Mica glaciațiune (1300 – 1850) – un secret cu multe consecințe

(preluat pentru o mai mare vizibilitate de aici)

Până la jumătatea sec. al XIX-lea, vinul a fost mai mult decât un lux, a fost o necesitate, mai ales în orașe, unde era greu de găsit apă curată de băut. Pentru că proprietățile apei fierte de a distruge germeni nu fuseseră încă descoperite, singura soluție era să adaugi alcool în apa de băut, adică să torni pe gât vin sau bere în loc de apă plată și impură.

+++

Criza globală și răzvrătirea naturii. Ce se câștigă atunci când ceva se pierde?

Constantin Crânganu iunie 14, 2019

Now is the winter of our discontent…

Shakespeare, Richard al III-lea, cca 1595

The life of man [is] … poor, nasty, brutish, and short

Thomas Hobbes, Leviathan, 1651

Judecând fie și numai după motto-urile alese, criza globală despre care voiesc a scrie în acest articol nu se referă direct la societatea contemporană. Am împrumutat sintagma respectivă din titlul unui op de referință, publicat în 2014 de profesorul britanic Geoffrey Parker: Global Crisis: War, Climate Change and Catastrophe in the Seventeenth Century. „Răzvrătirea naturii” este invocată de jurnalistul german Philipp Blom într-o carte recent tradusă în engleză (februarie 2019): Nature’ Mutiny: How the Little Ice Age of the Long Seventeenth Century Transformed the West and Shaped the Present (i) . În fine, ultima parte a titlului meu este o răsucire a unei afirmații făcute de H. R. Patapievici în volumul Omul recent – O critică a modernității din perspectiva întrebării „Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?”, (Ed. Humanitas, 2001).

Ce au în comun primele două cărți menționate mai sus? Ele descriu, cu nivele diferite de erudiție, perioada 1300 – 1850, numită de climatologi Little Ice Age (LIA) sau Mica Glaciație, iar de istorici (d. ex., Hugh Trevor-Roper, 1959) – perioada crizei generale, axate pe evenimentele militare, religioase, politice, sociale, economice, culturale ș.a., dominante în secolele al XVI-lea și al XVII-lea.

Mica Glaciație a urmat imediat unei perioade de încălzire globală (Medieval Climatic Optimum), care a durat cca 300 ani (cca. 1000 – cca. 1300), când, de exemplu vikingii au traversat Atlanticul de Nord și au stabilit așezări înfloritoare în Groenlanda, în Anglia creștea viața de vie, iar în vestul și centrul Europei s-au construit cele mai importante catedrale.

Din cauze naturale multiple (diminuarea activității solare, creșterea și intensificarea erupțiilor vulcanice, perturbații în circulația curenților oceanici, influențele ciclurilor Milanković), planeta noastră a suferit o reducere a temperaturilor medii globale cu 2°C începând din anul 1300. Pe măsură ce temperaturile scădeau, curenții oceanici au fost afectați, salinitatea apei marine a fost modificată, tipurile de condensare oceanică s-au schimbat, calotele polare și ghețarii continentali au început să crească rapid și să avanseze către latitudini mici, sistemele climatice din perioada încălzirii medievale (sec. XI – XIV) au fost dereglate. Mica Glaciație a fost un eveniment global, cu manifestări mai evidente în emisfera nordică, unde trăia cca. 99% din populație.

Scăderea temperaturii globale cu 2°C a generat o lungă succesiune de evenimente brutale și extreme: furtuni violente, perioade interminabile de ploi reci, veri cu secete devastatoare, iar pe deasupra, friguri feroce și înghețuri persistente. Perioadele de creștere a recoltelor s-au redus în medie cu trei săptămâni, asta însemnând fie o coacere întârziată, fie lipsa totală a coacerii. La nivelul Europei, s-a instalat o criză alimentară pe termen lung și pe teritorii vaste. Lipsa frecventă a recoltelor (cerealele putrezind pe câmp sau fiind distruse de grindină) și multiple perioade de secetă au produs o diminuare dramatică a resurselor de hrană disponibile. Penuria alimentară a condus la foamete prelungită, căreia i s-au asociat epidemii și, în final, un număr incredibil de victime, de ordinul zecilor sau sutelor de milioane.

În sec. al XVI-lea, când Mica Glaciație începuse să se manifeste cel mai brutal, Europa nu se baza pe comerțul inter-țări și pe industrie, ci doar pe agricultura locală de subzistență, producătoare în special de cereale: grâu, orz, secară și ovăz, la care se mai adăugau vinul, berea (consumând cereale) și măslinele (în regiunile mediteraneene). Fructele proaspete și legumele erau disponibile numai în sezon. Peștele maritim se consuma doar în zonele litorale. Carnea era prea scumpă pentru majoritatea europenilor ca hrană regulată, iar vânătoarea era un privilegiu apărat cu strășnicie de aristocrație.

Despre clima rece a secolului al XVII-lea există documente care descriu colapsul populației din cauza foametei în perioada Ming (China) și iernile criminale din America de Nord, cu numeroase victime printre coloniștii englezi, francezi și spanioli. Recoltele au fost insuficiente și în India. Imperiul Otoman a suferit unele dintre cela mai devastatoare ierni pe care istoricii le-au înregistrat vreodată. Situații similare sunt raportate și despre Japonia, Malaiezia și Imperiul Aztec.

Profesorul Parker deplânge „miopia” istoricilor, care nu au sesizat că, în secolul al XVII-lea, un episod intens de răcire la nivel global a coincis cu un număr neegalat de revoluții și dezmembrări de state din întreaga lume (inclusiv dinastia Ming în China, Commonwealth-ul Polono-Lituanian și Monarhia Spaniolă), în timp ce alte state s-au apropiat de revoluție (d. ex., imperiile rus și otoman în 1648 și imperiul Mughal, Suedia, Danemarca și Republica Olandeză în anii 1650). În plus, Europa a văzut doar trei ani de pace neîntreruptă în întregul secol al XVII-lea, în timp ce imperiul otoman s-a bucurat de doar zece. Imperiile chineze și Mughal au luptat aproape continuu. În toată emisfera nordică, războiul a devenit normă pentru rezolvarea problemelor interne și internaționale.

În 1569, laguna Veneției a rămas înghețată până în martie, iar în iarna 1572 – 1573, lacul Constanța (Bodensee), dintre Germania și Elveția, a fost acoperit cu o gheață groasă până târziu în primăvară.

În toiul iernii 1622, se putea ajunge pe jos, din Asia în Europa, traversând strâmtoarea Bosfor, înghețată bocnă. În iarna și mai grea a anului 1658, armata suedeză a mărșăluit din Jutland la Copenhaga, traversând strâmtoarea Øresund, înghețată de-a lungul celor 120 km.

Între 1309 și 1814, râul Tamisa a înghețat de peste 23 ori. În cinci situații din acestea, gheața râului a fost suficient de groasă pentru a suporta bâlciuri pe gheață (frost fairs) de-a lungul mai multor zile. De exemplu, în 1683, locuitorii Londrei au putut circula cu trăsuri pe Tamisa și s-au bucurat de spectacole de patinaj, chioșcuri cu tarabe de cumpărături, taverne și chiar bordeluri (ii) (Fig. 1).

Bariere de gheață, extinse pe mulți kilometri, au încercuit Islanda. Porturile insulei au fost blocate, legăturile cu lumea înconjurătoare au fost tăiate. Culturile de cereale au eșuat, oamenii au trebuit să-și schimbe dieta. Împreună cu erupția vulcanului Laki, din 1783, Mica Glaciație a înjumătățit populația Islandei.

Coloniile din Groenlanda, care înfloriseră timp de 300 ani în Perioada Optimă Medievală, au sucombat din cauza foametei: culturile de cereale și animalele nu au mai putut supraviețui iernilor din ce în ce mai dure. Groenlanda a fost practic izolată de restul lumii prin ghețarii care o înconjurau, între 1410 – 1720.

