O „critică”a mai marilor noștri …

Motto:

Predestinarea înseamnă nu doar ceea ce suntem, ci mai ales spre ce ne îndreptăm. Nu există destin fără destinație!

Mi-a fost trimisă spre delectare și evaluare o carte cu totul și cu totul remarcabilă. Este scrisă de doi dintre românii pe care-i respect mult în generația actuală. Mi-ar fi plăcut să-i cunosc și personal, dar, pentru că … destinul a vrut altfel, mă bucur că am avut acum privilegiul de a le citi „spovedaniile“ despre un subiect care-i preocupă și ar trebui să ne preocupe pe fiecare dintre noi. Este o carte absolut necesară în peisajul românesc și o oglindă a sufletului acestui neam mioritic.

Amândoi corifei ai scrisului românesc par a fi la sfârșit de drum literar (mai ales Andrei Pleșu), iar această carte are aroma unui testament.

(citat)

Ca prima reacție după citirea cărții pot să spun că există o mare diferență între cei doi. Amândoi încearcă să rezolve problema unei relații dintre ființa umană și o realitate care o deternimă să evolueze pe o anumită traiectorie. Este clar că primul, Gabriel Liiceanu, încearcă să identifice această realitate modelatoare în circumstanțele vieții și în aducerea ideii de Dumnezeu din transcendent în interiorul ființei umane, într-o identitate colectivă, un fel de moștenire transumană acumulată de-a lingul evoluției societății. Identitatea astfel dobândită are și niște elemente caracteristice individuale, născute din lecturi și întâlniri cu oameni. Esența realității, a forței care-l determină să fie, ceea ce-l predestinează (cum și-au propus cei doi să spună) esteîn interiorul adânc al propriei ființe.

Această esență poate fi interpretată în două feluri. În primul rând, așa cum o identifică Andrei Pleșu poate fi o dovadă de ateism, o moștenire a celor șaptezeci de ani de educație materialist dialectică prin care a trecut sufletul românesc în ultimul secol.

În al doilea rând, această esență ar putea fi o dovadă de panteism camuflat, de plasarea lui Dumnezeu în adâncul ființei umane care comunică cumva tainic cu sufletul colectiv al umanității. Toți suntem dumnezei și dumnezeu este în toți, iar căutările noastre ar trebui să se termine cu descoperirea de sine în ansamblul existenței noastre colective.

În ceea ce-l privește pe Andrei Pleșu, el preferă să-l lase pe Dumnezeu să fie dincolo de ființa umană și este foarte sceptic în privința unei depline cunoașteri. El privește viața drept o continuă căutare. Nu-mi permit să-l categorisesc pe domnul Plețu. Îmi place să cred că este un creștin veritabil, dar vreau să sugerez două lucruri.

În primul rând, îl văd ca moștenitor al sufletului ortodox român, care este o alterare a creștinismului la întâlnirea cu gnosticismul grec din care s-a făurit acest tărâm al tainelor. În plus, domnul Pleșu adaugă interacțiunile personale cu filosofiile și eligiile orientale, care sunt toate „religii ale tainei“ unde omul „caută“ și dumnezeu „se lasă găsit“ în măsura în care își dorește el lucrul acesta.

În al doilea rând, se prea poate ca Andrei Pleșu să fii intuit filonul adevărat al revelației care spune că Dumnezeu poate fi cunoscut, dar mintea umană trebuie să îngenunchieze întotdeauna în fața infinitului, pe care spune Solomon că „nu-l putem pătrunde“:

„Orice lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.“ (Eclesiastul 3:11)

Pentru Andrei Pleșu, Dumnezeu există obiectiv, ne determină, ne lasă să-L descoperim și să ne înțelegem pe noi înșine în măsura în care-L descoperim pe El și, în același timp, ne cheam la o călătorie eternă mai aproape, mai aproape, mai intens înspre natura Lui divină. Aceasta are un suport scriptural, pentru că Dumnezeu va rămâne pururi Creatorul de deasupta ființei create și a tuturor lucrurilor din creație:

„Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă“ (1 Regi 8:27).

Biblia ne spune că atunci când vom ieși din găoacea acestei lumi, din coaja de nucă a acestei existențe, Îl vom cunoaște mai bine pe Dumnezeu, dar niciodată nu-L vom cunoaște „în întregime“. Apostolul Pavel folosește o afirmație care aparent mă contrazice dacă este interpretată plat de rudimentarismul neoprotestant:

„Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte, dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin“ (1 Corinteni 13:12).

Pavel nu vrea să ne spună că vom ajunge „ca Dumnezeu“ în dimensiunile Lui necreate, funcționând pe același palier cu El, ci doar că vom intra în contact cu esența dumnezeirii în aspectul calitativ, nu cantitativ al cunoașterii. Dumnezeu rămâne și va rămâne întotdeauna acoperit în vălurile, în faldurile ființei Lui pe care le dă la o parte doar în măsura în care vrea, pentru a se acoperi apoi sub alte văluri, infinit superioare. Esența vieții veșnice este această aventură nesfârșită a cunoașterii lui Dumnezeu:

„Tată, asosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cumI-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu. Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu. (Ioan 17:3).

Apostolul Ioan ne spune că Dumnezeu ne dă El însuși dimensiunea aceasta a căutării pe care o identifică cu esența existenței. Ea va continua dincolo de moarte, în sferele eternității, dar poate și trebuie să înceapă încă de pe acum. Ea măsoară creșterea noastră în devenire printr-o creștere și maturizare spre desăvârșirea umană.

+++

Nu pot decât să constat că cei doi dialoghează mai mult în jurul ideii de cunoaștere de sine, de identificare a motorului care ne împinge înainte.

Dacă este vorba despre însă un destin, de o entitate din afara ființei nostre care să ne ajute să ne dezvoltăm ceea ce este deja în noi înșine, eu sugerez cu smerenie că direcția acestei discuții este greșită.

Când vorbim despre un determinant din afara ființei noastre s-ar cuveni să căutăm să vedem cine este acel „cineva“, ce planuri are el cu ființa noastră și care este locul în care vrea el în final să ne ducă.

Ideea de destin este legată intrinsec de ideea de destinație. Dacă suntem „mânați de la spate“ de cineva sau de ceva se cade să ne intereseze spre ce loc suntem îndreptați cu de-a sila, care sunt intențiile acestui destin.

Pentru Liiceanu acest destin este „cunoaște-te pe tine însuți” în identificarea cu filonul umanității dintotdeauna.

Pentru Pleșu acest destin este cu totul altceva, ceva care sparge limitele existenței umane și deschide poarta unor împliniri înscrise deja în stadiul de mugur în adâncul ființei noastre.

Este clar și evident că există dimensiuni caracteristice fiecăruia dintre noi care ne-au fost impuse din afara noastră, niște „date ale personalității“ predeterminate. Nimeni nu ne-a întrebat cine să ne fie părinții, când să ne naștem, în ce timp și în ce țară, ce înălțime să avem și în ce limbă să gândim.

Tot în acest „dat” este și eternitatea așezată în noi ca o melancolie după ceva ce n-am fost încă niciodată.

Categories: Amintiri, Articole de interes general, Raspunsuri la intrebari, Studiu biblic, Teologice