O interesantă observație din literatura franceză (și nu numai):

„Am auzit de un om care a încetat să mai creadă într-un Dumnezeu, bun, drept și iubitor, dar, ciudat și semnificativ totodată, această nouă convingere a lui nu l-a făcut să fie mai bun, mai drept și mai iubitor el însuși. Omul nostru nu s-a apucat să „suplinească“ el însuși absența lui Dumnezeu din univers. Dimpotrivă! A devenit mai rău, mai răpăreț, mai imoral și mai egoist ca înainte, parcă ținând cu tot dinadinsul să se depărteze de natura Dumnezeului de care s-a declarat nemulțumit.

Cum se explică aceasta? Cum se face că, fără excepție, o persoană sau o societate care se leapădă de Dumnezeu se străduiește apoi din răsputeri să devină opusul Lui, dovedindu-i „necesitatea“ de a exista tocmai prin incapacitatea lor de a fi buni, drepți și iubitori în absența Lui?“

Categories: Maxime si cugetari

Tags: Daniel Branzai