Regele Henric al IV-lea al Franței (1589 – 1610) s-a trezit cu barba înghețată. Păsările înghețau în aer și cădeau moarte pe pământ. Femei și bărbați mureau de hipotermie. Lemnul, principala sursă de căldură, creștea mult mai greu din cauza frigurilor. Vinul îngheța în butoaie și zăpezi groase acopereau părți ale Spaniei. Europa era o lume înghețată.

Iernile nesfârșite și grele au stimulat însă apariția unei noi categorii de artiști, în special flamanzi și olandezi: Pictorii de peisaje hibernale (Figurile 1, 2 și 3), o temă aproape necunoscută până atunci în arta europeană.

Fig. 1. Abraham Hondius (Danielsz), c. 1684, Un târg de iarnă pe Tamisa la Scările Templului (sursa)


Fig. 2. Hendrick Avercamp, 1608, Peisaj de iarnă cu patinatori (sursă)


Fig. 3. Pieter Bruegel cel Bătrân, 1565, Întoarcerea vânătorilor (Sursa)

Iarna teribilă a anului 1595, pictată magistral de Pieter Bruegel cel Bătrân, a fost probabil sursa de inspirație a lui Shakespeare, care își începe marea sa dramă Richard al III-lea,scrisă în același an, cu faimoasa propoziție pe care am ales-o drept motto:

Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat…

Ce s-a pierdut în timpul Micii Glaciații?

Multe zeci, poate sute de milioane de vieți, s-au pierdut din cauza foametei devastatoare, războaielor nemaipomenit de lungi (30 ani, 100 ani) și frecvente, pandemiilor pustiitoare (numai Moartea Neagră, 1347 – 1351, a produs între 70 și 200 milioane morți), secetelor prelungite, frigurilor năprasnice, inundațiilor catastrofale și altor cauze. Nu este întâmplător că exact în mijlocul secolului al XVII-lea, Thomas Hobbes a deplâns în capodopera sa Leviathan viața omului trăitor în vremea Micii Glaciații ca fiind săracă, urâtă, brutală și scurtă.

Franța a fost lovită rău de iernile neîndurătoare și recoltele proaste într-o vreme când țara era teatru de războaie religioase. Numai între 1562 și 1598 de exemplu, circa patru milioane de bărbați și femei francezi au căzut victime războaielor, războaielor civile, inaniției și epidemiilor. Mica Glaciație, prin evenimente climatice extreme, a contribuit decisiv la exacerbarea suferințelor populației. În 1570, râurile din sudul țării (zonele Provence și Languedoc) au înghețat complet. În 1594, portul Marsilia nu a mai fost navigabil din cauza ghețurilor.

Un episod halucinant, povestit de Blom, exemplifică o tragedie inimaginabilă suferită de locuitorii Parisului. În 1590, în timpul sângerosului război cu Liga Catolică, regele protestant al Franței, Henric al IV-lea (cel căruia i-a înghețat barba în somn!) a asediat orașul pentru a-l recuceri. Tactica aleasă a fost înfometarea. Pe 7 mai, armata sa a înconjurat orașul, a incendiat morile de vânt care produceau făină și a blocat străzile prin care se făcea de regulă aprovizionarea piețelor pariziene.

Locuitorii Parisului, care suferiseră deja de gerurile din timpul iernii, îndurau acum o foame cumplită. La început, au fost mâncați caii și măgarii. Apoi, câinii și pisicile au fost aruncați la fiert în cazane comunale. Disperați, mulți oameni s-au aruncat în Sena.

În luna iunie, supraviețuirea devenise practic imposibilă din cauza foamei. Atunci, Ambasadorul Spaniei, Dom Bernard de Mendoza, a sugerat comitetului de salvare a orașului ca oasele morților din faimosul Cimitière des Innocents să fie dezgropate, sfărâmate și măcinate, iar din făina obținută să fie făcută pâine. Până pe 30 august 1590, când orașul a fost eliberat de trupe catolice, circa 45.000 oameni, reprezentând o cincime din populația Parisului, murise de foame și boli.

