Un Paște mai profund – Ioan 11 – Ultima minune, ultimul dușman!

Învierea lui Lazăr n-a fost cronologic ultima minune săvârșită de Domnul Isus înainte de răstignire, dar a fost fără îndoială cea mai mare și cea care a stărnit cea mai mare reacție atât din partea prietenilor, cât și din partea dușmanilor Săi. Este semnificativ că Ioan o alege să fie cea de a șaptea în septada de minuni din Evanghelia sa. Ea marchează un moment apoteotic în lucrarea terestră a lui Mesia. Îi mai înviase și pe alții, dar Lazăr a stat în mormânt patru zile, a intrat în putrefacție. Un astfel de eveniment nu putea fi negat de conducătorii de atunci ai evreilor.

Dacă Isus Christos n-ar fi făcut nimic cu problema morții tot ce a făcut El înainte de moarte ar fi fost nimic! Aceasta este logica de fier folosită și de apostolul Pavel:

,,Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică şi zadarnică este şi credinţa voastră.   Ba încă noi suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu învie. Căci, dacă nu învie morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre şi, prin urmare, şi cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! “ (1 Cor. 15:19).

În lumea noastră, moartea este ultimul dușman, iar învierea lui Lazăr anticipează anihilarea lui eternă:

,,Căci dacă moartea a venit prin om, tot prinom a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos, dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este Cel dintâi rod, apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos. În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea“ (1 Cor. 15:21-26).

Apoteoza din capitolul 11 este marcată de Ioan și de apariția celei de a șaptea proclamații mesianice. Așa cum se cuvenea ultima din această septadă este:

,,Isus i-a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa“ (Ioan 11:25).

Toate mnunile și proclamările mesianice făcute de Isus din Nazaret au fost cu scopul ca El ,,să-și arate slava Sa“ (Ioan 11:4,14) și să producă credință în viața celor din jur. Învierea lui Lazăr a fost făcută pentru a produce credință în trei grupe distincte: ucenici, surorile lui Lazăr și evreii din locul acela..

I. Credință pentru ucenici (11:1-16).

,,Şi mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi. Dar acum, haidem să mergem la el.” (Ioan 11:15).

Uneori ni-i închipuim pe ucenicii Domnului ca pe niște ,,super-sfinți“, dar n-au fost așa … Cei doisprezece au fost oameni ca și noi, limitați ca și noi de neputințele omenești și având nevoie de ajutorul Domnului Isus ca să crească în credință.  Evanghelistul Ioan ni-i prezintă învățând de la Domnul Isus și despre Domnul isus cu prilejul învierii lui Lazăr.

La începutul capitolului 11 al evangheliei lui Ioan, Domnul se află la Betabara, la aproximativ 35 de kilometrii de Betania (Ioan 1:28; 10:40). Într-una din zile a sosit la El un mesager cu vestea că Lazăr din Betania, prietenul Său, era bolnav. Dacă solul a mers continuu i-a trebuit aproximativ o zi să parcurgă distanța dintre cele două locuri. Domnul Isus l-a trimis înapoi cu un mesaj de încurajare și de asigurare că totul va fi bine:

,,Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea” (Ioan 11:4).

Apoi, Domnul Isus a mai zăbovit în locul unde era încă două zile și când a ajuns după u drum de o zi a sosit în Betania când Lazăr era deja mort de patru zile. Asta înseamnă că Lazăr murise imediat ce mesagerul plecase spre Domnul Isus.

Orarul a fost acesta:

Ziua 1 – Mesagerul ajunge la Domnul isus (Lazăr moare).

Ziua 2 – Mesagerul se întoarce la Betania.

Ziua 3 – Domnul Isus mai întârzie încă o zi, apoi pleacă.

Ziua 4 – Domnul isus ajunge în Betania.

Când a ajuns înapoi la Betania, mesagerul l-a găsit pe Lazăr bolnav. Ce-or fi înțeles surorile lui Lazăr in cuvintele Domnului Isus și cum or fi primit ele mesajul Lui? Ce putere mai avea încurajarea Lui când Lazăr era deja în mormânt? Să fi fost totul doar o tristă farsă ?

Nu numai surorile lui Lazăr, dar și ucenicii au fost contrariați de comportamentul Învățătorului lor. Vă închipuiți perplexitatea lor, șocul lor, confuzia teribilă în care s-au aflat. Și cum n-ar fi fost? În primul rând, dacă Domnul îl iubea așa de mult pe Lazăr cum de a îngăduit să se îmbolnăvească? Apoi, cum de nu s-a grăbit să alerge imediat să-l vindece? Mai mult, știau că El poate vindeca de la distanță. Îl văzuseră făcând lucrul acesta cu fiul slujbașului împărătesc (Ioan 4:43-54). De ce ,,n-a spus o vorbă“ ca în celălalt caz? Comportamentul Învățătorului nu dovedea simpatia presupusă de relația specială pe care o avea cu această familie.

Cine se uită la mai profund la această întâmplare vede că Domnul Isus a vrut să le dea o lecție ucenicilor. Planul Lui era să se despartă de ei, să se înalțe la cer și să lase lucrarea pe mâinile lor, iar învierea lui Lazăr le-a arătat care va fi reacția Lui la viitoarele lor rugăciuni după ajutor. Pentru moment însă, ucenicii nu pricep nimic din ceea ce face Domnul. Ei nu pătrund tainele orarului Său și nici motivația acțiunilor Lui. Toți ucenicii lui Isus din istoria trec prin aceleași impasuri. Ei se roagă Domnului când au probleme, se bazează pe faptul că El îi iuește, se așteaptă ca El să intervină, dar ajutorul întârzie să vină. Dragostea lui Dumnezeu nu ne răsfață, ci ne face părtași lucrărilor Lui.

Isus Christos a fost Fiul preaiubit al Tatălui, dar asta nu L-a scutit să bea paharul teribil în Ghețimani și să sufere apoi schingiuirea și moartea pe cruce. Ele au fost parte din plenul lui Dumnezeu pentru El. Ucenicii de atunci și cei de acum trebuie să învețe că dragostea și suferințele nu sunt incompatibile. Ele pot lucra foarte bine împreună. Cea mai bună dovadă a fost Chrisos, iar Lazăr a fost și el un exemplu la scară mai mică. Domnul Isus ar fi putut face ca Lazăr să nu se îmbolnăvească sau l-ar fi putut vindeca într-o clipită, dar El a ales să n-o facă.

Nu este corect să spunem că Domnul ,,a mai zăbovit două zile unde era“ ca să aștepte moartea lui Lazăr.  Întârzierea nu a fost pentru Lazăr, ci pentru ucenici, pentru surorile lui Lazăr și pentru evreii din părțile acelea.

El nu s-a grăbit pentru că a mers după orarul prestabilit de Tatăl Său ceresc. Nimic n-a fost la întâmplare. Domnul nu S-a grăbit și n-a întârziat niciodată. Toate lucrurile din viața lor și-au avut ceasul lor de împlinire (Ioan 2:4; 7:6, 8, 30; 8:20; 12:23; 13:1; 17:1). Lipsiți de călăuzirea divină, ucenicii n-au știut lucrul acsta și au interpretat altfel faptu că El a ales să mai stea două zile acolo unde era:

„Învăţătorule”, I-au zis ucenicii, „acum, de curând, căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi Te întorci în Iudeea?”  Isus a răspuns: „Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se poticneşte, pentru că vede lumina lumii acesteia, dar, dacă umblă noaptea, se poticneşte, pentru că n-are lumina în el” (Ioan 11:8-10).

Ei n-au înțeles nimic din cuvintele Lui, așa că El a continuat spunând:

,,După aceste vorbe, le-a zis: „Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc să-l trezesc din somn” (Ioan 11:11).

Fricoși în fața persecuției, ei văd în această afirmație o portiță ca să scape de drumul spre Ierusalim. Pentru ei, somnul lui Lazăr era semn că se va face face sănătos:

,,Ucenicii I-au zis: „Doamne, dacă doarme, are să se facă bine”.
Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn“ (Ioan 11:12).

Spre lauda lor, lipsa de credință și discernământ duhovnicesc a fost compensată atunci de ascultare și de consacrare:

,,Atunci, Isus le-a spus pe faţă:
„Lazăr a murit. 
Şi mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi. Dar acum, haidem să mergem la el.” 
Atunci, Toma, zis Geamăn, a zis celorlalţi ucenici:
„Haidem să mergem şi noi să murim cu El!” (Ioian 11:14-16).

 Există situații în care moartea pare singura alternativă posibilă. Va putea prezența lui Isus Christos să îi scoată din impasul acesta?

II. Credință pentru Marta și Maria (11:17–40)

,,Nu ți-am spus că dacă vei crede vei vedea slava lui Dumnezeu?“ (Ioan 11:40).

Ce v-ar fi trecut prin minte dacă ați fi fost în situația acestor două femei?  Să nu pretindem că am fi fost mai buni ca ele sau mai plini de credință. Ioan ni le prezintă cernite de doliu și nemulțumite de comportamnentul lui Isus. Din cauza durerii provocate de moartea fratelui lor, uitaseră cuvintele trimise de Domnul prin mesager. Și Marta și Maria l-au întâmpinat cu același reproș:

„Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!“ (Ioan 11:21,32)

În cimitir, Marta ridică reproșul ei la rang de protest public. Cuvintele rostite e ea atunci s-ar putea traduce cam așa: ,,Ne-ai trimis asigurarea că ,,boala aceasta nu este spre moarte“ tocmai când Lazăr a murit! Sunt patru zile de atunci. Lasă-l măcar acum în pace“.

Este clar că surorile lui Lazăr aveau nevoie de ceva care să le mărească și să le cimenteze credința, iar ceea ce avea de gând să facă Domnul Isus era exact aceasta. De fapt, în răspunsul triumis prin mesagerul venit la Betania, Domnul Isus nu le promisese celor două surori nici că Lazăr se va face bine și nici că nu va muri. El le asigurase doar că  ,,totul se va termina cu bine“. Avea nevoie ca ele să creadă asta și să … aștepte încrezătore.

 ,,Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea” (Ioan 11:4).

Dialogul dintre Isus Christos și suorile lui lazăr este o ocazie în care Ioan prezintă evoluții pe paliere diferite. Marta și Maria evoluează la nivelul revelației primite de evrei până atunci. Isus Christos se manifestă la nivelul dumnezeirii. Marta vorbește despre î înviere în Ziua de apoi. Domnul vorbește despre o înviere imediată. Marta vorbește despre înviere ca despre un eveniment vitor, Isus Christos spune că învierea nu este un eveniment, ci o persoană. Marta crede că Isus Christos va fi ascultat orice va cere de la Dumnezeu, Isus Christos se prezintă ca parte integrală a dumnezeirii:

,,Marta a zis lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu! Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îţi va da Dumnezeu.” 
Isus i-a zis: „Fratele tău va învia”.
„Ştiu”, I-a răspuns Marta, „că va învia la înviere, în ziua de apoi”. 
Isus i-a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.  Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” 
„Da, Doamne”, I-a zis ea, „cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume” (Ioan 11:21-27).

Este un dialog imposibil între două persoane care evoluează la, paliere existențiale diferite. Ucenicii, surorile lui Lazăr și evreii veniți în casa lor ca să-i mângâie sunt prăbușiți la palierul neputințelor omenești, departe de ceea ce a intenționat Dumnezeu pentru urmașii lui Adam. (Vom reveni la finalul acestui capitol la semnificațiile acestui dialog).  Privită prin ochii Lui, situația lor este tragică și vrednică de plâns. Și El plânge.

,,Iudeii, care erau cu Maria în casă şi o mângâiau, când au văzut-o sculându-se iute şi ieşind afară, au mers după ea, căci ziceau:
„Se duce la mormânt, ca să plângă acolo”.
 
Maria, când a ajuns unde era Isus şi L-a văzut, s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a zis:
„Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu”.
Isus, când a văzut-o plângând, pe ea şi pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui şi S-a tulburat. Şi a zis:
„Unde l-aţi pus?”
„Doamne”, I-au răspuns ei, „vino şi vezi”.
Isus plângea“ (Ioan 11:31-35).

Este cel mai scurt verset din Biblie, dar și cea mai tainică reacție a lui Dumnezeu în contact cu decăderile noastre. Verbul descrie ,,un plâns tăcut“ și nu se găsește nicăieri în altă parte a Noului testament. Nu este un plăns al disperării (pentru că știa ce avea să facă!), ci un geamăt al dragostei. Evanghelistul Ioan strecoară o șooaptă din mulțime ca să sublinieze că, dintre toate decăderile noastre, lipsa de credință este cea mai evidentă:

,,Atunci, iudeii au zis: „Iată cât îl iubea de mult!”
Şi unii din ei au zis: „El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?”
Isus S-a înfiorat din nou în Sine şi S-a dus la mormânt. Mormântul era o peşteră, la intrarea căreia era aşezată o piatră“ (Ioan 11:36-38).

Există crize în care drumul spre cimitir este fără speranță. Surorile lui Lazăr aveau să afle că prezența Domnului Isus poate schimba radical această realitate.

„Daţi piatra la o parte”, a zis Isus. Marta, sora mortului, I-a zis: „Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile”.
Isus i-a zis: „Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” (Ioan 11:39-40).

Credința adevărată vede realitatea prin ochii lui Dumnezeu și păzește încrezătoare în viitor. Ucenicii, surorile lui Lazăr și evreii care-i înconjurau au avut atunci ocazia să privească spre moarte și înviere prin ochii lui Dumnezeu și ai Fiului Său.

III. Credință pentru evrei (11:41–57)

,,Ştiam că totdeauna Mă asculţi, dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 11:42).

Preocupat să-i vadă pe oameni recunoscând în El pe Fiul lui Dumnezeu venit să facă pe pământ lucrările Lui, Domnul isus rostește cuvinte care sunt mai mult pentru urechile oamenilor decât pentru urechile lui Dumnezeu. Este clar că asistăm la o demonstrație de putere, la o explozie de energie dumnezeiască. Un comentator din Anglia a remarcat acu două secole că dacă Domnul isus n-ar fi specificat cine să iasă afară din mormânt, glasul Lui ar fi avurt suficientă putere ca să-i readucă pe toți din morminte la viață:

,,După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: „Lazăre, vino afară!”
Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu făşii de pânză şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar.
Isus le-a zis: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă” (Ioan 11:43-44).

Vă închipuiți ce efect a avut învierea lui Lazăr asupra ucenicilor? Puteți pătrunde bucuria surorilor care s-au repezit să-i dezlege legăturile și să-l îmbrățișeze? Simțiți ceva din efectul pe care l-a avut acest eveniment asupra mulțimii de evrei care au văzut cu ochii lor minunea? Peste toți plutise ceva din adierea puterilor veacului vitor, iar ochii lor văzuseră în privilegiul acestei avanpremiere ceva din slava marii învieri generale de la finalul istoriei. Logica minunii este clară și limpede pentru Ioan. Pe toți în va învia Dumnezeu ,,în ziua de apoi“ (Ioan 11:24), dar Dumnezeu venise deja printre oameni și alesese să-l învieze pe Lazăr. Este suficient pentru ceea ce vor să creadă, dar insuficient pentru cei împietriți în necredință. MUlțimea se împarte reăede în două:

,,Mulţi din iudeii care veniseră la Maria, când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în El. Dar unii din ei s-au dus la farisei şi le-au spus ce făcuse Isus“ (Ioan 11:45-46).

,,Turnătorii“ s-au dus să raporteze mai marilor sistemului religios că Domnul Isus îl înviase pe Lazăr, iar reacția lor este revoltătoare. Paradoxal și demonic, ei răspund la realitatea învierii prin pedeapsa cu moartea. Evanghelistul Ioan subliniază foarte limpede lucrul acesta. În loc să îngenunchieze înaintea Dumnezeului venit să le dea viața, ei se sfătuiesc să-l … omoarepe El și să-l întoarcă în mormânt și pe Lazăr (Ioan 11:47-54; 12:9, 17). Apostolul Petru avea să le reproșeze mai târziu nebunia aceasta:,,Aţi omorât pe Domnul vieţii …“ (Fapte 1:15).

Nu, credința și necredința nu sunt probleme legate de dovezi. Ele dau pe față înclinări lăuntrice ascunse, predispoziții cimentate deja la nivelul cel mai tainic al ființei. Minunile săvârșite de Isus Christos nu i-au convins pe iudei, tot așa cum minunile scoaterii din Egipt nu i-au împiedicat să moară în necredință pe cei acre au pierit în pustie și tot așa cum minunile făcute de Dumnezeu prin Ilie și Elisei nu i-au făcut mai ascultători pe evreii care au trebuit să piară în robia Babiloniană. Cine leagă credința de realitatea minunilor este încă naiv și nu cunoaște depravarea totală a ființei umane.

Necredința noastră nu ne poate face rău decât nouă. Ea nu poate niciodată opri planurilor lui Dumnezeu. Ioan nu scapă ocazia de a sublinia ironia situației. ,,Necredinciosul“ Mare Preot pornit să-L oprească din lucrare pe Isus Christos împlinea fără să vrea și să știe planul profetic al lui Dumnezeu:

,,Atunci, preoţii cei mai de seamă şi fariseii au adunat soborul şi au zis:
„Ce vom face? Omul acesta face multe minuni.
  Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul nostru, şi neamul.”
Unul din ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela, le-a zis: „Voi nu ştiţi nimic; oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, şi să nu piară tot neamul?”
Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el, ci, fiindcă era mare preot în anul acela, a prorocit că Isus avea să moară pentru neam. Şi nu numai pentru neamul acela, cişi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi“ (Ioan 11:47-52).

Pentru cine are ochi să vadă simetriile Cuvântului lui Dumnezeu, reacția necredincioșilor evrei cu prilejul învierii lui Lazăr fisese deja anticipată de Isus Christos în întâmplarea cu ,,bogatul și (ce coincidență!) Lazăr“:

,,Bogatul a zis: ‘Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin’.
Avraam a răspuns: ‘Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei’.
‘Nu, părinte Avraame’, a zis el, ‘ci, dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi’. 
Şi Avraam i-a răspuns: ‘Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi’.” (Luca 16:27-31).

Același soare care topește ceara, întărește noroiul. Reacțiile oamenilor, credința sau necredința lor, nu sunt rezultatul faptului că văd lucrările lui Dumnezeu, ci se nasc din natura ,,tare la cerbice“ a celor porniți spre rău (Fapte 7:51).

 

IV. Marta și moartea – o neînțelegere de termeni

Avem mari probleme de comunicare cu Dumnezeu sau … El are mari probleme de comunicare cu noi … Nu știu cum ar fi mai corect spus. Judecați și dumneavoastră.Revin puțin la o încercare nereușită de dialog între Fiul lui Dumnezeu venit în lumea noastră și Marta, una din semenele noastre.

Vin de la înmormântarea sorei Lina Dumitru, mama prietenului meu, Emil Dumitru. M-am bucurat să fiu iar alături de Liviu Țiplea în lucrare. M-am rugat eu, a predicat el și în timp ce vorbea o expresie a lui a aprins în mine scânteia unei meditații (mi s-a mai întâmplat și altă dată cu Liviu).

În Ioan 11, după ce intenționat l-a așteptat pe Lazăr să moară, Domnul Isus se duce să-l readucă la viață. Învățătorul este întâmpinat de două surori care-i reproșează același lucru: ,,Dacă ai fi fost aici n-ar fi murit fratele nostru“.

,,Marta a zis lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu! Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu Îţi va da Dumnezeu.”
Isus i-a zis: „Fratele tău va învia.”
„Ştiu”, I-a răspuns Marta, „că va învia la înviere, în ziua de apoi.”
Isus i-a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”

„Da, Doamne”, I-a zis ea, „cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume.” (Ioan 11:21-27)

Nu e de mirare că Marta nu i-a dat un răspuns direct Domnului Isus. Afirmația Lui i s-a părut prea șocantă, prea mare. Marta preferă un răspuns evaziv, refugiindu-și lipsa de pricepere în credința nestrămutată că ,,El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume“.

Treceți și acest episod în suita neînțelegerilor dintre Domnul Isus și ascultătorii Lui de atunci și de acum. Esența nepotrivirii este sensul în care noi folosim termenii noștri în realitatea Lui și felul în care El folosește termenii Lui în realitatea noastră.

,,Da, Doamne, cred!“ a zis atunci Marta. Și totuși … de două mii de ani murim! Murim bătrâni și murim tineri, murim în toate denominațiile creștine, murim în toate felurile, de boală, în accidente, în crime și asasinate, în morți năpraznice sau ,,de moarte bună“. Murim, murim și iar murim … Cu miile, cu zecile de mii anual, cu sutele de mii, cu milioanele în cele douăzeci de secole scurse de atunci. Murim toți, murim pe rând, murim fiecare … Ne mor părinții, ne mor frații, ne mor soții sau soțiile, și ce-i și mai tragic, ne mor copiii …

Nu este deci de mirare că, luate la ,,face value“, la valoarea sensului lor imediat, cuvintele Domnului Isus au tulburat-o pe Marta și i-au dau pe față limitele și limitările credinței ei.

,,Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”

1. Afirmața pare a proclama venirea imediată a împărăției milenare. Lazăr af fi fost astfel ,,ultimul“ care ar fi gustat moartea, urmând ca de-acum înainte ,,oricine crede în El să nu mai moară niciodată“. Marta se clatină la vestea aceasta. Și alături de ea ne clătinăm și noi. Ne clătinăm pentru că, în termenii noștri, cuvintele Domnului n-au fost adevărate. Nu este adevărat că ,,oricine crede în El“ nu mai moare. A murit până la urmă și Lazăr, cel readus temporar la viață. A murit apostolul Iacov, în chiar primele capitole ale Faptelor Apostolilor. A murit Pavel. Au murit și Petru și Ioan. Au murit toți apostolii și rând pe rând toate personajele cu care ne-am întâlnit pe paginile Noului Testament. Să fi însemnat aceasta că niciunul dintre ei ,,n-au crezut“ cu adevărat în Domnul Isus?

,,Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”

2. Rostită în contextul morții și învierii lui Lazăr, afirmația stupefiantă a Domnului Isus trebuie pătrunsă în termenii lucrării Lui mesianice. Domnul Isus era Fiul lui Dumnezeu coborât din sferele cerești ca să trăiască vremelnic printre oameni. Prin lucrarea Lui, Dumnezeu a refăcut legătura dintre Creator și creatură, ruptă în clipa în care Eva și Adam au mâncat din pomul oprit. Cei dintâi oameni ,,au murit“, deși au continuat să trăiască. Existența lor a fost ruptă din părtășia dătătoare de viață cu Dumnezeu.

La acestă ,,moarte“ s-a referit Domnul Isus când i-a vorbit lui Marta. Prin moartea și învierea lui Christos, pedeapsa pentru păcatul omenirii a fost ispășită și Creatorul Își poate chema creaturile la părtășia dintrunceput. În mod similar și simetric, ,,cei ce cred în Christos ,,trăiesc“ de-acum chiar dacă majoritatea vor trece prin ,,moartea fizică“. Viața spirituală primită prin reluarea părtășiei cu Dumnezeu continuă indiferent dacă, folosind terminologia lansată de apostolul Pavel, suntem ,,în trup sau fără trup“ (2 Cor. 12:2).

Pentru noi, moartea trebuie să fie o continuare a vieții fizice. Aceasta este ,,realitatea noastră“. Pentru Domnul Isus, Învățătorul nostru, moartea este starea de despărțire de Dumnezeu, iar viața este reluarea părtășiei divine. Aceasta este ,,realitatea Lui“.

Când vorbim despre moarte, noi numărăm drumurile făcute la cimitir ca să punem în pământ trupurile neînsuflețite. Când Domnul Isus vorbește despre moarte, El suferă pentru prăpastia săpată între Dumnezeu și sufletele oamenilor și sărbătorește reușita reparației necesare pe care a venit să o facă.

Când vorbim despre viață, noi ne gândim ,,să mâncăm și să bem“ într-o perspectivă mioapă, redusă la existența terestră. Aceasta este ,,realitatea noastră“. Când Domnul Isus vorbește espre viață, El o face în perspectiva existenței eterne, în care putem fi alături de Dumnezeu sau îndepărtați de El în separarea definitivă a chinului și a ,,întunerecului de afară“. Aceasta este ,,realitatea Lui“.

În sensul Lui, în realitatea Lui, afirmația Sa ,,nu va muri niciodată“ nu este o minciună, ci este cu totul și cu totul adevărată. Cine se întoarce la Dumnezeu prin credința în Domnul Isus (acel ,,cine crede în Mine“) intră într-o relație nouă cu Dumnezeu pe care nu o va mai pierde niciodată.

Nu ne mai rămâne decât să ne confruntăm ca și Marta, cu limitele și cu tăria propriei noastre credințe:

,,Crezi tu lucrul acesta?“

 

.

 

 

 

Because of the great change in Lazarus, many peo- ple desired to see him, and his “living witness” was used by God to bring people to salvation (John 12:9–11). There are no recorded words of Lazarus in the Gospels, but his daily walk is enough to convince people that Jesus is the Son of God. Because of his effective wit- ness, Lazarus was persecuted by the religious leaders who wanted to kill him and get rid of the evidence.

As with the previous miracles, the people were divided in their response. Some did believe and on “Palm Sunday” gave witness of the miracle Jesus had performed (John 12:17–18). But others immediately went to the religious leaders and reported what had happened in Bethany. These “informers” were so near the kingdom, yet there is no evidence that they believed. If the heart will not yield to truth, then the grace of God cannot bring salvation. These people could have experienced a spiritual resurrection in their own lives!

It was necessary that the Jewish council (Sanhedrin) meet and discuss what to do with Jesus. They were not seeking after truth; they were seeking for ways to pro- tect their own selfish interests. If He gathered too many followers, He might get the attention of the Roman authorities, and this could hurt the Jewish cause.

The high priest, Caiaphas, was a Sadducee, not a Pharisee (Acts 23:6–10), but the two factions could always get together to fight a common enemy. Unknown to himself and to the council, Caiaphas uttered a divine prophecy: Jesus would die for the nation so that the nation would not perish. “For the transgression of my people was he stricken” (Isa. 53:8). True to his vision of a worldwide family of God, John added his inspired explanation: Jesus would die not only for the Jews, but for all of God’s children who would be gathered together in one heavenly family. (Note John 4:42; 10:16.)

The official decision that day was that Jesus must die (see Matt. 12:14; Luke 19:47; John 5:18; 7:1, 19–20, 25). The leaders thought that they were in con- trol of the situation, but it was God who was working out His predetermined plan (Acts 2:23). Originally, they wanted to wait until after the Passover, but God had decreed otherwise.

Jesus withdrew to Ephraim, about fifteen miles north of Jerusalem, and there He remained in quiet retirement with His disciples. The crowd was gathering in Jerusalem for the Passover feast, and the pilgrims

270

were wondering if Jesus would attend the feast even though He was in danger. He was now on the “wanted” list, because the council had made it known that any- one who knew where Jesus was must report it to the officials.

John 11 reveals the deity of Jesus Christ and the utter depravity of the human heart. The rich man in hades had argued, “If one went unto them from the dead, they will repent” (Luke 16:30). Lazarus came back from the dead, and the officials wanted to kill him! Miracles certainly reveal the power of God, but of themselves they cannot communicate the grace of God.

The stage had been set for the greatest drama in his- tory, during which man would do his worst and God would give His best.

+++++++

 

 

 

But perhaps the greatest transformation Jesus per- formed was to move the doctrine of the resurrection out of the future and into the present. Martha was looking to the future, knowing that Lazarus would rise again and she would see him. Her friends were looking to the past and saying, “He could have prevented Lazarus from dying” (John 11:37)! But Jesus tried to center their attention on the present: wherever He is, God’s resurrection power is available now (Rom. 6:4; Gal. 2:20; Phil. 3:10).

Jesus affirmed that believers would one day be raised from the dead (John 11:25). Then He immedi- ately revealed the added truth that some believers would never die (and it is a double negative, “never never die!”) (John 11:26). How is this possible? The answer is found in 1 Thessalonians 4:13, 18. When

The mystery of our Lord’s incarnation is seen by His question in John 11:34. Jesus knew that Lazarus had died (John 11:11), but He had to ask where he was buried. Our Lord never used His divine powers when normal human means would suffice.

,,

By His teaching, His miracles, and His own resur- rection, Jesus clearly taught the resurrection of the human body. He has declared once for all that death is real, that there is life after death, and that the body will one day be raised by the power of God.

He transformed this doctrine in a second way: He took it out of a book and put it into a person, Himself. “I am the resurrection and the life” (John 11:25)! While we thank God for what the Bible teaches (and all Martha had was the Old Testament), we realize that we are saved by the Redeemer, Jesus Christ, and not by a doctrine written in a book. When we know Him by faith, we need not fear the shadow of death.

When you are sick, you want a doctor and not a medical book or a formula. When you are being sued, you want a lawyer and not a law book. Likewise, when you face your last enemy, death, you want the Savior and not a doctrine written in a book. In Jesus Christ, every doctrine is made personal (1 Cor. 1:30). When you belong to Him, you have all that you ever will need in life, death, time, or eternity!

 

 

Advertisements


Categories: Studiu biblic

1 reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: