Eveniment incredibil în Nain (Luca 7:11-17)

(interacțiune cu o foarte poetică meditație zilnică a lui Ken Gire)

Nain este o localitate micuță înfășată delicat în căușul unei coaste muntoase care veghează deasupra văii Izreel. Primăvara, cât vezi cu ochii se întinde veselă pătura proaspătă de iarbă verde, înspumată pe ici pe colo de explozia multicoloră a florilor, iar în aer plutește amețitoare aroma pomilor roditori.

În inima cernită a văduvei din Nain nu era însă primăvară, ci iarnă rece și viscol nemilos. De două ori, moartea își întinsese degetele ei reci pe fereastra casei ei și-i furase pe cineva drag. Mai întâi îi luase soțul, iar acum, copilul. Pe singurul ei fiu.

În ultimii ani înfruntase cu speranță viitorul incert, dar acum, ultima ei rază de lumină se stinsese. Rămăsese singură. Fără cineva care s-o țină de mână. Fără cineva care s-o sprijine pe drum. Fără cineva care s-o mângăie când adormea plângând seara. Fără cineva care să-i dea bună dimineața în zori. Fără cineva pentru care să pregătească micul dejun. Fără cineva cu care să-și petreacă zile de sărbătoare sau pe cele obișnuite, fără cineva cu care să-și ducă zilele … Fără cineva cu care să îmbătrânească împreună și care să-i poarte apoi de grijă în toamna vieții. Singură. Cu nimeni.

Nu-i rămăsese decât o casă goală și pustie, ca o scoică uscată. O casă care renunțase de mulți ani să-l mai primească în prag pe soțul ei, iar acum pierduse și nădejdea că fiul ei îi va mai trece vreodată pragul. O casă în care tăcerea măsura de acum trecerea fără sens a timpului în dărăpănarea ei ireversibilă. O casă din care se scurgea acum râul amintirilor izvorâte din fiecare cameră. O casă fără zgomot de voci, fără ecouri de râset, fără șoapte de iubire.

Inima văduvei din Nain era apăsată de câteva vrafuri de amintiri, prea puține și prea recente ca s-o poată încălzi ca o pătură protectoare de fiorii care-i pătrunseseră acum ființa. Ridurile mari de pe obrajii secătuiți de lacrimi anunțau că o parte mare din ființa ei murise de fapt și că această a doua înmormântare era avanpremiera propriului ei drum spre neființă.

Sicriul searbăd era însoțit spre groapa de la capătul procesiunii de cortegiul consătenilor consternați și ei de nenorocirea care dăduse peste biata femeie. Un cor de bocitoare murmurau ceva de jale, iar bărbați serioși și gravi rosteau în bărbi rugăciuni solemne. După socotelile de atunci, era o muțime mare, semn că mai toți pricepuseră drama femeii și participau triști la ultima scenă a acestei tragedii. În mijlocul tuturor însă, văduva din Nain era … singură.

Suferința și speranța, ca două fluvii la confluență, s-au întâlnit în ziua aceea la poarta Nainului, când cerul și moartea au stat față în față. Două mulțimi s-au întâlnit atunci la poarta cetății. Una tristă în urma sicriului, iar alta veselă și entuziastă Îl urma pe Isus din Nazaret. Una ieșea din cetate, alta căuta să intre. Una însoțea moartea, cealaltă însoțea viața. În semn de respect, probabil că mulțimea care-L urma pe Isus s-a dat la o parte să facă loc cortegiului funerar. Mișcat de tragedia văduvei aplecată ca o salcie plângătoare peste un lac de lacrimi, Isus din Nazaret s-a apropiat  de ea, a privit-o și I s-a făcut milă de ea. Îl cunoștea? Nu știm. Nainul est la doar 16 kilometri de Nazaret. Știm însă că în clipa aceea nimeni n-a cunoscut-o și n-a înțeles-o pe văduva din Nain ca Cel cu care s-a întâlnit la poarta dinspre cetate spre cimitir.

,,Nu plânge!“ i-a zis El. Aceasta nu este o expresia desprinsă din manualele de pastorație, ci o asigurare venită din partea unuia Atotputernic. ,,Nu plânge!”

Fără să-i pese că rabinii L-ar putea declara ,,necurat“ pentru atingerea de un mort, Isus s-a atins de lada în care se afla cel mort și a spus: ,,Tinerelule, scoală-te, îți spun!“ Sunt cuvinte adecvate relației cu un adolescent, întotdeauna pornit parcă să nu asculte și zăbavnic să se așeze sub autoritatea adulților.

Încă o dată tipic pentru un adolescent, tinerelul ,,a șezut în capul oaselor și a început să vorbească“.

Niciodată n-a fost un glas mai plăcut pentru văduva din Nain! Ce a spus mortul înviat? N-are nici o importanță. Urechile ei n-au înțeles cuvintele pentru că inima din piept îi bătea ca două ciocane care-i asurzeau timpanele.

Două cuvinte pentru o inimă îndurerată și cinci cuvinte pentru cel mort. Atât a fost de ajuns. A fost suficient ca Isus din Nazaret să smulgă un suflet din degetele reci ale morții și să-l redea unei inimi fierbinți de mamă.

Iarna a fost învinsă de primăvară. Moartea a fost biruită de viață. Cimitirul a pierdut și a câștigat cetatea. Și prin toate acestea, o văduvă și-a recăpătat speranța de viitor, o mamă și-a recăpătat un scop în viață și un sprijin la bătrânețe, o casă s-a umplut iar de conversații și o veste s-a răspândit ca un foc rapid de miriște în lume: ,,Un mare Prooroc s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său“.

Este interesant că minunea nu s-a întâmplat pentru că a cerut-o femeia. Nu ni se spune nici măcar că ea a avut credință pentru așa ceva. Nu ni se spune că ea L-ar fi oprit pe Isus din Nazaret. N-a fost nevoie s-o facă. A făcut-o El. Tocmai de aceea venise … nu numai în Nain, ci în toată lumea.

 

 



Categories: Studiu biblic

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: