a înviat împreună și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus.
Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.
Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. (Efeseni 2:6-9)

Au meritat evreii pedepsiți în Babilon decretul de repatriere dat de Cir persanul? Au meritat evreii de după Babilon să-L primească “pe Cel ce fusese rânduit pentru ei”?

A meritat vreunul din cei doisprezece, care l-au părăsit pe Isus în ceasul încercării, să-i mai fie apoi “ucenici” și mai ales „apostoli-ambasadori” până la capătul pământului?

Priviți apoi la istoria urmașilor apostolilor. Merită religiozitatea apostată, prevestită de Isus Christos în scrisorile trimise celor șapte biserici din cartea Apocalipsei, să primească răsplătirile deja pregătite în slavă?

Ajungând după toată această incursiune în istorie la noi, creștinii de azi, putem spune cu mâna pe piept că merităm să fim tratați cu harul nespus de mare al lui Dumnezeu? Meriți tu? Merit eu?

Tot așa stau lucrurile și cu Israel.

„Dacă n-ar fi fost Domnul de partea noastră, s-o spună Israel acum”!

Întotdeauna le-a mai lăsat câte o „rămășiță” , cum spune Pavel în Romani 9-11. N-a renunțat de tot la ei pentru că există planul lui și rolul lor predestinat, dar asta nu-i face să scape fără focul curățitor care-i așteaptă:

„Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu și asupra omului care îmi este tovarăș!”, zice Domnul oștirilor. „Lovește pe păstor și se vor risipi oile! Și Îmi voi întoarce mâna spre cei mici.
În toată ţara”, zice Domnul, „două treimi vor fi nimicite, vor pieri, iar cealaltă treime va rămâne.
Dar treimea aceasta din urmă o voi pune în foc și o voi curăţi cum se curăţește argintul, o voi lămuri cum se lămurește aurul. Ei vor chema Numele Meu și îi voi asculta; Eu voi zice: ‘Acesta este poporul Meu!’ Și ei vor zice: ‘Domnul este Dumnezeul meu!’” (Zaharia 13:7- 9. ).

(Citiți pentru clarificare mica Apocalipsă din Zaharia, capitolele 12-14)

Bucuria mea este că la întrebarea „A lepădat Domnul pe poporul Lui?” nu se poate răspunde decât cu un răspicat „Nicidecum!” Asta ne umple de bucurie că El se va purta la fel și cu fiecare dintre noi, copiii lui din biserică!

Concluzie:

Pe Israel îl respectăm ca pe instrumentul ales de Dumnezeu în planurile pe care le are El cu ei și cu lumea întreagă. Pe fiecare evreu în parte însă îl va judeca și-l judecă deja Dumnezeu. Noi, ceilalți, ne dăm doar cu părerea, de pe margine, iubindu-i și pedepsindu-i tot așa cum o face Dumnezeu.

Trebuie nepărat să ne însușim “punctul Lui de vedere”. El perseverează în împlinirea planurilor Sale și-i răsplătește pe cei ce oglindesc ceva din “perseverența Lui”. Se numește “perseverența sfinților”.

+++++

https://fb.watch/CvYmgzeHt7/

Categories: Articole de interes general, Studiu biblic, Teologice

Tags: Daniel Branzai