În anii 1780, Franța a suferit de pe urma unei serii de recolte compromise. Vicisitudinile extreme îndurate de populație din cauza foametei au contribuit semnificativ la resentimentele și disperarea care au alimentat Revoluția din 1789.

În 1601, după ce o vară rece și umedă a făcut ca recolta, aproape coaptă, să putrezească pe câmpurile pline de apă, foametea a izbucnit și în Rusia. Au urmat alți doi ani de recolte proaste, când temperaturile de vară pe timpul nopții au fost sub limita de îngheț. Climatologii consideră că acest fenomen climatic extrem a fost provocat de erupția vulcanului Huaynaputina din Peru în anul 1600. Foametea pe scară largă a ucis două milioane de ruși, adică o treime din populație. În plus, țara s-a confruntat cu răscoale, război civil și ocupație străină (Polonia) până în 1612. Ceea ce istoricii ruși numesc Смутное время (Vremea necazurilor, 1598 – 1613) a fost o perioadă de teribile încercări pentru poporul rus, alimentate și exacerbate de efectele răcirii globale.

Deși dinastia Ming din China rezistase cu succes 276 ani (1368 – 1644), Mica Glaciație i-a dat o lovitură mortală, provocând recolte slabe, inundații și epidemii. În timpul foametei care a premers prăbușirea dinastiei, cu 2 kg de orez se putea cumpăra doi copii. În haosul care a urmat prăbușirii dinastiei, peste un milion de chinezi au pierit.

Arii întinse ale Europei, afectate de Războiul de 30 ani (1618 – 1648), au pierdut o treime sau mai mult din populația lor. În Franța, războiul civil numit La Fronde(1649 – 1653) a produs un milion de morți. Iar în Britannia, diverse războaie civile, între 1638 – 1660, au fost răspunzătoare pentru moartea a 7% din populație, mult mai mult decât cele 2% victime ale Primului Război Mondial.

Sfârșitul secolului al XVII-lea a consemnat noi perioade de foamete, urmate de pierderi de vieți omenești. În Franța (1693 – 94), Norvegia (1695 – 96) și Suedia (1696 – 97), populația fiecărei țări s-a redus cu aprox. 10%. În Estonia și Finlanda, foametea din anii 1696-97 a produs moartea a 20%, respectiv 33% , din populațiile naționale. (iii)

Mica Glaciație a produs veri reci și ierni foarte geroase și în New England, unde, începând din 1609, au început să se stabilească primii coloniști europeni. Nu se cunoaște cum au rezistat triburile locale, pentru că nu există documente. Dar coloniștii s-au confruntat cu vicisitudinile răcirii globale. În timpul Marii Zăpezi din 1717 și a Vinerii Reci din 1810, o serie de furtuni de zăpadă au îngropat case și oamenii au murit înăuntru când temperaturile au scăzut brusc cu 16°C în mai puțin de o zi. Armata revoluționară americană, condusă de Gen. George Washington, a suferit teribil în iernile 1777 – 1780, ajungându-se la răzmerițe în rândurile soldaților, cărora le lipseau îmbrăcămintea și încălțămintea adecvate.

Furtuni uriașe din Marea Nordului au produs inundații catastrofale în nordul Europei (Olanda, Belgia, Germania), începând aprox. din anul 1300 și continuând în diverse reprize până în sec. al XVIII-lea. Numele furtunilor sunt sugestive: Potopul Sf. Marcellus sau Grote Mandrenke (Marea înecare a oamenilor, în olandeză), Potopul Sf. Lucia, Potopul Sf. Elisabeta ș.a. semnifică dimensiunile biblice ale efectelor răcirii globale. Orașe și sate inundate, poduri și diguri distruse, potopurile din nordul continentului au produs până la 100.000 victime.

Când recoltele au început să fie compromise de la an la an, când prețurile produselor agricole s-au dublat, când apariția soarelui pe cer în lunile de vară era o ocazie rară, o combinație toxică de vreme rea și frică s-a produs. Oamenii au început să creadă că Dumnezeu îi pedepsește pentru ticăloșiilor lor. Iar rezultatul a fost o puternică și larg răspândită suspiciune că evenimentele nefaste, legate în realitate de Mica Glaciație, erau provocate de vrăjitoare.

Rând pe rând, începând din anii 1580, procese ale vrăjitoarelor au avut loc în Germania, Luxemburg, Franța, nordul Italiei și Catalonia. Istoricii afirmă că în timpul Micii Glaciații, circa 110.000 de procese de vrăjitorie și magie neagră au avut loc în Europa și 50.000 din ele s-au încheiat cu condamnări și arderi pe rug.

Efectele nefaste ale Micii Glaciații în vestul Europei s-au manifestat și într-o zonă de mare importanță socială: viticultura. Vinul era o marfă foarte prețuită și, de aceea, cu începere din sec. al XVI-lea, bine documentată: descrierile produselor, prețurile, cantitățile de struguri culese și, cel mai important, datele culesului se cunosc în detaliu.

Până la jumătatea sec. al XIX-lea, vinul a fost mai mult decât un lux, a fost o necesitate, mai ales în orașe, unde era greu de găsit apă curată de băut. Pentru că proprietățile apei fierte de a distruge germeni nu fuseseră încă descoperite, singura soluție era să adaugi alcool în apa de băut, adică să torni pe gât vin sau bere în loc de apă plată și impură. Răcirea globală și reducerea perioadei de creștere și coacere au afectat negativ producțiile viticole, ca și pe cele de cereale.

Ce s-a câștigat în timpul Micii Glaciații?

Mica Glaciație a însemnat, în principiu, o criză agricolă, pe termen lung și cu extindere continentală. Pentru societățile fragile de la începuturile erei moderne, doi ani consecutivi fără recolte, în special de cereale, însemnau foamete. Râurile înghețate nu mai permiteau funcționarea morilor și nici transporturile către orașe, tăindu-le sursele de aprovizionare cu produse alimentare. Recoltele de cereale nu s-au mai reîntors la vechile lor valorile decât după 180 ani.

Dar această criză este, paradoxal, responsabilă pentru ceea ce eu numesc câștiguri din timpul Micii Glaciații. Să mă explic.

Înainte de Mica Glaciație, vreme de aproape un mileniu, sistemul socio-economic european funcționase relativ corect, fiind centrat pe proprietatea feudală și cooperarea strânsă dintre biserică și rege/împărat. Majoritatea populației era alcătuită din țărani și iobagi trudind cu mijloace rudimentare (predominant, pluguri de lemn, care abia zgâriau pământul) pe terenurile stăpânite de nobilimea locală. Foarte puțini lucrători agricoli își permiteau să folosească boi la arat, pentru că întreținerea animalelor pe timp de iarnă era costisitoare. Agricultura practicată era aproape mono-cultură, ceea ce conducea la productivități scăzute.

Situația s-a mai schimbat în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Expedițiile lui Columb în America au adus europenilor noi plante: porumb, cartofi, tomate, tutun, bostani. Numai că introducerea acestora în practicile agricole de pe bătrânul continent nu a fost imediată. De exemplu, cartoful a fost la început o curiozitate în grădinile botanice, admirat pentru florile sale. A trebuit să treacă multă vreme până când oamenii de la țară să-și dea seama că tuberculele ascunse în pământ sunt bune de mâncat. În consecință, producția de cereale, majoritatea consumată local, a fost predominantă. Prețul făinii, respectiv al pâinii, a reprezentat standardul de aur al timpului.

Când efectele Micii Glaciații au amenințat acest standard, când țăranii nu mai rămâneau cu un surplus de cereale de la un an la altul care să le asigure supraviețuirea, sistemul socio-economic feudal s-a prăbușit.

Consecința majoră a acestei situații, după părerea lui Blom, a fost o schimbare de paradigmă: acceptarea medievală a vieții economice umane ca fiind ciclică și stabilă a fost respinsă în favoarea ideii unei continui creșteri economice bazate pe exploatare și construită pe o continuă expansiune imperială și industrială. Nu este greu să observăm că era modernă și cea contemporană, pentru care creșterea economică neîntreruptă este o mantra politică, își au rădăcinile în perioada Micii Glaciații.

Reorganizarea modului de folosire și de proprietate a pământului (d. ex., pășunile comunale au fost restrânse/închise) au schimbat relațiile de forță și structurile sociale existente, favorizând creșterea productivității agricole și a disponibilităților pentru schimburi extinse de produse agricole (cereale, în principal). Dezvoltarea comerțului a impus dezvoltarea transporturilor. S-a început construirea de noi drumuri și ambarcațiuni comerciale pentru noile rute maritime stabilite în epoca marilor descoperiri geografice. Dezvoltarea transporturilor înseamnă investiții mari. Abilitatea de a cumpăra sau vinde pe cash sau echivalent a căpătat o importanță tot mai mare. Orașele care erau, în același timp, centre importante de transport și asistență financiară au devenit liderii politici și culturali ai Micii Glaciații. Exemplul cel mai elocvent este Amsterdam, care s-a transformat, dintr-un loc oarecare al Imperiului Habsburgic, într-un centru comercial multi-relațional (un hub, s-ar zice azi), cu o populație care a crescut de zece ori într-un secol. Iar Olanda – până atunci o țară de pescari, fermieri și o mână de negustori – s-a metamorfozat peste noapte în cea mai mare putere navală a timpului și locul unei renașteri economice, artistice și chiar filosofice (Spinoza, Descartes) (iv) .

În Amsterdam s-a înființat în 1602 una dintre primele companii cu activități lucrative externe – Dutch East India Company, specializată pe comercializarea mirodeniilor. În același an a părut o instituție nouă, beurs, adică bursa de valori. În 1621 ia ființă West India Company, care ajută emigranții olandezi să fondeze prima așezare din sudul insulei Manhattan în 1624 – Noul Amsterdam – și să practice comerțul cu blăni de castor. (v) Astăzi, cea mai mare bursă de valori din lume (New York Stock Exchange) se găsește în perimetrul vechii colonii olandeze din Manhattan, pe strada Zidului (Wall Street).

Ideea că piețele și regulile lor joacă un rol important în activitățile economice s-a născut și consolidat din cauza și pe ravagiile produse de Mica Glaciație în Europa.

Transformarea gradată a practicilor agricole, datorită primilor agronomi și primelor cărți de specialitate, apariția comerțului la distanță și a proprietarilor de terenuri interesați de profit, dezvoltarea și profesionalizarea administrațiilor colectoare de taxe, ca și a birocrațiilor statale au creat fundațiile unei noi Europe. Dar asta nu a fost suficient. A mai fost nevoie și de creșterea nivelului de educație. Începând din 1600, în Europa, tot mai mulți copii (majoritatea, băieți) au mers la școală, învățând scrisul cititul, aritmetica, religia și rudimente de geografie și istorie. Reforma protestantă (Martin Luther, John Calvin ș.a.) și Contra-Reforma catolică au folosit școlile (și) pentru ofensive culturale.

Pe un alt palier, perioada Micii Glaciații a fost martora unor manifestări culturale de mare anvergură: Renașterea, urmată de Iluminism, inventarea metodei științifice și a tiparului, activitatea unor titani ai literaturii, picturii, ori filosofiei etc. Trebuie, totuși, să fim precauți când considerăm o prezumție de cauzalitate directă între efectele Micii Glaciații și feed-back-urile culturale. Alte cauze au avut rolul lor. De aceea, nu cred că avem de-a face cu o relație simplu- liniară, iar punerea sub microscopul analitic a acestei interdependențe necesită analize detaliate și un spațiu care nu fac obiectul articolului de față.

Et pour la bonne bouche… V-ați întrebat vreodată de ce viorile Stradivarius, Guarneri sau Amati au un sunet extraordinar de fin, bogat și variat, care produce și prețuri pe măsură? Un posibil răspuns sugerează un alt câștig de pe urma Micii Glaciații.

Vestiții lutieri italieni au beneficiat de lemnul pădurilor de conifere din jurul Cremonei, oraș situat în sudul Alpilor. În 2003, Lloyd Burckle (Columbia University) și Henri D. Grissino-Mayer (University of Tennessee) au publicat un studiu în care sugerează că însușirile extraordinare ale instrumentelor italiene cu coarde din epoca lor de aur ar fi legate de o situație climatică unică în perioada 1645 – 1715, numită Minimul solar Maunder. A fost o perioadă cu activitate solară redusă, care a contribuit la scăderea temperaturilor și, în consecință, a ratelor de creștere a copacilor. Cu alte cuvinte, copacii aveau nevoie de mai mult timp pentru a crește și a se maturiza. În consecință, lemnul de molid, folosit de Antonio Stradivari și ceilalți lutieri faimoși, avea inelele anuale mai apropiate și mai uniforme, formând o structură mai densă, ceea ce favorizează un sunet cu calități superioare și o rezonanță mai intensă. Întrucât lemnul pentru instrumente era uscat și îmbătrânit vreme de o generație, rezultă că copacii folosiți în jurul anului 1700 trebuie să fi fost doborâți nu mai târziu de 1680, adică au crescut și s-au maturizat în perioada Minimului solar Maunder, la apogeul Micii Glaciații.

Combinația unică dintre temperaturile scăzute din timpul Micii Glaciații și proprietățile de mediu (topografie, elevație, condițiile solului) caracteristice pădurilor de molid din zona Cremona nu s-a mai repetat niciodată după perioada de aur Stradivarius. (vi)

Concluzii

Mica Glaciație – o răzvrătire a naturii – și criza globală pe care a generat-o formează un cadru interpretativ unitar, din care se ridică niște întrebări legitime: Schimbările climatice schimbă și societățile umane? Dacă da, în ce mod și cât de profund? Și ce se câștigă, totuși, atunci când ceva se pierde? Există lecții pentru umanitatea secolului la XXI-lea, speriată de o posibilă Apocalipsă climatică cu semn (+) schimbat?

În sec. al XVII-lea, viața omului devenise, potrivit lui Hobbes, scurtă, săracă și brutală. Iar lumea era o confluență de războaie, schimbări de regimuri politice, revolte populare și dezastre climatice fără precedent. Deși sec. al XVII-lea a fost probabil cel mai turbulent (climatic, economic, politic, social, militar etc.) din toată perioada Micii Glaciații, Europa a găsit noi metafore pentru a se re-inventa pe sine însăși – o pasăre Phoenix prin excelență.

Forțată de frig și mizerie, Europa a experimentat modalități de reconceptualizare a naturii și o abordare nouă, realistă, empirică și pragmatică, a societății umane. Hegemonia economică și intelectuală a Europei s-a născut din haosul și vitregiile Micii Glaciații.

Criza climatică, consideră Blom, a accelerat o dinamică socială și economică acționată de o clasă de mijloc în creștere, printr-un comerț mai dezvoltat, mai multe cunoștințe empirice, extinderea cunoașterii, creșterea piețelor, inventarea mecanismelor de piață și reînnoirea intelectuală. Dezastrele economice și tulburările sociale au distrus vechile ierarhii și au recompensat societățile care s-au dovedit cele mai inventive și mai mobile. Mica Glaciație, ca un catalizator, a transformat Vestul și a format prezentul.

Transformarea complexă a societăților din Europa, începută în timpul celor mai severe decenii ale Micii Glaciații, a jucat rolul decisiv în edificarea hegemoniei țărilor vestice drept puterile mondiale dominante în următoarele patru secole. În contrast, se cuvine remarcat că, de-a lungul aceleiași perioade climatice, iernile grele, foametea devastatoare, războaiele și războaiele civile din Rusia, China și Imperiul Otoman nu au condus la schimbări similare celor din Europa în agricultură, economie și cultură. Se poate spune, prin urmare, că Vestul a câștigat dominația globală prin calitățile și ideile intrinseci culturii europene, dezvoltate în timpul și din cauza răcirii globale. (vii)

Istoria Micii Glaciații ne oferă lecții pe care le putem aplica și în vremea noastră de încălzire globală/schimbări climatice/evenimente extreme sau cum se vor mai fi numind ele în viitorul imaginat și controlat de mass media și cei „97% experți climatici” (viii) . Este clar că omenirea, traversând 500 ani de vicisitudini climatice fără precedent, n-a sucombat, n-a disperat și n-a dispărut. În Evul Mediu, societățile inovatoare, orientate către piață, s-au salvat din apocalipsa reală a Micii Glaciații.

Prin ingeniozitate și talent, au fost găsite soluții de adaptare – Mica Glaciație înseamnă cel mai grandios proiect uman de adaptare climatică, un triumf care merită replicat și astăzi.

NOTE_________________

i Pe lângă sursele menționate, informații utile se pot găsi și în alte cărți similare. De exemplu:

Fagan, B., 2000, The Little Ice Age: How Climate Made History 1300-1850, Basic Books, 288 pp.

McMichael, A. (with Alistair Woodward and Cameron Muir), 2017Climate change and the health of nations: famines, fevers, and the fate of populations, Oxford University Press, 392 pp.

White, W., 2017, A Cold Welcome: The Little Ice Age and Europe’s Encounter with North America, Harvard University Press, 376 pp.

ii Onion, R., 2016, 18th-Century Souvenirs From Epic Festivals Held on the Frozen River Thames.

iii Ewanu, E., and Nugent, J. (Eds), 2008, Finding the Family in Medieval and Early Modern Scotland, Routledge, 206 pp.

iv Olanda a devenit țara lalelelor datorită unei întâmplări fericite.

Primele lalele din Țările de Jos au ajuns probabil în anul 1562 ca un cadou surpriză de la un comerciant din Constantinopol către un coleg și client din Anvers. Un transport de țesături a ancorat în Anvers în toamna anului 1562 cu un sac de bulbi de lalele. Anonimul din Anvers a văzut că bulbii erau un cadou ciudat, dar arătau în mod evident comestibili, poate ca un fel de ceapă turcească. Însă nu au fost pe gustul lui, așa că bulbii au fost aruncați fără milă la gunoi. Bulbii au supraviețuit iarna și au înflorit în primăvara anului 1563.

În 1593, celebrul naturalist olandez Carolus Clusius a dezvoltat noile flori în Grădina botanică a Universității din Leiden și le-a botezat pe latinește tulipa, folosind o variantă turcească pentru turbanul cu care seamănă lalelele (tülbent). Cu mici variații, tulipa se regăsește astăzi în majoritatea limbilor europene, inclusiv rusa. Limba română folosește însă un cuvânt turcesc diferit (lâle).

v Crânganu, C., 2018, De la New Amsterdam la New York – O poveste cu blănuri și schimbări climatice

vi Burckle, L., and Grissino-Mayer, H. D., 2003, Stradivari, violins, tree rings, and the Maunder Minimum: a hypothesis, Dendrochronologia, vol. 21., no. 1, pp. 41 – 45.

vii O cauză majoră pentru rămânerea în urmă Rusiei și Imperiului Otoman a fost faptul că ambele nu aveau acces direct și ușor la marea deschisă. Geografia, eterna poveste…

viii Să sperăm că practica arderii pe rug a vrăjitoarelor acuzate de toate relele răcirii globale nu se va repeta (simbolic) și în cazul celor 3% experți climatici, care nu cred în încălzirea globală antropogenă (Climate deniers), și care deja au fost asimilați cu cei etichetați drept „Holocaust deniers”. În limba greacă, Holocaust înseamnă „ardere de tot”…

 



Categories: Articole de interes general

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: