Carantina, protecție sau plictiseală?

Termenul „carantină“ vine de la numărul 40 din limba italiană a secolului XVII (quarantina ‘forty days’).  A fost perioada de 40 de zile cât au trebuit să stea pe o corabie cei bănuiți de boala care se transformase într-o epidemie. Practica este însă mult, mult main veche, cu rădăcini în instrucțiunile sanitare date de Iehova color din Israel.

Dumnezeu nu le-a vorbit despre virusuri, bacteria sau microbi, dar le-a poruncit să-i izoleze pe cei infectați. Prima referință este în Levitic 13:4-6

Dacă pe pielea trupului va fi o pată albă care nu se arată mai adâncă decât pielea şi dacă părul nu s-a făcut alb, preotul să închidă şapte zile pe cel cu rana. A şaptea zi, preotul să-l cerceteze iarăşi. Dacă i se pare că rana a stat pe loc şi nu s-a întins pe piele, preotul să-l închidă a doua oară încă şapte zile“

„Cel ce se curăţeşte trebuie să-şi spele hainele, să-şi radă tot părul şi să se scalde în apă şi va fi curat. Apoi va putea să intre în tabără, dar să rămână şapte zile afară din cort.“ (Lev. 14:8).

Alte texte din Biblie care vorbesc despre carantina celui infectat sunt 2 Regi 15:5; Numeri 5:8; Numeri 31:19; Luca 17:12; Levitic 15:19; Numeri 31:11-20; Deut. 23:10-11; 2 Reggi 7:3; 2 Cronici 26:21. „Scurgerile“ care-l făceau pe cineva suspect începeau cu un simplu guturai …

O altă practică legată de sănătate a fost spălarea „în apă curgătoare“. Asta nu a însemnat spălarea într-un izvor, râu sau pârâu, ci turnarea apei dintr-un vas peste locul respectiv, nu cufundarea într-un vas. În limbajul evreilor, apa stătătoare (într-un vas sau într-o depresiune geografică) s-a numit „moartă“, în contrast cu apa curgătoare numită de ei „apă vie“ (izvor, râu, pârâu, etc.). Practicat azi de toți medicii, procedeul a fost „redescoperit“ relativ recent, când medicii au observat că spălarea în același lighean a dus la moartea unei foarte mari mulțimi de femei care nășteau. Ei le contaminau una de la alta cu infecții necruțătoare (vezi articolul de mai jos).

De unde au știut evreii de acest pericol? N-au știut nimic! Dar au avut instrucțiile primite din partea unui Dumnezeu care știa! Lor le-a fost cerut doar să creadă și să asculte. Așa cum ni se cere și nouă în multe alte lucruri astăzi.

Este simplu ce făceau cei din tabără cât era pus unul în carantină: așteptau! Dar ce făcea oare cel ce era pus în separare, izolat de ceilalți? Ce am putea face noi când suntem forțați să ne izolăm acasă în zilele acestea de coronavirus?

  1. Izolarea poate fi distrugătoare, dar nu este obligatoriu să fie așa !
    În pușcării există o pușcărie a pușcăriei numită „celula singurătății“. Este o cameră de tortură. Chinurile sufletului pot fi mult mai greu de suportat decât chinurile trupului. Unii au simțit că înnebunesc acolo. Alții au trăit însă zile de exaltare, ca apostolul Ioan când a fost izolat pe insula Patmos.
    Izolarea poate fi fertilă. Nicolae Mondoveanu a scris sute de cântări în închisoare. Richard Wurmbrand a scris câteva mii de poezii și predici pe care le-a publicat apoi ajutat de memoria lui fenomenală. Nu spun că toți ar trebui să scriem cărți, însă putem măcar citi ceva bun. Când ai citit ultima carte? Nu spune că nu-ți place. Ca și cu mâncarea, pofta vine … citind.
  2. Izolarea poate fi o redescoperire a priorităților și o reașezare pe calea cea bună.
    Cineva a scris că Dumnezeu ne așează câteodată pe pat în poziția orizontală pentru că de acolo se vede cel mai bine cerul. Veacul modern ne-a îmbolnăvit de activism și agitație. Pur și simplu nu mai avem timp de nimic! Toate aparatele casnice au fost făcute ca să ne dea mai mult timp liber, dar parcă este invers. Cei de la țară și săracii orașelor au mult mai mult timp decât noi, robii tehnologiilor de la oraș. O carantină care ne interzice activismul și ne dă un concediu obligatoriu, ca cea pe care o trim mulți dintre noi azi, poate fi o binecuvântare ascunsă trimisă de Dumnezeu, un fel de frână sau o pană de motor care ne oprește temporar pe marginea șoșelei. Putem admira peisajul, putem privi în jur. Nu mai suntem obligați să stăm înțepeniți cu privirea prin parbriz spre dumul plicticos dinainte.
    Un bărbat poate redescoperi farmecul soției sale și plăcerea de a se juca cu copiii. O femeie poate redescoperi căldura căminului și bucuria zilelor petrecute împreună cu cei dragi. Copiii își pot redescoperi părinții și pot observa în ei prieteni mult mai înzestrați decât prietenii din gașca de la școală.
    Împreună, am putea redescoperi că Biserica începe întotdeauna de la noi din casă și că ceea ce suntem acasă este mult mai important decât măștile de respectabilitate pe care ni le punem când intrăm în casele de rugăciune. Am putea drege împreună altarul rugăciunilor.
  3. Izolarea din carantină poate fi o poartă deschisă spre părtășia cu Dumnezeu.
    Când e ultima oară când i-ai spus lui Dumnezeu: „Te iubesc!“ Când a fost ultima dată când ai simțit cum te-a luat literalmente „de mână“? Din păcate, pentru mulți dintre noi, membrii familiei vin „la pachet“ împreună cu tot ceea ce înseamnă familie, iar Dumnezeu vine tot „la pachet“ împreună cu tot ceea ce înseamnă Biserică. S-ar putea ca izolarea să te reobișnuiască cu intrarea în „cămăruța ta“ (care la evrei era cămara cu alimente, singurul loc de singurătate pe atunci). Paradoxul cerut de Domnul Isus este să intri acolo nu ca să te îngrași, ispitit de pofta de ceea ce ai în jur, ci ca să uiți de poftele trupului și să te hrănești cu cele necesare sufletului.
    Un evanghelic exilat pentru credința lui a declarat: „Aruncați-mă oriunde vreți, în orice loc pustiu. Dacă pot să citesc în Biblie și să îngenunchez sunt „acasă“.
  4. Izolarea poate însemna ieșirea din egoism.
    Când nu mai putem merge oriunde am vrea, prima reacție este să ne gândim la noi și să ne plângem de milă. A doua reacție ar trebui însă să fie mijlocirea pentru cei ce nu se pot izola de epidemie, ci sunt obligați de împrejurări să stea acolo unde este pericolul mai mare. Medicii, personalul medical, lucrătorii în comerț sau din serviciile publice de transport și supraveghere nu au „privilegiul“ de a sta departe de pericol. Oricare dintre aceștia ar schimba într-o clipă poziția lor cu a ta. Ce zici? Te-ai duce în locul lor?  Dacă te vei gândi puțin vei face ca mine și vei mijloci cu recunoștință pentru ei.
    Dacă nu poți sluji altora în locuri publice, încearcă să ajujești celor cu care trăiești în aceeași casă. Un „egoist“ italian a spus: „M-au pus în izolare cu nevastă-mea. Am rezistat doar două zile și am ieșit afară, spunându-mi că este mai bine să mor eu decât s-o omor pe ea!“
  5. Dacă ar fi să adaugi și tu încă un avantaj al izolării, pe care l-ai alege? Scrie și tu la rubrica de comentarii de mai jos. S-ar putea să le dai un sfat bun unora care nu știu ce să facă în aceste zile.

 

+++

Ignaz Semmelweis sau importanța spălatului pe mîini

A te spăla pe mîini poate părea, astăzi, un gest banal, dar importanța acestui obicei a fost descoperită mult mai de curînd decît s-ar crede.

Pînă în urmă cu doar cîteva generații chiar și simpla aducere pe lume a unui copil se putea transforma într-o condamnare la moarte, una dintre cele mai temute afecțiuni fiind febra puerperală.(i) Apărea din senin, de obicei în a doua zi după naștere, și lovea fără discriminare de vîrstă sau de clasă socială. Fără niciun motiv aparent, femeile afectate începeau să sufere de dureri abdominale puternice și făceau febră mare, o treime din cazuri dovedindu-se fatale.

Și mai grave erau situațiile în care febra puerperală căpăta un caracter epidemic. În locul unor cazuri izolate, dintr-o dată medicii erau puși în fața unui val de îmbolnăviri ce cuprindea brusc cîte un spital, un oraș sau o întreagă regiune, molima perpetuîndu-se apoi pentru luni de zile sau chiar pe durata mai multor ani. Epidemiile înregistrate la Hôtel-Dieu din Paris între 1745 și 1746, British Lying-In Hospital din Londra în 1760 sau în Aberdeen între 1789 și 1792 sînt doar cîteva exemple, în toate aceste instanțe mortalitatea urcînd pînă la 70-80% din cazuri.(ii) Nici măcar variola sau ciuma nu erau atît de ucigătoare…

Oare din ce cauză se produce febra puerperală? De ce nu toate nașterile sînt afectate? Este contagioasă sau nu? Tot atîtea mistere care au preocupat doctorii de-a lungul timpului, tot atîtea întrebări la care au încercat să răspundă pe parcursul a două secole nenumăratele cărți și articole din revistele medicale ce abordau acest subiect. Pînă la urmă cheia descifrării enigmei va apărea din întîmplare.

În 1784, la inițiativa împăratului Iosef al II-lea, se inaugura Spitalul General din Viena, instituție bine-cunoscută și astăzi sub prescurtarea AKH (Allgemeines Krankenhaus). Spitalului propriu-zis îi erau atașate un orfelinat, un azil de boli mintale și o clinică de obstetrică, cea mai mare din lume la acea dată. Aici va începe să lucreze în 1846 Ignaz Semmelweis, un tînăr medic maghiar de origine germană.

Sub conducerea primului director, Johann Lucas Boër, clinica de obstetrică practicase o abordare foarte conservatoare în ceea ce privește intervențiile chirurgicale, folosirea forcepsului sau a altor instrumente fiind descurajată, totuși, odată cu instalarea la conducere a succesorului său, Johann Klein, lucrurile se modificaseră radical. Schimbarea de politică fusese însoțită și de o surprinzătoare creștere a deceselor cauzate de febra puerperală: de la 0,84% în 1822, ultimul an în care se aflase la conducere Boër, la 7,8% un an mai tîrziu.(iii) Și mai ingrijorător, departe de a fi o fluctuație statistică, această rată imensă a deceselor se va perpetua timp de ani întregi, într-un contrast marcant cu perioada anterioară directoratului lui Klein.

La fel ca în zilele noastre, AKH îndeplinea și rolul de spital universitar, iar clinica de obstetrică pregătea atît studenții la medicină cît și moașele. Începînd din toamna anului 1840, cele doua secții în care era împărțită clinica au căpătat roluri distincte, prima fiind rezervată exclusiv studenților, iar cea de-a doua moașelor. Separarea a pus în evidență un aspect neașteptat: la același număr de internări, numărul îmbolnăvirilor și deceselor produse de febra puerperală era de 2-3 ori mai mic în cea de-a doua secție în raport cu prima!

O astfel de diferență flagrantă era greu de ignorat, așa că, intrigat, Semmelweis încercă să descifreze misterul.

Curînd deveni evident că singurul element ce deosebea o secție de cealălaltă era alcătuirea corpului medical. Dar cum ar fi putut să influențeze în rău prezența studenților la medicină? În martie 1847 un nefericit accident va sugera răspunsul.

Profesorul Jakob Kolletschka preda medicina legală la AKH și deseori efectua autopsii împreună cu studenții. În cursul unei astfel de operații, din greșeală unul dintre studenți îl înțepă în deget cu bisturiul folosit la disecție. Peste puțin timp mîna începu să i se umfle, apoi inflamația se extinse rapid, iar medicul muri de septicemie în doar cîteva zile. Autopsia va arăta că profesorul suferise leziuni extrem de asemănătoare celor înregistrate în cazurile de febră puerperală.

Moartea lui Kolletschka, un om pe care îl respecta enorm, lăsă o impresie profundă asupra lui Semmelweis:

În starea de agitație în care mă aflam pe atunci, mi-a venit în minte cu o irezistibilă claritate ideea că boala care l-a ucis pe Kolletschka era identică cu cea pe care o văzusem în atîtea sute de cazuri de decese din clinica de obstetrică. Femeile muriseră tot de flebită, limfangită, peritonită, pleurită, meningită și, la fel, uneori apăruseră metastaze.

Zi și noapte eram obsedat de boala lui Kolletschka și, din ce în ce mai convins că aceasta era identică cu cea care omora atît de multe femei internate în clinică.(iv)

Cum doar studenții la medicină participau la disecții, devenea acum clar de ce prima secție înregistra o mortalitate de trei ori mai mare decît cea de-a doua. Este adevărat că atît aceștia cît și medicii erau obligați să se spele pe mîini cu apă și săpun înaintea de a examina gravidele, dar, evident, această manevră nu era suficientă pentru a îndepărta “particulele cadaverice” de pe piele, “lucru demonstrat de mirosul de cadavru ce persista pe mîini […] după spălare“.(v)

În încercarea de a găsi un agent chimic capabil să inactiveze “particulele cadaverice” Semmelweis va recurge întîi la apa clorinată – cunoscută pentru capacitatea ei de a neutraliza mirosul de cadavru, apoi la hipocloritul de calciu, insistînd ca toți studenții să se spele pe mîini cu această soluție înainte de a consulta pacientele.

