Rămășițele unei tinereți nesupuse

Da, am fost un contestatar. Și mai sunt. M-am surprins azi neplăcut impresionat când mi-a spus cineva ,,fratele Daniel“. Prefer, rog, insist să mi se spună pe nume. Doar atât, fără nici un fel de titlu, religios sau altfel.

Frăția nu este un titlu. Este o realitate. Ea există sau nu există, dar nu poate și nu trebuie mereu subliniată în dialog sau conversație. Emil este fratele meu, dar nimănui nu i-ar trece prin cap, și în nici un caz mie, să-i spun: ,,frate Emil“. Frații și surorile se apelează pe nume, simplu, decent, normal, firesc. Ce vine peste asta sună, sau cel puțin mie îmi sună, a falsitate, a formalism fariseic.

Ce ziceți? Oare mă voi maturiza vreodată?

 



Categories: Amintiri, Teologice

3 replies

  1. Sunteți un om după inima mea.

  2. Daca maturizarea spre care tindeti implica un “limbaj de lemn,eclesial”,atunci prefer “contestatarul” de azi; nu de alta da’ nu as vrea sa va transformati in “fratele Daniel”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: