Veniţi la Mine, toţi cei care sunteţi trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi înviora! – Matei 11:28

Valoarea vieţii în creaţia poetică

Înainte cu 451 de ani s-a născut poetul englez William Shakespeare, şi despre opera lui s-au scris numeroase articole. Scriitorul francez Alexandre Dumas a spus odată despre el că după Dumnezeu Shakespeare a creat cel mai mult. Ceea ce este extrem de bine privit de oameni, la Dumnezeu e considerat ceva prostesc. Lumea lui Shakespeare e nelegiuită şi deci şi absurdă, fără sens: oamenii se nasc, se împleticesc puţin de colo-colo şi apoi mor.

Din gura lui „Hamlet”, atunci când i s-a comunicat moartea soţiei, a izbucnit: „Afară, luminiţă! Viaţa este doar o umbră rătăcitoare, un biet comedian, care îşi dă ifose puţintel timp pe scenă şi apoi nu se mai face auzit; e un basm, povestit de un nebun plin de furie, care nu înseamnă nimic”.

Această nimicnicie a vieţii a influenţat foarte puternic lumea teatrului. În mod asemănător se pronunţă banditul Franz Moor într-o piesă de Schiller: „Omul ia fiinţă din noroi, stă un timp în noroi, face noroi şi fermentează iarăşi în noroi, până ce în final noroiul se lipeşte ca murdărie de tălpile stră-strănepotului său”.

Noi înşine nu găsim niciun sens al vieţii, şi de aceea a spus Isus:

„Eu am venit ca ele să aibă viaţă şi s-o aibă din abundenţă” (Ioan 10:10).

Isus este viaţa în persoană, e Creatorul vieţii noastre, şi nimeni altcineva nu dă sens vieţii noastre. Aşa cum arată citatele de mai sus, fără Isus ne pierdem în neant şi „ne petrecem anii ca un sunet” (Psalmul 90:9).

Niciun întemeietor de religie, niciun profesor nu putea să aducă o viaţă adevărată, împlinită, care să ţâşnească până în eternitate. Numai Isus putea face aceasta.

Categories: Studiu biblic