Rezultatele nu întîrziară să apară. Dacă în 1846, înainte de introducerea dezinfectării cu clor, își pierduseră viața 11,4% dintre gravidele internate în secția întîi, în 1848 mortalitatea va scădea de zece ori, la doar 1,27%, ajungînd pentru prima dată mai mică decît cea înregistrată în secția a doua!(vi)

Descoperirea lui Semmelweis fu primită cu interes, dar și cu mult scepticism. Nimeni nu-i contesta remarcabila scădere a numărului deceselor, dar, în același timp, teoria sa cu privire la cauzele febrei puerperale era departe de a convinge lumea medicală și nu va reuși să cîștige mulți adepți.

Astăzi Ignaz Semmelweis este privit de obicei drept “Salvatorul mamelor“; un geniu neînțeles ale cărui idei și-au depășit epoca, un precursor al teoriei microbiene a bolilor, un reformator inspirat ce s-a lovit de conservatorismul și obtuzitatea colegilor săi. A căpătat această aură romantică după tragica sa moarte într-un azil de boli mintale și o intensă propagandă în cheie naționalistă,(vii) dar în realitate lucrurile sînt cu mult mai nuanțate.

În primul rînd, ideea că febra puerperală este contagioasă nu-i aparține. Doctorul scoțian Alexander Gordon făcuse deja această deducție în urma epidemiei din Aberdeen de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și își publicase descoperirile într-o carte apărută la Londra în 1795.(viii) Jumătate de secol mai tîrziu, la aceeași concluzie ajunsese și medicul american Oliver Wendell Holmes, acesta propunînd o serie întreagă de măsuri de igienă capabile să prevină transmiterea bolii.(ix)

Principalele obiecții cu privire la teoria lui Semmelweis vizau nu atît aspectele practice, precum necesitatea menținerii unei igiene riguroase și, eventual, a folosirii unor dezinfectanți, ci ipotezele pe care le avansa pentru a explica declanșarea febrei puerperale. Pînă la urmă, ideile unora dintre oponenții săi se vor dovedi mai apropiate de realitate decît ale lui…

Noutatea adusă de medicul maghiar consta în atribuirea unei cauze unice tuturor cazurilor de febră puerperală, boala fiind văzută drept rezultatul unei contaminări cu materie organică în putrefacție. Deși ideile lui Semmelweis vor ajunge să fie folosite drept argumente în favoarea teoriei germenilor, paradoxal, el a respins constant această posibilitate, insistînd că maladia se produce printr-un fel de otrăvire a sîngelui cu particule nevii. Prin contrast, tocmai unul dintre pricipalii săi critici, doctorul Carl Braun, va susține ipoteza infectării pacientelor de către bacteriile ce plutesc în aer!(x)

Din păcate, Ignaz Semmelweis nu avea nici rigoarea și nici perseverența lui Pasteur. În loc de a încerca să răspundă prin rezultatele unor experimente bine concepute la obiecțiile ridicate de alți cercetători, el s-a îndepărtat de prietenii și susținătorii săi, a publicat foarte puțin și, pe fondul unei instabilități psihice din ce în ce mai pronunțate, a început să privească toate criticile drept atacuri personale. Pînă la urmă, își va sfîrși zilele într-un spital de psihiatrie, la doar 47 de ani…

Curînd, stindardul luptei împotriva înfecțiilor chirurgicale va fi preluat de Joseph Lister, chirurg la Infirmeria Regală din Glasgow, cel care va introduce asepsia în practica medicală, un pionier în sterilizarea instrumentarului medical și al curățării temeinice a tuturor plăgilor.

Chiar și în prezent, cu toate antibioticele și tratamentele de care dispunem, menținerea unei igiene riguroase este esențială atît în spitale cît și în viața de zi cu zi, mai ales în mijlocul unor epidemii ca cea de acum.

NOTE_________________

i – Din latinescul puer = băiat.

ii – Hallett, C. (2005). The attempt to understand puerperal fever in the eighteenth and early nineteenth centuries: the influence of inflammation theory. Medical history49(1), 1–28.

iii – Sinclair, W. J. (1909). Semmelweis, his life and his doctrine, a chapter in the history of medicine. Manchester: At the University Press.

iv – ibid., p. 49

v – ibid., p. 50

vi – ibid., p. 51

vii – Un bun exemplu este broșura publicată la Budapesta cu puțin înainte de începerea celui de-al doilea război mondial: Korbuly, G. (1938). Semmelweis, le sauveur des mères [Broșură]. Budapest: Societé de la Nouvelle Revue de Hongrie.

viii – Gordon, A. (1795). Treatise on the Epidemic Puerperal Fever of Aberdeen. London: G. G. and J. Robinson.

ix – Holmes, O. W. (1843). The Contagiousness of Puerperal Fever [Broșură].

x – Carter, K. C. (1985). Ignaz Semmelweis, Carl Mayrhofer, and the rise of germ theory. Medical history29(1), 33–53.

 

 

 

 



Categories: Articole de interes general

Tags:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: